Cronica literară

Romulus Bucur
poet, eseist, traducător, Braşov

Originea lucrurilor. Și a ființelor (umane)

Încercînd o recapitulare a poeziei Teodorei Coman şi luînd ca punct de plecare volumul de faţă[1], o primă trăsătură ar fi respingerea poeticului, care e înlocuit nu cu antipoeticul, ci cu apoeticul, cu înşiruirea de elemente ale lumii indiferente la ideea de poetic (sau, ca să folosesc un cuvînt aproape tabu, estetic). Această înşiruire nu e arbitrară, ci cumva dictată de fluxul întîmplărilor, situaţiilor, interacţiunilor, sentimentelor, modulat de reflecţie şi de lecturi.

Nu aş spune ca întotdeauna, pentru că lucrurile sînt mai complicate, dar poezia îşi propune în continuare să emoţioneze, să mişte cumva realitatea, şi face acest lucru prin ceea ce spune, felul cum o face trecînd undeva în fundal. Efectul unei astfel de poetici e un posibil/ probabil efect de moment într‑o primă etapă, apoi, în cel mai bun caz, amintirea acestei emoţii, cauza/ catalizatorul/ vehiculul fiind uitate. Ceea ce ridică următoarea întrebare: trebuie poezia, ca gen, sau poemul ca obiect artistic, să fie memorabil(ă)? S‑au cam dus vremurile cînd poetul evoca faptele glorioase ale zeilor şi eroilor tribului, mobiliza poporul la luptă sau voia să ne spună cît de frumoasă e iubita lui, cît de tare o iubeşte sau cît de nefericit se simte din cauza respingerii marelui său amor. Am mai putea adăuga acestui rezumat încă vreo cîteva din marile teme, dar cred că ideea e clară. Deosebirea faţă de începuturile poeziei moderne, cînd ideea tradiţională de poetic încă supravieţuia şi părea viguroasă e că trebuie să facem faţă efemerului, căruia încercăm, că am descoperit culturi care n‑au prea avut iluzia eternităţii, că istoria ultimului secol ne‑a arătat că multe lucruri, fizice şi intelectuale sînt mai fragile decît credeam. Societatea de consum, dominantă la ora actuală, oricît ar fi de contestată şi contestabilă, se bazează pe producţia de serie, pe replicare, pe înlocuirea din ce în ce mai rapidă a produselor şi a oamenilor. Dintre iluziile pierdute, cel puţin de către unii dintre noi, e şi aceea că am însemna mare lucru pentru oricine altcineva decît noi înşine, plus un grup de apropiaţi.

Dacă ar fi să‑i găsesc un spirit înrudit, probabil că ar fi britanica Jo Shapcott, cu care împărtăşeşte aceeaşi lipsă de consideraţie pentru tabuuri şi pentru convenţiile sociale considerate intangibile, aceeaşi spunere răspicată a ceea ce consideră că trebuie spus; două exemple: aştept validarea printre produse şi Phrase Book, ori poemele despre vaca nebună ale lui Jo Shapcott.

În general, poezia Teodorei Coman e o cutie verbală de rezonanţă pentru realitatea cea mai directă, cea mai agresivă, cum a fost, de pildă, protestul Vă vedem din Sibiu. O înregistrare cît se poate de corectă a lumii noastre cu păcatele ei; discuţiile despre corabia nebunilor şi alţi topoi le putem lăsa pe altă dată. Un inventar de situaţii care dau teme şi imagini – contextul pandemiei, de pildă

(„uite‑i pe medici în secţiile de terapie/ şi doar gravitaţia îi deosebeşte de astronauţii/ cu costumele lor etanşe/ şi rezerva de oxigen, purtată cu mândria poverii/ unor şcolari de elită, pentru care merită să‑ţi deformezi/ coloane pe(ntru) acest Pământ”),

duce la insolitatea unui gest cotidian banal, fi spălatul pe mîini:

„din mâinile astea infecte, infectate/ iese acum agentul patogen,/ e peste tot, dar nu cu ochiul liber/ crede, nu cerceta, freacă minim 20 de secunde/ pentru siguranţia ta/ spaţiul dintre degete, sub unghii, verigheta./ biosul ameninţat caută biocidul/ la suprapreţ, cu orice preţ, pe piaţa gri şi neagră./ o mână spală pe alta, strânsoarea slăbeşte/ când îmi dau seama/ că nimeni nu priveşte./ că n‑am pe cine infecta, de mângâiat nici vorbă”.

E un alt fel de a vorbi despre greutatea cernelii pe hîrtie, pasul mai departe care duce la greutatea pixelilor pe ecran, indiferent că e vorba de cel al laptopului sau al telefonului mobil. Un alt fel de a vorbi despre obiecte (cartea nu e altceva) şi ştafeta acestora – sîntem predaţi noii generaţii a lor. Sîntem copleşiţi de obiecte de care nu avem cu adevărat nevoie, dar evoluţia speciei ne‑a făcut dependenţi de ele:

„lucrurile depind mult mai puţin de noi/ decât noi de ele/ multipla lor funcţionărite/ pierduţi printre obiecte/ şi cifre care se schimbă/ de la un minut la altul/ în timp real./ cineva să ne asigure cadrul legal/ şi pentru indistincţie”; „obiectele, marile excluse de pe arcă”.

În plan individual, soluţia e reîntoarcerea, oricît de iluzorie s‑ar dovedi, la origini, la mansardă, la izolare, la cîtă autenticitate îşi poate redobîndi:

„de cum deschizi uşa, laşi garda jos/ şi nu e nimic teatral când te lipseşti/ de geanta şi de hainele de stradă,/ aşa e relaxarea netrucată, bruscă, inaugurală/ şi nu mai trebuie să faci atâtea eforturi să pari/ sensibilă, decentă, cultă/ şi ce mai intră în marea contrabandă identitară/ avoid SHITuations, instinctul să umble gol/ măcar prin casă/ […]/ lasă timpul să treacă, viaţa să curgă/ fără idei, fără falsă convergenţă/ după atâta sustragere şi absenţă./ cineva te va suna te va lovi în piept/ să vadă dacă răspunzi, dacă eşti mi mult om/ decât obiect”.

În planul speciei, soluţia ar fi pasul înapoi al omului, cu tentativa de a înţelege biologicul în categoriile proprii, nu în cele ale noastre; sînt inventariate situaţii, cum ar fi cea a vieţii subacvatice:

„acolo o parte din lume trăieşte în forme tentaculare,/ fără organe/ luminiscente şi translucide. vezi totul la ele şi prin ele/ şi ăsta este marele lor mister./ transparenţa nu poate fi posedată, împăiată,/ prea fragilă, prea lipsită de substanţă,/ deloc umană, deşi 95 la sută apă./ dacă o scoţi din mediul ei lichid/ devine gelatină amorfă;/ dacă vine prea aproape de suprafaţă/ îl înţeapă pe omul intrat în valuri./[…]/ papa s‑a înşelat când a spus/ că nimeni nu se poate salva singur,/ fiindcă se referea (doar) la om:/ meduzele plutesc la marginea înţelegerii umane/ încă imune la criza planetară”,

a codului genetic:

„cât limbaj irosit cu adevărul latent sub microscop: proteine/ de codare şi trei miliarde de litere, comprimate în genom, cu/ instrucţiuni clare/ şi trădări pe măsură: carenţele alimentare, bolile ereditare sau/ dobândite pe parcursul vieţii./ pot fi reconstituită fără să mă fi văzut vreodată, după detalii/ ignorate/ ca lucrurile mărunte din viaţă, care devin esenţiale/ retrospectiv, când îţi poţi privi viaţa, dar n‑o mai poţi/ schimba cu nimic”,

ori, pornind de la incidentul intrării unui porumbel pe geam, al raporturilor dintre om şi alte segmente ale lumii vii:

„cu o muscă e mai simplu, o goneşti sau o omori/ fără remuşcări,/ raportul dimensiune‑forţă e în favoarea ta,/ paguba, necuantificabilă,/ el nu era un intrus, doar un musafir nepoftit/ pentru care n‑am fost pregătită,/[…]/ nici acum nu ştiu ce anume s‑a transferat/ de la unul la altul în afară de panica pură/ şi, mai ales, cum s‑a făcut transferul în context:/ de la om la animal sau de la animal la om?”,

 pentru a se ajunge la obiectualizarea umanului:

„oasele sunt bune de studiat, dar numai/ după moartea ta. scheletul va rămâne aici, intact”.

În acest context, poemul titular al cărţii, de la protestul faţă de

„femeia multitasking/ din reclame,/contorsionista cu braţe Shiva şi ochi‑n patru,/ care face flotări şi întinde aluatul de pâine/ pe acelaşi blat ”,

am putea spune că e vorba de femeie, întoarsă la rădăcină, la origine, adică de strămoaşă, asumată natural (i. e., biologic), scurtcircuitînd dimensiunea culturală, inerent nedreaptă, frustrantă, opresivă. După un început care aduce a 2001: A Space Odyssey,

„universul n‑are tăvi pentru suflete uzate de confesie,/ captive în marea reverie/ a întâlnirii cu alte forme de viaţă”,

se ajunge la originea vieţii în general şi a celei umane în particular:

„cu amănunte evoluţioniste pierdute ca ţesuturile moi/ de pe oasele fosilizate ale strămoaşei mele hominide./ Lucy era bipedă./ parcă aş fi retrăit condiţiile ideale în care a apărut viaţa,/ acest copil nedorit de nimeni, ieşit din supa primitivă/ fără ceremonii de întâmpinare”.

O serie de ipostaze sînt enunţate pentru a fi negate; ele cer lectura integrală a poemului. Citez doar finalul, care justifică o carte, bună de altfel, şi o voce poetică puternică şi distinctă:

„fracturată în experimente/ facturată ca fetiş de ocrotire a rasei umane./ povestea ta e înscrisă în ADN‑ul oaselor supravieţuitoare/ şi nu vei deveni o colecţie de moaşte plimbate/ cu falsa promisiune a miracolului/ în schimbul unei atingeri imunde./ adevărul e microscopic şi se află în ce a mai rămas/ din tine:/ restul e doar tradiţie contrafăcută,/ restul e doar literatură”.

[1] Teodora Coman, Lucy, Tracus Arte, 2021.