logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

Contrateme

 


Horia Al. Căbuţi
prozator, traducător, eseist, Oradea

 

 

Haos, complexitate, decoerenţă

 

 

„Să plec oare ca un imbecil care n‑a fost niciodată în stare să înţeleagă nimic?”
Franz Kafka – Procesul

 

În nenumărate situaţii, anumite modele matematice devin, după decenii sau secole, fundamentul unor descoperiri ştiinţifice revelatorii. E suficient să ne gândim la ecuaţiile spaţiilor curbe ale lui Gauss, la vremea lor ţinând de speculaţia teoretică pură, dar pe baza cărora, peste aproape un veac, Einstein a construit teoria relativităţii generale care a reformulat întreaga paradigmă a fizicii universului. Însă există unele cazuri, e drept, nu multe, în care însăşi matematica este devansată. Nici mai mult nici mai puţin decât de... literatură! Kafka reprezintă exemplul ilustru: scrierile sale vin cu vreo jumătate de secol mai devreme în întâmpinarea uneia dintre cele mai spectaculoase teorii matematice a celei de‑a doua jumătăţi a secolului 20: teoria haosului. Nu e vorba aici despre cel mitologic sau filosofic, despre incoerenţa primordială absolută, ci despre haosul „geometric”, localizabil deşi impredictibil, evaluabil deşi incalculabil şi care apare frecvent în diferite ipostaze ale realităţii. Despre „haosul determinist” (expresie oximoronică, dar perfect adecvată) – cum e numit îndeobşte printre matematicienii ce au izbutit să‑i creioneze o înfăşurătoare statistic‑numerică redutabilă. Textul de faţă încearcă să aducă argumentaţie acestei aserţiuni pe care, pe bună dreptate, cititorul o va considera cel puţin ciudată.

Contraargumentul cel mai puternic ar fi acela că Franz Kafka nu era intelectualul complet care să aibă o cuprindere extinsă a cunoaşterii omeneşti, aşa cum spre pildă posedau conaţionalii, co‑kakaniştii (după expresia musiliană) şi contemporanii săi austrieci Robert Musil sau Hermann Broch. Scriitori licenţiaţi în varii domenii precum: ştiinţe, inginerie, matematică, psihologie, filosofie. Kafka avea doar studii de drept, poate disciplina cea mai nepoetică, cea mai aridă, cea mai lipsită de substanţă imaginar‑afectivă. Cultural, fusese un autodidact, sub permanentă interdicţie paternă, poate de aceea cu o paletă livrescă destul de restrânsă, aşa cum afirmă Radu Enescu în consistenta sa monografie[1]. Lecturile lui căutau preponderent autorii „turmentaţi de nelinişti şi sfâşiaţi de contradicţii ca şi el”. Era interesat de descoperirile lui Darwin şi Einstein, dar mai degrabă anecdotic, ca divertisment intelectual. Iar în ce priveşte filosofia, o cultură sistematică i‑a lipsit întotdeauna, el mai degrabă a filozofat „la modul spontan în simboluri încifrate.” Deci e exclusă orice idee de interpretare a scrierilor sale ca jonglând cu transpunerea în scriitură a unor idei provenite din metafizica „profesională” ori din regnul pozitivist, aşa cum regăsim la autorul Morţii lui Virgiliu. Forţa plurivalentă a demersului kafkian vine însă din altă parte. Vine dintr‑o intuiţie mai specială a mecanismului lumii. Din aprehendarea unei „ordini ascunse a universului”, cum se exprimă Mariana Șora[2]. Intuiţia autorului Castelului nu e o formă revelatorie luminoasă precum cea a misticilor medievali bunăoară. Nici una de recuperare biografică de tip proustian. Ci una stihială, viscerală, depăşind abilităţile comune ale conexiunilor neuronale şi disponibilităţile silogistice rezultate din ele, angrenând energia creativă până la nivel de celulă, de fosfolipide, de mitocondrii. Adeseori în discuţiile cu apropiaţii invoca „universul monstruos” pe care îl poartă în minte, ori „lumea prodigioasă pe care o am în cap, dar cum să mă eliberez şi s‑o eliberez fără a mă sfărâma...”[3]. Într‑un astfel de material tensionat, în permanenta vecinătate a colapsului, în orice moment, după cum remarcă Radu Enescu, „se poate căsca un abis şi poate ţâşni din el haosul absolut”[4]. Maurice Blanchot însă, un analist mai versat decât eseistul orădean, limitează drastic absolutul haotic enescian: „în acest demers în afara realului există anumite reguli, poate contradictorii şi cu neputinţă de respectat”[5]. Haos cu reguli, sintagmă în care ne reîntîlnim cu contratema insinuată chiar la începutul textului.

Un pendul care are agăţat în prelungire un alt pendul creează un sistem dinamic cu o funcţionare bizară. Căpătând un impuls uşor din exterior, el efectuează o mişcare coerentă, determinabilă prin legile tradiţionale ale mecanicii. În momentul în care impulsul creşte, mişcarea devine haotică, incalculabilă. Un robinet pe care îl deschidem progresiv picură iniţial cu o periodicitate clară, predictibilă. Crescând debitul, picăturile încep să se încalece, contopindu‑se şi despărţindu‑se imprevizibil. Continuând creşterea, picuratul se transformă într‑o curgere liniară al cărei aspect îşi justifică denumirea. După care, când volumul apei devine impetuos, configuraţia jetului e una turbulentă. Dar acelaşi fenomen de alternare a dinamicilor blânde şi haotice, „frumoase” şi „urâte” apare în nenumărate alte cazuri, dintre cele mai diverse: componentele sistemului solar urmează în mare parte mişcări lesne algebrizabile prin legile newtoniene, punctate însă de bizarerii precum rostogolirea orbitală a lui Hyperion, una dintre lunile lui Saturn. Venind acum mai aproape de om: activitatea electrochimică a creierului este un lanţ întreg de procese situate între ordonat şi confuz. Serii ce se regăsesc în nenumărate cazuri şi la ritmul cardiac. Evoluţia burselor este şi ea fracturată între zile cursive şi inexplicabile bulversări aducătoare de faliment. Iar cât priveşte calculele prognozării fenomenelor meteorologice, nici nu mai e nevoie să explicităm. Iată şi un exemplu extrem de actual: evoluţia epidemiilor se prezintă în aceleaşi coordonate ale alternanţelor de previzibil şi imprevizibil[6]. Niciunul dintre fenomenele enumerate nu se situează înafara legilor ştiinţei. Sau, cel puţin, aşa le considerăm deocamdată noi. Însă efectele ies din raza predictibilităţii, urmând itinerarii stranii ce apar aşa cum ar rezulta din jocul unor forţe obscure ce guvernează neştiut de undeva lumea noastră. Haos cu legi, haos „determinist”, haos vizibil şi invizibil în acelaşi timp, haos ce ne arată sever cam pe unde ne situăm în raport cu înţelegerea realităţii.

Revenim la Kafka, dar nu înainte de a menţiona laconic o întrupare a chestiunilor de mai sus într‑o formă matematică extrem de simplă: aşa‑numita funcţie logistică[7] ce arată, conform spuselor lui Ian Stewart, că „schimbările radicale nu au neapărat cauze radicale”. Funcţia pomenită este o expresie matematică alcătuită doar din două simboluri, unul variabil şi celălalt constant, al cărei şir de valori reprezentate pe un grafic arată absolut „domestic” iniţial, după care, stupefiant, el devine haotic, pentru ca în final să‑şi reia aspectul regulat. Neaşteptat şi imperturbabil, haosul apare din când în când în câte un loc, aşa cum apare în această funcţie, ca un trăsnet, spulberând liniştea mirifică a obişnuitului. Astfel se întâmplă în familia comis‑voiajorului Gregor Samsa (povestirea Metamorfoza[8]) care, după falimentul firmei tatălui, îşi regăsise oarecum echilibrul existenţial, asigurat financiar prin munca asiduă şi altruistă a protagonistului. Oribila transformare în cursul unei nopţi a lui Gregor într‑o gânganie aduce haosul în locuinţa lor. Kafka nu încearcă nicio sugestie asupra cauzelor incredibilului fenomen, dimpotrivă parcă, îl descrie cu un lux de amănunte de un firesc dezarmant. Un asemenea eveniment ar transforma psihicul oricui într‑un pustiu incendiat. Personajele de aici însă, după şocul iniţial, încearcă găsirea unor alte reguli adaptabile noii situaţii. Valorile secvenţei haotice luate de funcţia matematică pomenită mai sus sunt aleatorii, dar se încadrează totuşi într‑o figură determinată, e drept, cu aspect mai degrabă de mâzgăleală, denumită specific „atractor straniu”. Viaţa familiei Samsa continuă şi ea cu rigorile obişnuite: mâncare, somn, discuţii, igienă. Dar între aceste firave repere, dezgustul şi spaima taie ultimele firicele afective ce rămăseseră întinse între membrii familiei şi Gregor. Relaţionarea devine imposibilă, convieţuirea – un infern. Comportamentul acestuia se modifică într‑unul tipic de insectă, doar conştiinţa umană păstrându‑i‑se intactă şi neputincioasă. Incongruenţă devastatoare, vădind forţa exorbitantă cu care haosul se poate năpusti asupra câte unui destin întru totul onest. Proza nu se putea încheia altfel decât cu moartea gânganiei Gregor care uşurează în sfârşit viaţa familiei Samsa ce reintră pe coordonate normale, chiar echilibrate, fiind nevoită să‑şi activeze resursele lucrative ca să se descurce pe cont propriu.

Ceva asemănător se petrece ca mecanism epic şi în Un medic de ţară. O viaţă întreagă anostă de doctor rural petrecută sub rutina sunetelor clopoţelului de la poartă ce‑i semnalează urgenţele se dă peste cap într‑o noapte geroasă. Calul i‑a murit, iar el stă descumpănit în mijlocul ogrăzii împreună cu tânăra şi devotata sa slujnică. Dar în cartea universului scrie că trebuie să ajungă în satul vecin, aşa că întreaga realitate se distorsionează întru înfăptuire. Apare de nicăieri odiosul rândaş cu o pereche de cai viguroşi şi astfel ajunge într‑o clipă în casa suferindului. Acolo e dezbrăcat de familie şi aruncat în pat lângă muribundul ostil, în acordurile corului satului adunat sub ferestre, laolaltă cu caii ce‑şi întind gâturile printre canaturi să urmărească ce se petrece înăuntru. Întreaga scenă e halucinantă, fără a exista însă în toată scenografia vreun element ieşit din comun. Când izbuteşte să se elibereze, se aruncă pe jumătate dezbrăcat în trăsură, dar drumul spre casă devine interminabil, iar gerul şi mai aprig. Nu‑l mai poate aştepta acolo decât sinistrul peisaj al slujnicei siluite de dezgustătorul rândaş. Într‑o străfulgerare, sensul regulilor de‑o viaţă sunt răsturnate în formule ale destrămării. Bătrânului medic nu‑i mai rămâne decât să ofteze dezabuzat: „Am ascultat pentru o dată de sunetul greşit al clopoţelului de noapte – niciodată nu vor fi îndreptate consecinţele”. Greşeală incognoscibilă, indescifrabilă dar categorică, situată dincolo de toate legile cunoscute, pe care o vom regăsi ca declanşator al tramei romanului Procesul.

Dar până acolo mai sunt câţiva paşi. În anii '60, cunoscutul meteorolog american Edward Lorenz a lansat în treacăt o vorbă care a făcut epocă. El a spus, evident, metaforic, că fâlfâitul aripilor unui fluture pe cîmpiile americane poate declanşa un taifun în Idonezia. Exprimând plastic ideea că o acţiune minusculă asupra unui sistem complex se rostogoleşte ca un bulgăre, acumulând alte şi alte erori, producând în cele din urmă efecte imense asupra întregului. Noi catalogăm îndeobşte rezultatul ca stând sub semnul hazardului, însă acest concept, aşa cum explică meteorologul invocat, constă mai degrabă în imposibilitatea procesării multitudinii datelor intrate în joc. Principiul său stă la baza tuturor determinismelor posibile (doar şi haosul în discuţie se numeşte astfel) şi nu face în cele din urmă decât să tragă spuza sub turta celor ce refuză să accepte întâmplarea. Categorie căreia îi aparţine indubitabil şi Kafka. Primul său roman, America, neterminat ca majoritatea scrierilor, este descrierea unei avalanşe de erori acumulate în destinul personajului. Imigrantul Karl Rossmann, unul dintre fericiţii care, odată ajunşi pe tărâmul făgăduinţei, este preluat de bogatul său unchi, îi calcă nesemnificativ peste voie făcând într‑o seară o vizită familiei prietene, Pollunder. Lanţul represaliilor destinului începe chiar acolo, cu bătaia tragi‑comică pe care o încasează de la fiica gazdei, Klara. După care află că a fost azvârlit din reşedinţa luxoasă a unchiului său şi pus, singur şi fără resurse, pe drumurile necunoscute ale Americii. Înhăitarea cu doi dubioşi imigranţi europeni, Robinson şi Delamarche, este veriga următoare într‑o epopee a ghinioanelor. Un moment de speranţă se întrezăreşte prin angajarea sa ca liftier la un mare hotel prin sprijinul binevoitor al bucătăresei‑şefe, ea însăşi imigrantă din Viena. Pare că lucrurile intră pe un făgaş luminos, când bunătatea sufletească a lui Karl îl aruncă din nou în neguri. Îl găzduie ilegal în dormitorul său o noapte pe Robinson aflat într‑o beţie profundă şi, în urma scandalului provocat, îndată este expulzat din hotel. Fără bani, lipsit şi de unica jachetă furată de tiranicul portar al hotelului, intrat în conflict cu poliţia, fugărit prin mahalalele oraşului, bătut crunt de Delamarche, se pomeneşte în cele din urmă în sclavaj la o fostă cântăreaţă celebră decăzută în uitare. Răul năvăleşte prin cele mai mici crăpături ale existenţei, se amplifică ameţitor şi se înstăpâneşte fără măcar să existe vreo vinovăţie certă. Tot astfel, vânătorul din Pădurea Neagră (Vânătorul Gracchus), căzut de pe stânci într‑o urmărire a unei capre, a ratat poarta lumilor cereşti datorită unei manevre nesigure a luntrii mortuare. Dar nici nu se mai poate întoarce în lumea viilor, aşa că rătăceşte de mai bine de un mileniu, nici mort, nici viu, sau ambele la un loc, la liziera tărâmurilor. Cea mai mică ezitare, cea mai imperceptibilă nesincronizare cu fluxul lumii duce, cum caracteriza Gaston Bachelard psihologia personajelor sale, la o viaţă labirintică din ce în ce mai complicată, mai plină de suferinţă, la o „avalanşă de nefericiri”[9]. Însă de cele mai multe ori nici nu sunt necesare aceste minime greşeli pentru ca şuvoaiele neverosimilului să inunde.

Aceste cascade de haos existenţial afectează în special figurile din clasele sărace ori medii spre inferiore, de unde şi‑a selectat scriitorul mai toate personajele. Amănunt care i‑a făcut pe mulţi comentatori să considere scrierile lui Kafka purtătoare de motivaţii preponderent sociale. Pe alţii (chiar şi pe prietenul său nedespărţit de‑a lungul întregii vieţi, Max Brod), ca izvorând din precepte religioase creştine şi evreieşti. Poate fi făcut şi acest tip de interpretări, ştiindu‑se că scriitorul praghez avea o deosebită empatie pentru suferinţele celor defavorizaţi. Însă ele pot fi doar subsidiare, întrucât înclinaţiile mistice ale scriitorului erau numai superficiale, cum de altfel se şi destăinuie în Jurnal („mie nu‑mi pasă decât de judecata omenească”, 1917), iar implicarea sa în mişcarea socială a imperiului în decădere, inexistentă. Ba dimpotrivă, propaga o atitudine de scepticism faţă de orice acţiune revoluţionară. De altfel, Georges Bataille tranşează extrem de limpede problema: „Putem, la rigoare, distinge, în opera lui Kafka, aspectul social, aspectul familial şi sexual, în fine aspectul religios. Dar aceste distincţii mi se par jenante”[10]. Ţinta lui Kafka este mult mai eterică şi mai apropiată în acelaşi timp. Drama omului în raport cu iţele întortocheate ale existenţei şi logica (ipotetică) a acestor bizare ţesături sunt fantasmele ce‑i nedormeau nopţile de după zilele exasperante petrecute în biroul de agent de asigurări. Nu descifrarea vreunei universalităţi metafizice, întrucât eroii săi sunt departe de a vâna redempţiuni, fie ele chiar şi teoretic‑conceptuale. Ţinta lui, aşa cum sugerează Radu Enescu[11], este una a cunoaşterii (vecinătate evidentă cu romanul Moartea lui Virgiliu pe care însuşi autorul şi l‑a caracterizat drept roman gnoseologic). Sau mai degrabă, restrângând aria de bătaie a termenului întrucât discursul kafkian e unul pur literar, departe de a conţine secvenţe categorial‑sistemice precum cel al confratelui vienez, una a dumiririi. Kafka nu doreşte să pătrundă tainele ultime ale paradisurilor, nici arhitectura împărăţiilor lui Hades. Nici problematica Fiinţei fenomenologilor tocmai în curs de înfiripare. Nici măcar expansiunea galaxiilor ce se dezvăluia prin institutele astronomice în chiar acei ani. El încearcă doar să se lămurească de ce legile ce guvernează lumea obişnuită se spulberă mereu şi imprevizibil în adevărate norme ale absurdului? Ce fel de reguli funcţionează şi stăpânesc pe undeva, prin sfere necunoscute, reguli ce persiflează grav şi imparabil uzanţele fireşti ale omului? De ce această decoerenţă[12] între sat şi castelul inaccesibil, între oraş şi tribunalul obscur de la mansardă?

„Totul e predeterminat, dar suntem prea proşti ca să vedem tiparul”[13] – proclamă I. Stewart, insinuând că adevărata problematică a haosului nu stă în bizareria lui, ci mai degrabă în slăbiciunile raportării noastre. De altfel, o altă teorie strâns înrudită cu cea a haosului, teoria complexităţii, vine cu lămuriri suplimentare. Ea afirmă, în linii mari, că sistemele dinamice complexe nu pot fi analizate exhaustiv cu mijloacele limitate avute la dispoziţie. Un fenomen pe care noi îl percepem ca stând sub semnul hazardului, privit de la un nivel superior, este în fapt rodul unor reguli, posibil simple şi numeroase, ori puţine şi extrem de complicate, înspre care puterea de calcul şi tehnologia noastră nu prididesc. Nici măcar gândirea pură, decât la acest nivel speculativ şi nebulos. Haosul se metamorfozează astfel din aleatoriul imprescriptibil în legitimaţia ignoranţei omeneşti. Legile noastre se revelează ca fiind doar vârful aisbergului unei imensităţi de încrengături ce ne rămân iremediabil ascunse. O astfel de realitate încerca să o descifreze K cu încrâncenare (Castelul), fără să reuşească să se apropie cu nici un pas de oculta maşinărie administrativă adăpostită de edificiul straniu de pe înălţimi. Și care îi schimbă cursul destinului modest dar stabil într‑unul fără speranţă. Castelul este spaţiul misterios unde se iau toate deciziile asupra vieţii unui sat populat de fantoşe, de creaturi apatice, locul în care „nimic nu se întâmplă nechibzuit”[14], unde „nu se ia în consideraţie de fel posibilitatea vreunei erori”. Unde nu există vreun cotlon pentru arbitrar, totul urmează trasee birocratice complicate şi rigide, neexistînd lucruri lăsate în voia soartei, iar „întâmplările sunt totdeauna de partea domnilor”. A celor din Castel, locul unde se fabrică meticulos ceea ce sătenii percep ca întâmplare. Domnii cei mai înalţi sunt de altfel invizibili, nimeni nu a avut vreodată contact cu ei, dar între nivelul lor şi sat se interpune o întreagă ierarhie de funcţionari, copişti, servitori de diferite ranguri, secundanţi, curieri. Chiar şi primii dintre ei, cei mai importanţi, sunt dificil sau chiar neverosimil de abordat. „De fapt nici nu sunteţi în stare să‑l vedeţi pe Klamm cu adevărat, n‑o spun din îngâmfare, fiindcă nici eu nu sunt în stare” – îi serveşte agrimensorului crâşmăriţa exasperată de insistenţele lui. Timpul curge altfel în odăile castelului: nimic nu e iminent, totul suferă amânare sau revocare, stringenţele disperate ale locuitorilor se lovesc în permanenţă de imperturbabilitatea lanţului de proceduri ce se extind în luni sau ani, ori pot dura la nesfârşit. Este locul de sus, de deasupra lumii, unde perfecţiunea algoritmilor de lucru este în totală antiteză cu traumele existenţiale, urgente, concrete, ale „muritorilor de rând”. Decoerenţă absolută, clivaj incurabil între tărâmuri. Pentru Castel nu are nicio importanţă problema ce face obiectul unui demers administrativ, ci numai metodologia, adevărată Hydră ce devorează esenţa oricărei solicitări sosite din sat. Ori îi schimbă complet sensul, în funcţie de dispoziţia copistului ce extrage paragrafe din uriaşele tomuri de legi necunoscute, nevăzute vreodată de vreun om de rând.

Legi neverosimile ce se abat demiurgic şi asupra nefericitului Josef K din Procesul, roman al cărui deznodământ este finalizat, aşa cum nu se întâmplă în cazul celorlalte două. Astfel că, spre deosebire de K, al cărui traiect rămâne suspendat în întortocheatele nedeterminări dirijate şi premeditate de legile necunoscute ale Castelului, spre deosebire şi de Karl Rossmann, cel trecut prin toate leziunile cumulate ale coşmarului adaptării într‑o lume a nepăsării funciare, dar care îşi găseşte în cele din urmă un rost ca umil maşinist într‑un circ, eroul din Procesul este eliminat fizic din scenă, „ca un câine”[15], cu un cinism greu de imaginat. Cu atât mai tulburător cu cât, spre deosebire de ceilalţi doi, porniţi în căutarea norocului prin locuri străine, el nu s‑a mişcat din aria lui. Nu luptă cu aventuroase depărtări, nu riscă erori majore, nu se abate de la banalul curent. Josef K este acasă, în odaia lui, în patul lui, pregătindu‑se să înceapă o zi obişnită de muncă, „fără să fi făcut nimic rău”, când se pomeneşte la căpătâi cu doi necunoscuţi îmbrăcaţi în negru care‑i comunică faptul că e arestat. Numai că lipsa „răului” în lumea personajelor kafkiene nu înseamnă şi neprihănirea lor universală, nu le garantează siguranţa personală. Ceea ce este în etica lor bine, poate fi fundamental rău după reglementările neinteligibile ce vin dispre sferele necunoscute. Legea omului obişnuit funcţionează precar şi doar până în clipa în care o meta‑lege vine să o dea la o parte ca pe un balast. Josef K este un om corect şi moral, dar atributele îi sunt de folos doar până în clipa în care i se comunică tocmai contrariul. Lucrul de care e acuzat este ascuns, el „nici măcar nu trebuie înţeles”. Faptul că nu i se explică motivul arestării nici nu‑l mai obsedează de la un moment încolo, când constată că revoltele sale în cursul absurdelor pseudo‑audieri, ori în timpul consultaţiilor groteşti acordate de unii avocaţi suspecţi ori aghiotanţi ai inaccesibililor judecători, sunt inutile. „Când ai un asemenea proces înseamnă de fapt că l‑ai şi pierdut” – îi spune unchiul său văzând că nepotul insistă pe atacarea unor căi de apărare raţionale. Încât revoltele i se topesc treptat, incurabil, tragic. Simte că are împotrivă un sistem paralizant ce‑i transformă existenţa într‑o vulnerabilitate ireparabilă. În destinul său s‑a interpus imperial „un haos ridicol”, dar supra‑organizat într‑un supra‑mecanism copleşitor. Aşa că acţionează tot mai astenic, precum un biet înotător prins în turbioanele sălbatice ale unui şuvoi de ape, realizând că orice zbatere nu face decât să‑l afunde mai tare în vâltori. Demersurile de apărare ce i se recomandă şi pe care le începe, rămânând însă toate nefinalizate, neacceptându‑le (i)logica, le îndeplineşte mai degrabă în virtutea unei inerţii dezabuzate. Atât de departe merge această transformare psihologică a lui Josef K încât, pe ultimii metri străbătuţi prin marginile sumbre ale oraşului, simte o empatie sinceră faţă de cei doi călăi ce au de îndeplinit o misiune mizerabilă: „ştia foarte bine că datoria lui ar fi fost să ia el însuşi cuţitul, când îi trecea pe deasupra, şi să şi‑l înfigă în trup”. Ar fi însemnat victoria omului, deşi una fatal‑inutilă în conflictul cu destinul, prin însăşi neacceptarea ipostazei de cobai pentru experimentele sumbre ale acestuia. Dar nu încolo bătea Kafka, cu toate că sugestia personajului către această direcţie e limpede. Pe Kafka nu‑l zbuciuma propria existenţă în sine, cât coerenţa, decenţa ei. Nu căuta ipostaze extreme nici el şi nici personajele sale (cu excepţia lui Georg Bendemann – Verdictul –, alteritate evidentă a autorului sub aspectul relaţiilor imposibile cu tatăl său; fapt certificat şi de celebra Scrisoare către tata). Josef K înţelesese că un astfel de gest nu ar fi clintit cu nici un fir cinismul endemic al sorţii. In schimb, deziluzia că n‑a izbutit să priceapă paradigma întregii sale epopei îi scurge şi ultimele picături de energie de apărare ori revoltă pe care le manifestase anterior. Căci de‑acum pricepe nu doar mental, ci de‑a dreptul tactil, visceral, că soarta sa e decisă pe un alt nivel, într‑o supra‑lume pentru care existenţa sa nu valorează mai mult decât gângania Samsa în raport cu societatea complicată a oamenilor. E şi asta ceva, dar totuşi prea puţin. Puţin care nu‑l saltă nicidecum peste nivelul unui „imbecil care n‑a fost niciodată în stare să înţeleagă nimic”. Dar e cu adevărat prea puţin? Nu cumva prin asta de‑abia acum s‑a dumirit că mai mult nu se poate în materie de înţelegere? Oricum, e un final socratic, în fapt unicul final posibil în împărăţia fabuloasă a cunoaşterii.

Haosul kafkian cade peste destinele personajelor ca o aversă corozivă, năucitoare, aterizând din complexitatea unei supra‑lumi înspre care se cască prăpastia inadecvării, a neînţelegerii. A decoerenţei, ca limită umană absolută în orice demers profund de cogniţie. Ceea ce au izbutit matematicienii în problematică este încântător, deşi incomplet. Atractorul straniu delimitează geometric manifestarea haosului, dar nu o explicitează, nu o scoate din iraţional, nici măcar din cel al numerelor. Îl localizează, îi deconspiră obârşia, dar se vede în imposibilitatea de a‑i pătrunde natura. Ceea ce a dat Kafka omenirii nu poate fi în schimb catalogat drept încântător decât ca valoare literară. Cu toate că urmează acelaşi traiect logic. Diferenţa constă în faptul că indescifrabilul căutărilor sale nu se referă nici la pendule, nici la sateliţi, robinete, burse ori prognoze. Ci se apleacă asupra condiţiei umane în profunzimea ei. Haosul în prozele lui Kafka vine preponderent într‑adevăr pe canalul social, iraţionalul bulversând interacţiunea individului cu familia, cu semenii, cu instituţiile, cu societatea. Dar generalizarea semnificaţiilor e inevitabilă. Dacă în locul celor doi necunoscuţi în negru ce s‑au ivit într‑o dimineaţă să‑l aresteze pe Josef K apăreau doi medici în halate albe comunicându‑i un diagnostic incurabil, dacă scenele obositoarelor hârjoneli cu avocaţi, pictori, predicatori, trepăduşi debordând de „înţelepciune” juridică erau înlocuite cu umblatul prin clinici şi sanatorii după terapii şi tratamente neînsoţite de vreo ameliorare, schema epică rămânea perfect similară. Descriind povestea omului cinstit, bun şi fără protecţie, sub satârul imperturbabil al soartei care lucrează după propria ei lege fondată pe cu totul alte criterii, în raport cu care logica şi etica lui sunt în cel mai bun caz doar un caz particular, o frântură neînsemnată, dacă nu de‑a dreptul scenografii incompatibile. Lege către care nu doar Josef K tânjeşte. Personajul fără nume (În faţa legii) năzuie înspre ea de când se ştie şi porneşte plin de speranţă să o atingă, încercând să pătrundă prin poarta străjuită de un paznic neclintit; dar nicio tratativă nu dă roade. Paznicul nu e singur, căci în spatele lui, în tărâmurile indescifrabile ale legii, se află alţii şi alţii, din ce în ce mai straşnici. Cu toate că trecerea nu i se permite, el nu va pleca, va sta o viaţă întreagă pe un scăunel, pândind în faţa uşii deschise, trăgând pe furiş cu coada ochiului înspre labirintul nemărginit de coridoare, săli, porţi şi portari întrezărit înceţoşat pe lângă silueta nemişcată a santinelei destinului său. Uşă pe care aceasta o va fereca definitiv odată cu moartea nenorocosului căutător, căci doar lui îi era hărăzită, chiar dacă la modul pur formal, demagogic. Nefericitul personaj este în fapt însuşi Kafka, cel milostivit totuşi şi cu o măsuţă de scris aşezată înaintea scăunelului şi aşternută cu o călimară şi vrafuri de coli. Nu are acces la lege, la Olimpul realităţii, paznicii îl veghează cu severitate, dar el stă acolo şi scrie până la ultima suflare, însetat de adevăr „ca un câine”. Învins de ascunderea lui înverşunată şi exasperat de sporadicele sale epifanii trunchiate picurând nonşalant în concretul lucrurilor prin secvenţe toxice de haos. Și ucis tot aşa, „ca un câine”, de un destin indiferent.

 

[1] Radu Enescu, Franz Kafka, Editura pentru Literatură Universală, 1968, pp. 9, 16.

[2] Mariana Șora, Prefaţă la Castelul, Editura pentru Literatură, 1968, p. XVI.

[3] Ibid., p. L.

[4] Radu Enescu, op. cit., p. 72.

[5] Maurice Blanchot, eseul Kafka şi exigenţa operei din vol. Spaţiul literar, Univers, 1980, p. 62.

[6] Toate informaţiile şi referinţele ştiinţifice sunt din volumele: Ian Stewart, Dă oare Dumnezeu cu zarul? Noua matematică a haosului, Humanitas, 2015 şi Max Tegmark, Universul nostru matematic, ASCR, 2016.

[7] Pentru cei cu înclinaţii matematice, funcţia este x kx (1‑x) unde k este cuprins în intervalul 0 şi 4. Până la k = 3,53, funcţia ia valori stabile (liniare sau periodice), după care graficul devine haotic. După momentul k = 3,83, valorile redevin stabile.

[8] Referinţele la proza scurtă kafkiană sunt din volumele: Colonia penitenciară, Moldova, 1991 şi Vizuina. Proză postumă, Humanitas, 2019.

[9] Gaston Bachelard, Pământul şi reveriile odihnei, Univers, 1999, p. 174.

[10] Georges Bataille, eseul Kafka din vol. Literatura şi răul, Univers, 2000, pp. 134‑135.

[11] Radu Enescu, op. cit., p. 120.

[12] Decoerenţa desemnează prăpastia matematică dintre comportamentul lumii sub‑atomice şi lumea fizică macro. Însă el se adecvează perfect fracturilor dintre lumile lui Kafka.

[13] Ian Stewart, op. cit., p. 470.

[14] Citatele din Castelul sunt extrase din ediţia tradusă de Mariana Șora menţionată la nota 2.

[15] Citatele din Procesul sunt extrase din ediţia tradusă de Gellu Naum, Editura pentru Literatură Universală, 1965.