Eseu
Békés Márton
(n. 1983), istoric PhD, politolog maghiar, director al Institutului „Secolul XXI”, director de cercetare al Muzeului „Casa Terorii”, redactor şef al revistei „Kommentár”. Începând din 2007 a publicat şapte volume de istorie politologie, este coautor a trei volume şi redactor a zece lucrări.
Gramsci – dinspre dreapta[1]
Gramsci este cheia interpretării „luptei culturale”, în sens propriu, şi anume a luptei pentru hegemonia culturală. Enciclopediile precizează în legătură cu Antonio Gramsci (1891‑1937) că a fost un ideolog marxist italian din sec. al XX‑lea, publicist, redactor, cofondator şi lider al Partidului Comunist Italian (PCI), fondator al cotidianului comunist L’Unità şi cel care a inventat titlul ziarului, a fost totodată victima închisorii dictaturii fasciste şi a dezvoltat conceptul de hegemonie. Însă Gramsci a reuşit să realizeze o operă vastă şi rezistentă, adică mult mai mult decât nişte comentarii la teoriile marxiste şi munca de partid în cadrul Partidului Comunist Italian. Prin faptul că după Primul Război Mondial, în esenţă el a răsturnat pe dos teoria marxistă şi a acordat prioritate „suprastucturii” faţă de baza materială, a realizat o revoluţie nu numai în gândirea stângii, ci şi în conceptul de creare a consensului politic.
Meditând asupra cauzelor nereuşitei, adică ale eşecului propriu‑zis al revoluţiei din Europa de Vest, Gramsci a ajuns la concluzia că, în comparaţie cu luptele politice directe, este mai importantă influenţa indirectă asupra culturii, ceea ce va crea, în final, un consens nou şi va înlocui hegemonia dominantă de până atunci, cu una nouă. Adică, el şi‑a dat seama de însemnătatea creării fondului cultural al hegemoniei politice, în plus a identificat importanţa dominaţiei indirecte a hegemoniei culturale. În mod curios, dimensiunea culturală a teoriei hegemoniste a lui Gramsci, mai întâi nu a fost revelată de către stânga nouă, de către neo‑ şi postmarxişti sau de eurocomunişti, ci de Noua Dreapta, mai precis de Alain de Benoist, care a pus‑o în centrul strategiei activităţii culturale, numită de el „metapolitică”. Noua Dreapta actuală are mult de învăţat de la Gramsci. Despre primatul culturii, înainte de toate.
În concepţia filosofiei economice a administraţiei Reagan, venitul rămas la cei avuţi după un timp contribuie la îmbogăţirea societăţii, în totalitatea ei, sub formă de investiţii, plasare financiară, consum şi opere de binefacere. Această teorie a aşa‑numitului trickle‑down economy, a „scurgerii banilor”, căreia dreapta îi acordă un rol important şi în prezent, nu ţine cont de scurgerea culturii, ceea ce determină dispoziţia alegătorilor nu numai pe parcursul ciclurilor electorale. Trădând principiile sale iniţiale, stânga a intrat în serviciul hegemoniei liberale, dar arma pe care Gramsci ne‑a dat‑o în mână, nu e de aruncat la fier vechi. Gramsci este al nostru – îl citim, îl interpretăm şi îl aplicăm!
Cine a fost Gramsci?
Gramsci s‑a născut în 1891, pe insula Sardinia din strămoşi de origine albaneză, spaniolă şi sardă. Având o sănătate precară (din cauza asta era poreclit Toni Cocoşatul), a început să lucreze din greu, de timpuriu. A făcut studii la Universitatea din Torino şi de pe la mijlocul anilor 1910 a renunţat la idealismul italian tradiţional, devenind adeptul marxismului ortodox. În 1917, ca secretar din Torino al Partidului Socialist Italian a fost membru al grupării activist‑voluntariste, care l‑a sprijinit pe Lenin, întrunind‑i pe revoluţionari şi care s‑a opus reformiştilor.
Căile care s‑au diferenţiat de aici se caracterizează prin faptul că, în afară de Gramsci, au intrat în „fracţiunea intransigentă” Palmiro Togliatti, secretarul general stalinist de mai târziu al partidului comunist şi Nicola Bombacci, executat în aprilie 1945, împreună cu Mussolini.
La sfârşitul Primului Război Mondial Gramsci era deja un cunoscut jurnalist socialist de stânga care s‑a opus apropierii între sindicalişti şi naţionalişti (ceea ce a dat naştere fascismului în 1919, sub conducerea lui Mussolini, fostul redactor‑şef al cotidianului socialist Avanti!) şi a salutat puciul bolşevic din Rusia.
Gramsci a refuzat, în egală măsură, reformismul social‑democrat şi păstrarea ordinii liberalo‑burgheze. Gramsci şi tovarăşii săi au fondat în 1919 publicaţia L’Ordine Nuovo care a devenit purtătorul de cuvânt al consiliilor muncitoreşti şi al mişcării greviste; iar revista a fost redactată de către Gramsci. Centrul „celor doi ani roşii” (biennio rosso), între 1919 şi 1920 fusese Uzinele Fiat din Torino, iar Gramsci, umblând printre muncitori a dat glas părerilor lor în ziarul său şi a sprijinit intens mişcarea autonomistă a muncitorilor vizând ocuparea uzinelor.
„Ordinoviştii”, adepţii publicaţiei L’Ordine Nuovo s‑au separat de socialişti, şi în 1919 s‑au afiliat la Internaţionala Comunistă, iar peste doi ani şi‑au creat un partid comunist autonom, în care Gramsci şi tovarăşii săi la început au fost în minoritate. În sânul partidului, ei s‑au împotrivit, în egală măsură, aşa‑numitului maximalism centrist al secretarului general Amadeo Bordiga, considerând această teorie ca o fanfaronadă, şi aripei reformiste a partidului, condusă de Filippo Turati.
În timpul crizei statului liberal, al unei posibile izbucniri a războiului civil şi, paralel cu aceasta, al ascensiunii fascismului între anii 1921 şi 1924, Gramsci, ca reprezentant al secţiunii italiene a Cominternului se afla la Moscova şi Viena, stând mai mult în sanatorii. Prin îndrumările şi articolele sale, el a reuşit să participe la viaţa politică şi la viaţa de partid ale Italiei, însă a contestat schimbarea promptă, de tip bolşevic – după el, imposibilă în Italia – şi propusese, deja în 1920, o confruntare îndelungată cu fascismul. În vara anului 1924 a fost ales în funcţie de secretar general al PCI, după care a urmat în viata lui o dublă activitate, pe de o parte de semi‑ilegalitate şi pe de altă parte de muncă parlamentară, ca deputat al regiunii Veneto, fapt care l‑a iritat şi pe Mussolini.
În ultimii ani de dinainte de detenţie, Gramsci a criticat leninismul, revizionismul stalinist şi pe „oportunistul” Kautsky. Mai târziu a afirmat că nu acceptă nici liberalismul bazat pe „determinismul economic sterp al partidului” şi nici cel bazat pe „filosofia speculativă burgheză.”[2]
După ce liberalii au ieşit din „opoziţia Aventiniană”, iniţiată de ei înşişi şi dictatura fascistă s‑a consolidat, comuniştii au fost constrânşi să intre în ilegalitate. La congresul de la Lyon din ianuarie 1926, tezele lui Gramsci au fost adoptate cu majoritate, dar acest fapt nu l‑a împiedicat pe Togliatti să reţină scrisoarea în care liderul ideolog al partidului a formulat critici la adresa lui Stalin. În acelaşi an Gramsci a elaborat unul dintre cele mai importante articole ale sale despre „chestiunea meridională” în care a propus o coaliţie de clasă între muncitorimea din nord şi ţărănimea săracă din sud, anticipând o serie de subiecte (hegemonie, intelectuali organici, bloc istoric) din activitatea sa teoretică ulterioară, desfăşurată pe un deceniu.
Nu peste mult timp, Gramsci a fost arestat în casa lui din Roma şi încarcerat. În procesul din 1928, avocatul a afirmat că „Acesta este un om periculos tocmai din cauza inteligenţei. Trebuie să împiedicăm funcţionarea acestui creier pe timp de două decenii!” Din cauza mai multor boli (insomnie, tulburări digestive, tuberculoză a vertebrelor, boală de rinichi) şi a condiţiilor rigide de detenţie, din anul 1930 starea lui a început să se degradeze treptat. După reducerea pedepsei, liberarea sa condiţionată şi amnistia definitivă a fost pus în libertate în 25 aprilie 1937, dar peste câteva zile a decedat într‑un spital.[3]
În primăvara anului 1927, după internare şi înainte de proces, într‑o scrisoare trimisă cumnatei sale, el a schiţat proiecte amibiţioase, legate de patru subiecte importante: curentele culturale şi istoria intelectualităţii din Italia în secolul al XIX‑lea, un studiu de lingvistică comparată, schimbarea simţului estetic în teatrul italian şi prezenţa elementelor populare în literatură. Din scrisoare reiese că în structurile domeniilor studiate, el a descoperit „spiritul popular creativ”. Despre motivaţia lui pentru a‑şi realiza programul, el scria: „ar trebui să fac ceva »für ewig«, în sensul complexităţii promovate de Goethe” – ceea ce i‑a reuşit lui Gramsci fără îndoială pentru că tezele sale despre hegemonie sunt valabile pentru totdeauna.[4]
Moştenirea teoretică scrisă a lui Gramsci este suficient de voluminoasă, partea cea mai importantă fiind elaborată în închisoare. Faţă de activitatea sa de publicistică politică şi de fondator şi redactor de ziare şi de reviste (Il Grido del Popolo, Avanti!, L’Ordine Nuovo, L’Unità) între anii 1913 şi 1926, pare şi mai importantă activitatea sa teoretică din anii de captivitate, între 1926‑1936, care ne‑a rămas sub formă de scrisori, jurnale de lectură şi însemnări.
Principalele concepte ale acestor scrieri sunt: hegemonie, bloc istoric, intelectuali organici, cultura populară, revoluţia pasivă şi „filosofia praxisului” – aceasta din urmă a însemnat marxismul, şi asemenea celorlalte formule şi denumiri erau coduri folosite împotriva cenzurii din închisoare, care, până la urmă au devenit concepte bine conturate. Între februarie 1929 şi octombrie 1934 Gramsci a umplut în închisoare, în total, 33 de caiete (Quaderni del carcere), aproape trei mii de pagini. Acestea nu reflectă o muncă sistematică, ci se compun din fragmente, dintr‑un un şir lung de note, de însemnări despre chestiuni conexe, care revin deseori. Mai târziu scrierile sale au fost reunite şi publicate în şase volume tematice: Il materialismo storico e la filosofia di Benedetto Croce (1948); Gli intellettuali e l'organizzazione della cultura (1949); Note sul Machiavelli, sulla politica e sullo Stato moderno (1949); Il Risorgimento (1949), Letteratura e vita nazionale (1950); Passato e presente (1951).[5]
Cele patru teze ale lui Gramsci
Cele mai importante concepte şi formulări ale sale s‑au născut în uma revizuirii marxismului. Deşi mai păstrează limbajul greoi al idealismului german, folosindu‑se de termeni redundant‑autoreferenţiali ai marxismului şi prin ataşamentul puternic faţă de literatura populară şi de literatura naţională, prin interesul faţă de istoria culturii şi politica de culturalizare, prin sensibilitatea faţă de conexiuni şi sursele sale nonconformiste (Henri Bergson, Antonio Labriola, Robert Michels, Georges Sorel), în comparaţie cu marxismul – luate în ansamblu – Antonio Gramsci a fost în stare să depăşească orizontul restrâns al acestuia, încât mulţi îl consideră ca nefiind un gânditor marxist. Cu atât mai bine!
După Chantal Mouffe, Gramsci a rupt pur şi simplu cu Marx în momentul când a considerat cultura ca fiind prioritară faţă de economie, dar şi cu Lenin, când a preferat formele convingerii în locul forţei fizice.[6]
Frazele ca „înainte de toate omul este conştiinţă/ intelect/ spirit”, şi „forţele mecanice nu pot învinge nicicând în istorie”, pentru că „ea este făurită de oameni [a căror] conştiinţă va birui întotdeauna,”[7] putea fi scrise de un conservator idealist. Fără să mai vorbim de o afirmaţie de‑a lui din 1919: „Religia este o necesitate pentru suflet. […] Niciun om mare, fie el cât de puternic nu e în stare să înlocuiască religia cu nimic.”[8] Din în ce în ce mai mult se creează impresia că Marx şi Lenin au fost figuri importante pentru Gramsci, doar pentru a le depăşi.
O tactica politică preluată din alte surse se comportă, în multe cazuri, ca un bumerang, întorcându‑se de unde a fost împrumutată: Gramsci a descris metodologia influenţării prin cultură studiind catolicismul italian, iar comportamentul intelectualilor a fost descris după analiza reacţiilor clerului – astfel noi nu avem altceva de făcut decât să recuperăm această logică. Vom rezuma cele mai importante aspecte ale activităţii teoretice gramsciene în patru teze.
1) Când a afirmat prioritatea suprastructurii (sovrastruttura), Gramsci
a întors în picioare marxismul care răsturnase, la rândul său, cu capul în jos dialectica hegeliană. Din această cauză interpreţii săi de mai târziu l‑au considerat pe Gramsci atât de îndepărtat de marxism, încât era aproape să nege primatul economiei, mai mult decât atât, el a renunţat la perspectiva materialistă. Imaginea lui Gramsci despre Marx scoate în evidenţă această remarcă. După el, Marx nu a fost Mesia, creator al unor adevăruri absolute sau „păstorul cu toiagul în mână”, şi anume papa, ci un analist pătrunzător al marilor mişcări istorice. Ca urmare la Gramsci „ideile, spiritul prind viaţă”, adică ideologiile se realizează.[9]
Suprastructura (Überbau) marxistă, după cum reiese din scrierile lui Gramsci este un factor mai important de formare a structurii sociale decât „baza economică.” Deoarece obiceiurile, prejudecăţile, tradiţiile, opiniile (în terminologia gramsciană: „complexul cultural”) determină toate nivelele comportamentului uman. Tulburările economice pot fi doar semne sau elemente complementare ale unor schimbări ce se fermentează mai de mult în adâncime – adică revoluţiile încep în conştiinţă.
Asemenea revizuire idealistă a marxismului deşi mai rezervată a apărut în gândirea sa în anul 1920. Într‑un articol scria: „paralel cu cucerirea puterii politice şi economice, proletariatul trebuie să treacă la dobândirea puterii intelectuale.” Sub semnul schimbării pe plan cultural, Gramsci şi‑a pus întrebarea: oare proletariatul are o viziune proprie asupra lumii, sau preluând‑o de la burghezie, pur şi simplu se supună acesteia în mod voluntar? Ceea ce are o importanţă majoră, deoarece pentru a se elibera economic, proletariatul va trebui să o facă mai întâi la nivel cultural.[10] Deci după Gramsci, cel ce domină suprastructura, acela va fi stăpân pe bază, şi nu invers.
2) Gramsci distinge între „societatea politică” (società politica) şi „societatea civilă” (società civile), ceea ce a fost o reîntoarcere la Hegel, la sursa primară. În paralel cu puterea concretă şi vizibilă a puterii de stat (organele de represiune, birocraţia, aparatul coercitiv care disciplinează în mod legal, organizaţiile politice, justiţia) el a identificat universul important şi complex al consensului, mai puţin sesizabil, pe care se bazează toate aceste funcţii. Puterea înseamnă statul care înglobează „societatea politică”, iar consensul semnifică totalitatea organizaţiilor civile cu caracter privat, separate de putere.
Într‑una din notele la Machiavelli el a afirmat: „»Statul« nu înseamnă numai mecanismul de guvernare, ci »un mecanism de hegemonie«, »cu caracter privat«, anume societatea civilă, de asemenea. […] Stat = societate politică + societatea civilă; adică hegemonie blindată cu constrângere.[11] Prin urmare o guvernare fără consens nu este altceva decât o dictatură dezgolită, iar exercitarea puterii bazată pe consens este hegemonie. Privind chestiunea puterii politice a mişcării muncitoreşti din epocă – legată de dezbaterea legată de leninism – Gramsci scria că există dictatură şi fără hegemonie, dar dacă vom cuceri hegemonia, nu mai este nevoie de dictatură.
Consensul care însoţeşte puterea şi elementele sale de conţinut (mituri şi narative, istorie comună, canoane, legitimare) se impun prin cultură şi se comunică prin reţeaua de organizare a publicităţii (asociaţii, forumuri, instituţii, mass media, organizaţii). Tot în aceste comentarii poate fi citită următoarea frază[12]: „Forţa să nu depăşească cu mult consensul, ci să pară bazată pe consensul majorităţii, după posibilităţi; acest consens este exprimat de aşa‑numitele organe ale opiniei publice (ziare şi asociaţii).” Prin urmare el a remarcat că statul depinde considerabil de capacitatea anumitor clase (pe atunci clerul şi intelectualii, în prezent managementul cultural şi elita mediilor de informare) de organizare a consensului. Forţa burgheziei derivă din faptul că a reuşit să transmită, în mod eficient, coduri culturale proprii în întreaga societate şi să îmbine într‑o proporţie variabilă forţa/coerciţia cu consensul/adeziunea.
3) Un element important al concepţiei politice a lui Gramsci a fost diferenţierea făcută între războiul de mişcare (guerra di movimento) şi războul de poziţie (guerra di posizione), născută din experienţa primului război mondial. După comparaţia lui preţioasă, puciul bolşevic din 7 noiembrie 1917 era un război de mişcare, fiindcă în lipsa unei organizaţii de stat solide şi a unei societăţi civile dezvoltate, acesta pur şi simplu „a năvălit” Rusia, fără vreo rezistenţă deosebită. În schimb, în Europa de Vest, trebuie pregătit un asediu – o luptă de poziţie culturală – de lungă durată, deoarece consensul societăţii civile şi sistemul de organizare a societăţii sunt puternice şi apără astfel statul, la fel de bine organizat.
După cum scrie el într‑unul din Caietele din închisoare:
„De la războiul de mişcare, aplicat cu succes în 1917, în Est, trebuie să se treacă la războiul de poziţie, fiind singura soluţie în Occident […] În Est statul a organizat totul, societatea civilă era embrionară şi gelatinoasă; [însă] în Occident, între stat şi societatea civilă există un raport corect, în momentul în care statul se zdruncină, în spatele acestuia se conturează imediat structura solidă a societăţii civile. În acest caz, statul este doar o tranşee în avanpost, în spatele căreia se ascunde o linie puternică de fortăreţe şi cazemate […] Structura solidă a democraţiilor moderne – ca organizare de stat şi ca totalitate a asociaţiilor din viaţa civilă – corespunde »tranşeelor« şi fortăreţelor permanente ale frontului războiului de poziţie.”[13]
Adică, din cauze istorice, cucerirea puterii politice în Occident este mai complicată ca realizarea unei lovituri de stat, a unui puci – doar dacă nu ne propunem o serie de puciuri mici realizabile în cultură.
4) Teza cea mai importantă a lui Gramsci care întegrează toate aceste concepte este cea despre hegemonia culturală (egemonia culturale), fiind conceptul cel mai dezbătut.[14] Una dintre observaţiile numeroase legate de această noţiune gramsciană este ideea ca hegemonia este capacitatea care cu ajutorul ideologiei asigură unitatea „blocului social”. „Blocul social” se compune din clase eterogene între care pot exista contradicţii, însă clasa dominantă este capabilă ca prin mijloace economice şi politice, dar mai ales prin mijloace culturale şi ideologice să dezvolte un consens solid între ele, să le unească şi să exercite o hegemonie nu numai asupra lor, ci şi asupra întregului stat.
Termenul de „bloc istoric” aparţine iniţial lui Sorel, pe care Gramsci l‑a preluat – prin mijlocirea lui Labriola – şi l‑a interpretat ca fiind exerciţiul concret al hegemoniei (pe de o parte prin două clase aliate, pe de alta prin intelectuali şi prin partid). Termenul de hegemonie a fost folosit de Gramsci, atât în accepţia economică cât şi în cea politică; privind mijloacele de practicare a hegemoniei politice, el a făcut distincţie între organele judiciare, organul legislativ şi organul guvernamental, considerând că hegemonia poate fi sesizată în câte un sector, cu atât mai mult cu cât aceasta poate fi corelată cu violenţa directă şi cu administraţia politică făţişă.
În însemnările sale de la începutul anilor 1930, termenul de „hegemonie culturală” apare în context politic care se legitimează prin „societatea civilă”, consolidând hegemonia politică şi economică, stabilizată şi legitimată prin consens. Iar printre instrumentele realizării acesteia, Gramsci menţionează influenţa intelectualilor, puterea ideologiei, reţeaua de organizare a instituţiilor culturale, mediile de informare şi opinia publică. Aceasta din urmă, după cum scria el, se leagă strâns de hegemonia politică şi de vreme ce canalele exercitării hegemoniei sunt importante politic, „se duce o luptă aprigă pentru cucerirea monopolului asupra organelor de formare a opiniei publice.”[15]
Operaţiunea Gramsci
După cum am văzut mai sus, schimbările sociale în concepţia lui Gramsci sunt în fond de natură culturală, iar dominaţia politică este susţinută de consens, care constă, în mare parte, din elemente culturale, transmise prin intelectuali, printr‑o mulţime de foruri, prin canalele de comunicare şi prin reţelele de instituţii. „Crearea unei clase dominante (adică a unui stat) este identică cu formarea unui Weltanschauung” – scria el,[16] iar puterea acesteia se bazează pe trasmiterea neîntreruptă culturală‑simbolică‑ideologică a codurilor proprii. Prin urmare, unul dintre cele mai importante nivele şi terenuri de exprimare directă a conflictelor sociale este cel al culturii.
De aceea războiul ideologic, bătălia pentru cultură, activitatea unor „mecanisme de hegemonie” concurente între ele joacă un rol deosebit de important fiindcă ele realizează acţiunea pe termen lung în vederea schimbării durabile a condiţiilor politice. Conform uneia din comentariile sale din închisoare „chiar şi înaintea accesului la putere trebuie să dispunem de »hegemonie culturală«, şi nu este necesar să ne bazăm numai pe putere şi forţe materiale ca să stabilim o direcţie [de guvernare] sau să exercităm hegemonie politică.”[17] – astfel Gramsci a considerat ca fiind schimbabilă hegemonia politică dominantă prin hegemonia obţinută pe tărâm cultural şi legitimată în cultură. Această soluţie nu se mai bazează pe experienţele primului război mondial, ci ne aminteşte de cele mai noi direcţii de luptă indirectă de pe front din zilele noastre (războiul asimetric şi războiul hibrid de a patra generaţie, războiul proxy, adică prin intermediari).
După cum scrie undeva, orice fel de luptă politică are un fond militar propriu. În arta militară manevra strategică bazată pe un atac fulgerător (Blitzkrieg) pentru iniţierea unor acţiuni surprinzătoare şi derularea lor rapidă, înaintarea promptă şi în mare adâncime pe teritoriul inamicului. Campania militară din Franţa a Wehrmachtului, în 1940 şi atacul preventiv al Forţelor de Apărare din Israel din 1967, în Egipt s‑au bazat pe această soluţie: cea din Franţa a durat doar o lună si jumătate, iar cea din Egipt se numeşte drept „Războiul de şase zile”. În amândouă cazurile, victoria rapidă a fost asigurată de folosirea eficiente a crizei de timp, provocată de aprobarea iniţiativelor personale şi la nivelele de mai jos ale armatei, de armonizarea cu precizie a genurilor de arme, de mobilitatea şi manevră, posibile din cauza mecanizării considerabile şi a comunicării, precum şi a efectului de şoc psihologic.
În aceste cazuri planificarea operaţiunilor militare pe termen scurt a însemnat victoria tacticii asupra strategiei. Însă scenariul gramscian funcţionează exact invers, deoarece aici pregătirea de lungă durată, interferenţă lentă, seria de lupte cu avansări încete din cauza specificităţii culturii vor asigura victoria. În acest sens se legitimează planificarea politică a unor paşi, adică primatul strategiei. Tactica Blitzkriegului este opusul strategiei gramsciene şi din perspectiva ideii că atacul zdrobitor, în fapt reflectă un semn al vulnerabilităţii, fiindcă serveşte doar la camuflarea lipselor rezervelor considerabile şi rezultă din utilizarea superiorităţii temporare a tehnicii militare.
Comparaţia lui Gramsci, formulată privind posibilităţile unei revoluţii europene, în afara Rusiei corespunde afirmaţiei despre câmpul de bătălie al lui Ludwig von Moltke, după care „ziua bătăliei nu s‑a decis din cauza asaltului la baionetă, ci asaltul a reuşit pentru că se decise în prealabil asupra zilei în care urma să se dea bătălia”, însă dacă – continuă generalul german – „infanteria nu ar fi fost zdruncinată de focul de artilerie precedent, asalturile efectuate nu ar fi reuşit să obţină victoria decisivă.”[18] Prin urmare, lupta în tranşee, luată ca exemplu şi de Gramsci, putea fi cu adevărat victorioasă, numai cu condiţia să fie precedată de o pregătire îndelungată de artilerie (atacuri cu aruncătoare de mine, lovituri cu tunuri timp de mai multe zile, foc continuu).
Pe baza acestei analogii poate fi înţeleasă „lupta culturală”, interpretată corect, sau sarcina „luptei ideologice” – după Gramsci. Metafora preferată de el a fost perfectă, cu atât mai mult cu cât războiul de poziţie din timpul primului război mondial nu a înlesnit operaţiunile militare în adâncime, ci duelul de artilerie şi operaţiunile de luptă directe ale infanteriei, din care niciunul dintre beligeranţi nu a putut pătrunde în adâncime pe teritoriul adversarului, şi în special, nu în spatele frontului. Toate acestea prezintă analogii cu „lupta ideologică” şi cu munca culturală, ale căror mobilitate şi viteză funcţionează la fel. Principalul instrument de atac al bătăliei culturale este artileria, iar coloana vertebrală a apărării o asigură reţelele de tranşee, defalcate în adâncime.
Prin faptul că Gramsci tratează paralel chestiunile economice şi politice şi consideră cultura ca fiind de aceeaşi categorie, el a evadat doar din închisoarea ideologică a marxismului, dar odată cu elaborarea conceptului exercitării puterii (şi) prin cultură a remarcat nu numai existenţa hegemoniei culturale, ci hegemonia Culturii, în ultimă instanţă.
El afirmase încă din 1921, că nu trebuie să se facă „nimic altceva decât formele culturale actuale să fie distruse”, fiindcă „ierarhiile, prejudecăţile, idolii spirituali” se opun rupturii politice concrete. Insuccesul mişcării autonomiste din Torino, după el se datorează lipsei acestei rupturi, afirmând că nu este suficient ca proletariatul „stă sub influenţa întregului complex al vieţii de stat”, dar în plus „el suportă, fără să fie conştient, şi înrâurirea şcolii burgheze, a ziarelor burgheze şi a tradiţiilor burgheze.”[19]
Gramsci şi‑a dat seama că „lupta culturală” este mai însemnată decât lupta de clasă, revoluţiile încep în conştiinţă şi după un timp duc, inevitabil, la schimbări politice. După o afirmaţie esenţială de a lui „burghezia este capabilă să absoarbă întreaga societate, asimilând‑o la nivelul său cultural şi economic”, de aceea primul pas în obţinerea schimbării politice este: „să‑i facem independenţi din punct de vedere spiritual pe cei guvernaţi de guvernanţi, […] să dezintegrăm formă lor de hegemonie şi să creăm o altă hegemonie, în locul ei.”[20]
Cui aparţine Gramsci?
În ultima jumătate a secolului trecut opiniile lui Gramsci, în afara marxismului occidental s‑au răspândit într‑un cerc mult mai larg, şi au devenit factori de structurare a politicii culturale, chiar şi a politicii culturale în integralitatea ei. Ideile sale exercită o influenţă largă, independent de apartenenţă ideologică. Concluziile şi conexiunile observate de el, în prezent, servesc dreptei – după un articol dintr‑o publicaţie de stânga din Italia „câte o referinţă la Gramsci este semnul cel mai sigur că este vorba de o scriere fascistă.”[21]
Ceea ce a fost uitat de „mediul natural” al lui Gramsci, trebuie să fie recuperat de către forţele conservatoare. În fapt, interpretarea dreptei rămâne fidelă spiritualităţii lui Gramsci, ceea ce s‑a rupt treptat de la doctrina marxismului, păstrându‑si totodată limbajul. Nu s‑a schimbat nici Gramsci, nici dreapta, ci lumea întreaga s‑a întors pe dos, astfel Gramsci a devenit patrimoniul forţelor de dreapta.
Conceptul de hegemonie a lui Gramsci astăzi este mai actual decât s‑ar putea crede! Întrucât, în prezent, elita globalistă e cea care guvernează, iar hegemonia culturală aparţine liberalilor, şi cei guvernaţi suntem noi. Pentru a ne elibera, nu putem privi lumea după cum ne dictează, cum ne sugerează ei şi după cum se aşteaptă de la noi. Și dacă privim mai atent, nu suntem nevoiţi să schimbăm prea mult nici limbajul gramscian pentru a descrie în epoca noastră raporturile de dominaţie politico‑culturală globală, exercitată asupra statelor naţionale de către o elită mondială, globalistă şi supranaţională.
Clasa cosmopolită este dominantă, cei oprimaţi sunt popoarele. Nici în structura societăţii nu se observă prea multe schimbări, doar „baza materială” aparţine, în prezent, neoliberalismului global, care se opune statelor naţionale, iar „suprastructura culturală” se află sub controlul elitei cosmopolite. Trebuie să identificăm faptul că aceste două se află în coaliţie, destructurarea lor este posibilă numai prin crearea unui „mecanism contra‑hegemonic” prin formarea, în paralel cu acesta, a unui „bloc istoric” nou. Unde acum o sută de ani Gramsci a început să demonstreze contradicţia între „clasa capitalistă” diriguitoare şi proletariat, acolo, astăzi se opun elita globalistă şi comunităţile naţionale. (statelor naţionale?)
Să luăm un exemplu! Afirmarea spiritului mişcării studenţeşti din 1968 a început odată cu demontarea baricadelor din Paris: studenţii manifestanţi – folosindu‑se de atmosfera culturală a epocii şi de mecanismele societăţii de consum, bazate pe cuceririle culturale‑morale ale studenţilor – au reuşit să ocupe poziţii de conducere de elită în universităţi, teatre, fundaţii, edituri şi mass media, şi au continuat activitatea lor acolo unde au încetat‑o după ocuparea Sorbonei – dar de această dată mult mai eficient după ce au reuşit să ocupe poziţiile în structurile culturale şi să dirijeze funcţionarea reţelei de instituţii culturale.
După cum scria Jean Cau, reprezentantul Noii Drepte: „revoluţia bizară însemna ca puştii burgheziei au aruncat cu pietre de pavaj în puştii proletariatului.” Programul lui Gramsci a fost pus în aplicare de către „puştii tatălui” („figli di papà” – Pier Paolo Pasolini) doar că în loc de „concepţia asupra lumii a proletariatului”, ei au creat o hegemonie culturală liberală care constă în logica de piaţă legitimată în economie, în monopolizarea culturii şi în răspândirea unor ideologii ale cărei elemente (BLM, gender studies, multiculturalism, Willkommenskultur) duc la destructurarea premeditată a coeziunii comunitare, fiind baza solidarităţii naţiunii.
Gramsci a elaborat planul militar al distrugerii hegemoniei dominante. După o afirmaţie semnificativă de a lui, pentru cucerirea puterii politice este necesar să se poartă un război ideologic, al cărui obiectiv este ca clasele subordonate să iasă de sub influenţa ideologiei dominante, fiindcă aceasta este unul din instrumentele cele mai eficace ale clasei dominante. Mare învăţătură a ultimilor zece ani este că aşteptările privind echitatea socială, conservatorismul cultural, cerinţa recuperării suveranităţii naţionale şi a restabilirii democraţiei majoritare converg şi se formulează cu o forţă elementară.
Destructurarea corectudinii politice, de exemplu este necesară pentru că „orice limbă este o viziune asupra lumii şi conţine elemente de cultură”, iar victoria populismului nu este altceva decât evoluţia în faţa noastră a „blocului istoric” care se ridică deasupra taberelor politice. Demontarea hegemoniei culturale liberale este, de asemenea, un gest la fel de rebel şi azi, la fel ca atunci când Gramsci a elaborat metodologia – care nu şi‑a pierdut nimic din valabilitate – în perspectiva schimbării consensului burgheziei.
Traducere din limba maghiară:
Farkas Jenö
[1] Fragment din lucrarea autorului, intitulată Kulturális hadviselés – A kulturális hatalom elmélete és gyakorlata [Lupta culturală – Teoria şi practica puterii culturale] (Közép‑ és Kelet‑európai Történelem és Társadalom Kutatásáért Közalapítvány, Budapesta, 2020.) din capitolul cu acelaşi titlu. Fragmentul între paginile 98‑126 a fost în mare măsură prescurtat.
[2] Citat de Szabó András György: Antonio Gramsci és a leninizmus. [Antonio Gramsci şi leninismul, partea a II‑a], Világosság, 1971/11. p. 659, p. 660.
[3] Alain de Benoist: Antonio Gramsci. In id: View from the Right: A Critical Anthology of Contemporary Ideologies. Vol. 3. Arktos, London, 2019; Lucio Lombardo Radice–Giuseppe Carbone: Antonio Gramsci élete. [Viaţa lui Antonio Gramsci]. Traducere în maghiară de Gábor György. Editura Szikra, Budapesta, 1952.
[4] Antonio Gramsci levele Tányának, 1927. március 19. [Scrisoarea lui Antonio Gramsci, trimisă Taniei, 19 martie 1927.], In Antonio Gramsci: Levelek a börtönből. [Scrisorile din închisoare.] Traducere în maghiară de Gábor György–Zsámboki Zoltán. Kossuth, Budapesta, 1974. pp. 68–69.
[5] Pentru titlurile în limba română a se vedea lucrările lui Antonio Gramsci, traduse şi publicate, începând cu anul 2015 de Editura Adenium („Biblioteca Gramsciana“) din Iaşi, de către directorul dr. prof. univ. Sabin Drăgulin, în colaborare cu cercetătoarea şi traducătoarea Ioana Cristea Drăgulin şi cu specialiştii din Italia ai operei lui Gramsci: Guido Liguori, Angelo Chielli şi Silvio Suppa.
[6] Chantal Mouffe: Gramsci today. In Gramsci and Marxist Theory. Ed. by Chantal Mouffe. Routledge&Kegan Paul, London–Boston, 1979.
[7] Antonio Gramsci: Szocializmus és kultúra [Socialism şi cultură] [1916]. In Id.: Politikai írások (1916–1926). [Scrieri politice între 1916‑1926] Selecţie Szabó Tibor. Traducere în maghiară de Farkas Mária et alii. Kossuth, Budapesta. 1985. p. 29. és Id: Egy év történelem [Istoria unui an] [1918]. In op. cit. p. 56.
[8] Citat de Pankovits József: Gramsci és 1917. [Gramsci şi 1917] Múltunk, 2017/4. pp. 232–233.
[9] Antonio Gramsci: A mi Marxunk [Marx al nostru] [1918]. In Gramsci : Politikai írások. [Scrieri politice] op. cit. pp. 57–61.
[10] [10] Antonio Gramsci: Question of Culture [1920] In The Gramsci Reader: Selected Writings, 1916–1935. New York UP, New York, 2000. pp. 70–71.
[11] [11] Antonio Gramsci: Az új fejedelem. Jegyzetek Machiavellihez. [Principele modern. Note despre Machiavelli. ] Traducere în maghiară de Betlen János. Magyar Helikon, Budapesta. 1977. pp. 259–260, pp. 262–263
[12] [12] Id. 205.
[13] Id. pp. 129–130, p. 160.
[14] A se vedea: Thomas R. Bates: Gramsci and the Theory of Hegemony. Journal of the History of Ideas, aprilie /1975; Fellegi Tamás László: A hegemónia‑koncepció Gramsci felfogásában. [Conceptul de hegemonie în interpretarea lui Gramsci] Társadalomtudományi Közlöny, 1982; Luciano Gruppi: Il concetto di egemonia in Gramsci. Istituto Gramsci, Roma, 1972; Chantal Mouffe: Hegemony and Ideology in Gramsci. In Gramsci and Marxist Theory.
[15] Antonio Gramsci: Prison Notebooks. Vol. 3. Columbia UP, New York, 2007. 20, 200, p. 213.
[16] Antonio Gramsci: Filozófiai írások. [Scrieri filosofice] Traducere în maghiară de Rozsnyai Ervin. Kossuth, Budapesta. 1970. p. 136.
[17] Antonio Gramsci: Quaderni del carcere. Edizione critica dell’Istituto Gramsci. Vol. 1. Cura di Valentino Gerratana. Einaudi, Roma, 1975. p. 41
[18] Citat de Heinz Guderian: Riadó! Páncélosok! [Achtung – Panzer!] [1937]. Traducere în maghiară de S. Nyírő József. Kossuth, Budapesta. 1999. pp. 242–243.
[19] Gramsci: Marxizmus – Kultúra – Művészet. Válogatott írások. [Marxism – Cultură – Artă. Scrieri alese.] Selecţie Rózsa István. Traducere de Fogarasi Miklós et alii. Kossuth, Budapesta p. 1965. 195. şi Antonio Gramsci: A déli kérdés néhány aspektusa [Câteva aspecte ale chestiunii meridionale] [1926]. In Id.: Politikai írások. [Scrieri alese.] op. cit. p. 235.
[20] Gramsci: Filozófiai írások. [Scrieri filosofice) op. cit. p. 267.
[21] Citat de Tamás Gáspár Miklós: Négy választás Európában. I. rész [Patru alegeri în Europa, partea I], nota nr. 17. Mérce.hu, [30 decembrie 2019] https://merce.hu/2019/12/30/tgm‑negy‑valasztas‑europaban‑1