Eseu

Florea Lucaci
eseist, Arad

Noica şi temeiul întruchipărilor eminesciene

Problema pe care o am în vedere subzistă în prezupoziţiile acestei întrebări: cum operează verbul a fi în substratul limbii române? Un posibil răspuns şi‑ar avea premisa într‑o idee a lui Constantin Noica, respectiv aserţiunea că ,,o limbă poartă cu ea întregul logos‑ului, chiar dacă nu este limbă universală”[1]. Acest argument legitimează vocaţia creatoare a limbii române şi, totodată, explică interesul filosofului pentru o inedită arheologie în substanţa limbii. El este preocupat „să sape în adâncul cuvintelor şi să găsească acolo noutatea uitată”, sperând „să pătrundă în abisurile metafizice ale câtorva cuvinte româneşti”[2], care ar da seamă de iscusirile spiritului creator. Astfel, ar fi posibilă descoperirea acelei ispite a geniilor de a cuprinde cu mintea lor tot ceea ce este pe pământ şi în cer.

Aşadar, infirmarea tacită a prejudecăţii că numai limbile greacă şi germană au vocaţia universalului, implicit ridică problema posibilităţii unei rostiri filosofice româneşti originale. Și nu numai, întrucât vizează însăşi rostirea creatoare de cultură. În acest sens, pentru demonstraţie ar fi vorba de un exerciţiu hermeneutic al adeveririi, ceea ce presupune încercarea de punere în lucru a ideii lui Noica asupra discursului eminescian. Interesul cade pe opera poetică, deşi Eminescu „era în fond filosof de profesie”, el studiind „cinci ani filosofia la Viena (1869‑1872) şi Berlin (1872‑1874)”, iar pe acest temei Titu Maiorescu „îi sugerase ideea de a deveni profesor de filosofie după obţinerea doctoratului”. Apoi, deşi Eminescu a realizat prima traducere românească a unui fragment important din Critica raţiunii pure şi a studiat filosofia cu mari profesori ai vremii sale, se detaşează totuşi de filosofi menţionând într‑unul dintre caiete că „importantă este «renaşterea intuitivă a gândirii lor în mintea mea, cu mirosul specific de pământ proaspăt al propriului meu suflet»”[3].

Această „renaşterea intuitivă” este exemplar manifestă nu numai în lecturile kantiene ale lui Eminescu, ci în întreaga sa creaţie, în care se regăsesc ecouri din intervalul dat de versetele biblice, poemele homerice şi imnurile vedice, ca limită a timpului sacru, până la magia timpului concretizat în viziunile romantismului european. Metaforic, am putea susţine că el a ispitit limba română să se deschidă şi să îmbrăţişeze în cuvintele ei înţelepciunea şi frumuseţea întregii lumi. Prin urmare, de la ispitirea şi căutarea lui Eminescu, susţine Noica, la ispitirea care „trezeşte duhul «încercării»”, la lucrare, cutezanţă, probare şi dovadă, ademenire, experienţă şi împlinire etc. ispitirea dă temei gândului şi înţelepciunii, încât „poate repovesti lumea”.[4]

În istoria limbii şi a creaţiei româneşti pot fi evidenţiate trei momente în succesiune, deoarece „orice creaţie începe de la o ispită, trece într‑o iscodire a lucrului, pe toate feţele, şi se împlineşte într‑o iscusire”[5]. Verbul a fi intervine şi leagă înţelesurile ispitirii, iscodirii şi ale iscusirii de gândirea logică şi, deopotrivă, de frumuseţea sentimentului românesc al fiinţei. În limba română, între este şi nu este, verbul a fi dovedeşte o mare flexibilitate logică, precum şi o profundă sensibilitate la varii contexte, ceea ce‑i permite să comunice bogăţia experienţelor umane.

Perspectiva lui Noica are vădite afinităţi cu demersul lui Paul Ricœur. În cazul filosofului francez, metafora poate provoca mutaţii ontologice, adică iniţiază o altă ordine existenţială, deoarece „locul metaforei, locul său cel mai intim şi cel mai ultim, nu este nici cuvântul, nici fraza, nici chiar discursul, ci copula verbului a fi”. Prin urmare, dacă verbul a fi subzistă ca substrat al întruchipărilor poetice, atunci „putem vorbi de adevăr metaforic”, dar într‑un sens „«tensional» al cuvântului «adevăr»”[6]. În acest caz, adevărul este condiţionat atât de adecvarea la ceea ce este real, cât şi de paradigma culturală şi încărcătura sufletească a cuvintelor vii.

Între iscusirile fiinţei româneşti, Noica descoperă o inedită structură de logică modală generată de capacitatea verbului a fi de a se întoarce asupra lui însuşi. O intuiţie de geniu ar fi operat „în logica aceasta modală a vorbirii noastre”, astfel că „ea se obţine fără termeni modali, adică fără «e posibil», «e contingent», «e necesar»”. În expresiile întemeiate pe verbul a fi, Noica descoperă stări specifice contextului cultural‑istoric al fiinţării noastre.[7]

Cu aceste relaţionări cu sine ale verbului a fi se dezvăluie geneza unui mod specific de a reflecta asupra lumii, şi anume „când gândul se întoarce asupra gândului şi dă ideea, se naşte filosofia”[8]. Odadă cu filosofia apare posibilitatea de a fi înţelese momentele fiinţei, stările şi precarităţile existenţiale prin care trece lumea omului ca fiinţă culturală. Este vorba de ceea ce se constituie ca expresie a sentimentului românesc al fiinţei, adică stările descrise implică trăiri la nivelul sentimentelor individuale, dar şi la un nivel cultural, împlinite istoric în gânduri filosofice şi imagini poetico‑literare.

Despre rostirea românească, în care coexistă deopotrivă adevărul gândirii şi al trăirii sufleteşti, va aduce Noica argumente într‑o lucrare ulterioară. Este vorba de un timp al rostirii, care „nu mai e ritm nepăsător, ci orientare. Devenirea întru fiinţă e cu adevărat întru ceva, nu întru propria ei reluare. Timpul e sortit acum să pună în rost lucrurile şi să rânduiască o lume în care sunt presupuse legi, un rost, un logos”[9].

Din analiza lui Noica rezultă că modalităţile întemeiate de verbul a fi sunt relative, când actuale, când blocate într‑un fel de posibilitate incertă a devenirii. Prin urmare, expresia modalităţilor temporal‑existenţiale sugerează un anume fel de constituire şi împlinire în viaţa culturală, iar în acest sens exemplare sunt caietele lui Eminescu. Prin diversele exerciţii privind limba şi relaţionarea, adeseori paradoxală, dintre adevăr şi frumos, caietele dau seamă de geneza unei lumi în şi prin cuvinte. Ce fel de lume?! Spre exemplu, în manuscrisul 2289, fila 15, Eminescu nota: „Capul unui om de talent e ca o sală iluminată, cu pereţi şi oglinzi. De afară vin ideile într‑adevăr reci şi indiferente – dar ce societate, ce petrecere găsesc!” Să fie această notaţie despre sine? Să fie cheia unei analogii, respectiv caietele ar fi oglinzile minţii sale care convertesc la viaţă ideile? Se poate spune şi aşa despre aceste caiete şi ceea ce conţin, adică multele „gânduri, alături de versuri, însemnări de lectură, traduceri, opere în proză, frânturi de opere, indignări şi tristeţi”[10].

Din aceste caiete‑laborator au fost extrase de către Maiorescu, Perpessicius, Călinescu, Noica şi alţi cercetători opera lui Eminescu, dar şi sugestiile de interpretare şi înţelegere. Cum anume? S‑a constatat că relaţia dintre operă şi exegeza sa stă sub autoritatea unei idei formulată de Albert cel Mare despre Biblie, şi anume: „Scriptura creşte odată cu cei ce o citesc”. Ideea pare să fie o derivare inedită din „argumentul celui de‑al treilea om”, adică înţelegerea relaţiei dintre operă şi exeget presupune interpretarea altui exeget, respectiv „al treilea om”, apoi pe firul timpului istoric intervin, rând pe rând, alţii într‑un demers paradoxal de tipul regressus ad infinitum. Analogic, oricare operă vie, inclusiv cea a lui Eminescu, sporeşte cu înţelesuri noi prin exerciţiul hermeneutic al interpretării. Această îmbogăţire în sensuri şi semnificaţii cognitive, estetice, morale, mistice etc. este rezultatul cumulativ al variilor perspective exegetice.

Ei bine, o asemenea perspectivă am în vedere pentru un exerciţiu hermeneutic. Astfel, dacă plecăm de la teoria lui Noica, putem particulariza într‑un tabel corespondenţele dintre stările fiinţei, momente distincte ale devenirii întru fiinţă şi unele întruchipări poetice, concretizări ale sentimentului românesc al fiinţei din opera lui Eminescu. Desigur, pot fi şi alte exemple. Nu‑i greu să identificăm ca substrat unele modalităţi temporale ale verbului a fi. Adică:

Stările fiinţei şi verbul a fi ca substrat al creaţiei
Fiinţa neîmplinită şi logica lui N‑a fost să fie

Întruchipări eminesciene cu tensiune metafizică
Nu credeam să‑nvăţ a muri vreodată; (Odă (în metru antic)) În acest vers Eminescu mizează pe o relativizare a lui vreodată între va fi cândva şi niciodată sub forma unei modalităţi doxastice. Dacă moartea este limitaţia ce limitează viaţa, atunci ce presupune conştiinţa acestei stări? Poate fi o ieşire? În credinţa ce dă certitudinea unei tinereţi eterne, poetul asumă învăţarea unui joc privind limita dintre viaţă şi moarte. Or, din acest joc ce implică referinţe mitice, împlinirea sau neîmplinirea fiinţei sale atârnă de presupoziţiile unei întrebări: „Pot să mai re'nviu luminos din el ca/ Pasărea Phoenix?” Or, la o asemenea întrebare ce se poate spera?

Stările fiinţei şi verbul a fi ca substrat al creaţiei
Fiinţa suspendată şi logica lui Era să fie

Întruchipări eminesciene cu tensiune metafizică
Din chaos, Doamne,‑am apărut Şi m‑aş întoarce‑n chaos... Şi din repaos m‑am născut, Mi‑e sete de repaos.(Luceafărul) Întregul poem are ca substrat logic o antinomie paradoxală. Punctual, în versurile date, este vorba de ipostazele sfâşierii metafizice trăite de Hyperion în urma falselor întrupări, de neputinţa fiinţei sale de a se închide între limitele existenţei umane şi de a trăi jocul misterios al dragostei. De aici derivă logica dureroasei sale rugăminţi către Creator, adică de suspendare a pendulării existenţiale între a fi şi a nu fi.

Stările fiinţei şi verbul a fi ca substrat al creaţiei
Fiinţa eventuală şi logica lui Ar fi fost să fie

Întruchipări eminesciene cu tensiune metafizică
În orice om o lume îşi face încercarea (Împărat şi proletar) În versul acesta din reflecţia Cezarului, apare sâmburele unei idei, şi anume că va fi fiind cândva un moment în care devenirea, fie la scara mică a vieţii omeneşti, fie la scara mare a istoriei, se va concretiza în încercări cu finalitate. Numai că repetitivă fiind, încercarea fiinţei de împlinire nu‑i decât „eterna alergare”, întrucât „vis al morţii‑eterne e viaţa lumii‑ntregi”. Or, în acest orizont de aşteptare, ar fi fost să fie este concluzia amară a unui raţionament despre o existenţă determinată de contradicţii şi ale cărei limite ar fi condiţia sclavului şi cea a împăratului.

Stările fiinţei şi verbul a fi ca substrat al creaţiei
Fiinţa posibilă şi logica lui Ar fi să fie

Întruchipări eminesciene cu tensiune metafizică
Vreme trece, vreme vine,
Toate‑s vechi şi nouă toate;
Ce e rău şi ce e bine
Tu te‑ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te‑ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece. (Glossă)
Cu accente din Ecclesiast, întruchipările poetice deschid un discurs al alternanţei posibile privind condiţia omului. Ar fi să fie susţine o devenire în care posibilul se risipeşte între speranţă şi teamă, adică viitorul este camuflat într‑o modalitate doxastică. Și totuşi, credinţa pare secătuită şi chiar căzută în absurd, din moment ce sfatul poetului provoacă inhibarea sentimentului de încredere. Ce ar fi să fie? Dintr‑un calcul epurat de orice sentiment, existenţa posibilă se profilează ca un orizont al contradicţiilor.

Stările fiinţei şi verbul a fi ca substrat al creaţiei
Fiinţa intrării în fiinţă şi logica lui Este să fie

Întruchipări eminesciene cu tensiune metafizică
Cu mâine zilele‑ţi adaogi,
Cu ieri viaţa ta o scazi,
Având cu toate astea‑n faţă
De‑a purure ziua de azi.

(Cu mâine zilele‑ţi adaogi…)
 Poemul se dezvoltă paradoxal pe ideea unui joc al modalităţilor existenţial‑temporale. Este să fie „De‑a purure ziua de azi” spune poetul, dând o replică poetică logicii lui Zenon din Eleea. Este vorba de al treilea argument paradoxal, care afirmă că săgeata zvârlită stă pe loc. Acest argument se întemeiază pe presupunerea că timpul e alcătuit dintr‑o succesiune de prezenţe. Or, veşnicia prezentului este însăşi timpul fiinţei. Reiese clar că în cuvintele poemului îşi găseşte loc de adăpost fiinţa, iar el, Poetul, cu vorba lui Heidegger, devine paznicul ei.

Stările fiinţei şi verbul a fi ca substrat al creaţiei
Fiinţa împlinită şi logica lui A fost să fie

Întruchipări eminesciene cu tensiune metafizică
Ce‑ţi pasă ţie, chip de lut,
Dac‑oi fi eu sau altul?
..................................

Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor şi rece.
(Luceafărul)
Întruchiparea poetică din finalul poemului îşi are temeiul în conexiunea între modalităţi existenţiale şi modalităţi deontice. Reacţia lui Hyperion de a‑şi conserva condiţia de fiinţă nemuritoare este determinată de atitudinea fluidă a fetei de împărat, care „îmbătată de amor” nu ştie ce vrea. Or, aşa cum ştim de la Parmenide şi Platon, dintotdeauna fiinţa a fost împlinită într‑o lume a veşniciei. Aşa a fost să fie dintotdeauna împlinirea pentru Hyperion, fiul cerului, cum ne spune Hesiod, iar pentru fata de împărat a fost să fie doar ca o dorinţă trecătoare, un joc între posibil şi contingent.

Din aceste întruchipări poetice eminesciene, reţinem că în unele contexte sentimentele nu mai sunt rezultatul unor simple trăiri sufleteşti, ci evoluează în stări ale fiinţei. Asemenea stări, numite de Noica maladii ale spiritului, sunt determinate de jocul relaţiilor dintre individual (I), determinaţii (D) şi general (G). „În câte o maladie ca acestea şase se instalează indivizi, popoare sau întregi epoci istorice – şi rodesc. Şase maladii constituţionale omului pot duce la şase mari tipuri de afirmare umană.”[11] În final, Noica pune aceste realizări sub incertitudinile condiţionalului, afirmând: „Dacă viaţa spiritului are un sens, atunci este cel de a fi «întru ceva», iar acest lucru l‑ar putea spune, cu modestie dar cu fermitate, spiritul românesc, unei lumi pe care maladiile ei constituţionale, reactivate prea violent astăzi, riscă uneori să o strămute după vorba indiană, în condiţia sinelui înnebunit.”[12]  

[1] Constantin Noica, Scrisori despre logica lui Hermes, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1986, p. 144.

[2] Alexandru Surdu, Comentarii la rostirea filosofică, Editura Kron‑Art, Braşov, 2009, pp. 84‑85.

[3] Alexandru Surdu, Preocupări filosofice la Mihai Eminescu, în Revista Clipa, site‑ul http://foaienationala.ro/preocupri‑filosofice‑la‑mihai‑eminescu.html

[4] Constantin Noica, Creaţie şi frumos, în Cuvânt împreună despre rostirea românească, Editura Eminescu, Bucureşti, 1987, p. 227.

[5] Ibidem, p. 234.

[6] Paul Ricœur, Metafora vie, Editura Univers, Bucureşti, 1984, p. 17.

[7] Constantin Noica, Op.cit., p. 243.

[8] Ibidem, p. 245.

[9] Constantin Noica, Trei introduceri la devenirea întru fiinţă, Editura Univers, Bucureşti, 1984, p.92.

[10] Constantin Noica, Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii româneşti, Editura Eminescu, Bucureşti, 1975, pp. 30‑31.

[11] Constantin Noica, Spiritul românesc în cumpătul vremii, Editura Univers, Bucureşti, 1978, p. 30.

[12] Ibidem, p. 166.