Eseu

Cosmin Victor Lotreanu
Consul General al României la Trieste

Kosovo 1981: „Călcâiul lui Ahile” al Iugoslaviei
„Începutul sfârşitului”
Partea a II-a

„Cine a creat patria şi legea
Pentru a fi condamnat de patrie după lege
Cine a aruncat fiecare piatră spre stele
Până a rămas fără acoperiş
Cine a pus foc în inimile celorlalţi
Până s‑a transformat în gheaţă?”

Raşa Livada, poemul „Necunoscutul”/„Neznanac”

Partea a doua a acestui studiu se concentrează asupra cauzelor imediate, desfăşurării, respectiv urmărilor crizei (manifestaţiilor) din „Provincia Autonomă Socialistă Kosovo” („Socijalisticka Autonomna Pokrajina Kosovo”) a anului 1981. Înainte de toate, Constituţia iugoslavă din anul 1974 a acordat o reală autonomie celor două „Provincii” componente ale statului federal (Kosovo şi Voivodina), fapt ce s‑a tradus printr‑o pondere crescută a etnicilor albanezi la toate nivelurile administraţiei locale. Revendicarea principală a acestora din urmă, în deceniile şapte şi opt ale secolului XX, a rămas însă transformarea Kosovo din „Provincie Autonomă” în „Republică”, desigur ca parte componentă a Federaţiei iugoslave. Poate în mod nu neapărat condamnabil ca proprie judecată, sârbii au perceput această doleanţă drept un prim pas spre o viitoare secesiune kosovară. Orice afirmaţie de acest tip trebuie însă bine cumpănită pentru că, după cum am mai menţionat, este greu de crezut că, oricât de importantă ar fi fost aspiraţia de ordin naţional, albanezii din Kosovo anului 1981 ar fi simţit imboldul unei uniri cu Albania lui Enver Hodja, în acei ani un stat pauper şi totalitar în termeni absoluţi. Aceasta însă nu înseamnă negarea dreptului revendicativ stimulat şi de starea de fapt, în primul rând creşterea demografică. Rénéo Lukic (în lucrarea sa „La désintegration de la Yougoslavie”) menţionează faptul că „Muntenegru, cu o populaţie de 584.310 locuitori în 1981 a avut un statut republican în timp ce Kosovo, cu 1.226.736 locuitori (77,4% albanezi), a fost doar o Provincie.” Acordarea statutului constituţional republican a constituit o doleanţă majoră, nu numai sub semnul unei autonomii în termeni reali, cât mai ales datorită faptului că o Provincie nu beneficia de acelaşi statut şi aceeaşi pondere în cadrul structurii centrale de putere a Iugoslaviei. Această inflexibilitate a autorităţilor federale faţă de revendicarea principală kosovară a completat un tablou complicat, surprins foarte bine de altfel de istoricul şi geograful francez Michel Roux, citat de acelaşi Rénéo Lukic: „Albanezilor din Kosovo le‑au fost aplicate patru politici simultane şi succesive începând din anul 1913 anume ignorarea, expulzarea din Kosovo, colonizarea slavă respectiv integrarea în societatea iugoslavă”. Deşi fiecare enunţ se cuvine a fi nuanţat totuşi cred că anul 1981 a fost un moment în care au erupt toate tensiunile de ordin naţional‑identitar (în sens de afirmare a propriei etnicităţi) respectiv social‑economic. Cu siguranţă a contat şi dispariţia lui Iosip Broz Tito (4 mai 1980) dar şi alte cauze cum ar fi migraţia sârbilor din „Provincie”, denumită inspirat de Ismail Kadarë „migraţie interioară” (datorată şi climatului de rezervă/ ostilitate/ în anumite cazuri individuale violent din partea majorităţii albaneze dar şi căutării unor alte oportunităţi economice ‑ între anii 1960‑1981 aproximativ 85.000 de sârbi au plecat din Kosovo), politica „fraternităţii şi unităţii popoarelor iugoslave” promovată de Liga Comuniştilor din Iugoslavia, poziţia internaţională a statului (unul din liderii aşa‑numitei „mişcări de nealiniere”), prestigiul mareşalului Tito (aureolat de legitimitatea din timpul celui de al doilea război mondial), prevederile progresiste ale Constituţiei din 1974 în materie de autonomie, toate acestea conducând la un climat tolerabil, suportabil, inclusiv în anii ‘70 ai secolului trecut.

O altă cauză, deseori în istorie cea mai importantă, a constituit‑o starea economică. Marc Gjidara, în lucrarea sa „Pourquoi et comment la Yougoslavie a disparu” a descris acest fenomen, structurat în mod corect pe concluzia „nereuşitei atenuării contradicţiilor naţionale, agravate în mod continuu de nivelul de trai”. În anul 1979 venitul mediu anual la nivel federal a fost de 2635 USD. În Kosovo, în termeni reali, a fost de 800 USD, la un nivel investiţional statal în „Provincie” de 2100 milioane USD. Acesta din urmă însă nu a urmărit creşterea productivităţii ci aşa‑numitele „cheltuieli de prestigiu” la nivelul elitelor locale. Manifestaţiile din 1981 au generat un răspuns instituţional iugoslav represiv la o problemă complexă politică, economică şi socială, aceasta fiind, nu‑i aşa, „un expedient ce nu rezolvă nimic”. Felipe Hernendez (în „Élites, intellectuels et démantelement de la Yougoslavie”) a surprins de asemenea existenţa a două fenomene paralele dar concomitente pe fundalul în care (atenţie!) Kosovo primea „42,5% din fondurile guvernamentale de la capitolul dezvoltare federală, 90% din populaţie lucra în agricultură” în schimb comparaţia la nivelul şomajului era descurajantă, de la „un nivel de 1,4% în Slovenia la 24% în Kosovo.” Anii ’80 s‑au tradus prin emergenţa unui climat efervescent la nivel civic. Pe de o parte la Belgrad a apărut revista „Javnost” („Opinia publică”) în care personalităţi sârbe precum Dobrica Cosic sau Zoran Djindjic (viitor prim‑ministru în anii de început ai noului mileniu, cu un sfârşit tragic) au vorbit de „inegalitate civică, socială şi de o politică de închidere/ stagnare naţională” (în original „fermeture nationale”), iar pe de altă parte într‑un teritoriu de 10.887 km² (suprafaţa Kosovo), cu o Universitate ce în anul 1980 număra peste 35 mii de studenţi (72% albanezi), cu o Constituţie ce a stipulat „comunitatea de naţiuni unite în mod liber, cu drept de autodeterminare şi secesiune, nu putea fi mai clar conturat eşecul politicii de abolire a diferenţelor economice inter‑regionale.” Cauzele tulburărilor din 1981, preludiu cel mai probabil al tragediei iugoslave de peste un deceniu, se pot rezuma în interdependenţa între sub‑dezvoltarea economică din Kosovo (în raport cu celelalte „Provincii” şi „Republici” din Iugoslavia) şi creşterea demografică (între 1948 şi 1971, populaţia kosovară a crescut cu 70%), relaţia între creşterea demografică şi revendicarea politică (aspiraţia unui statut republican), alături de celelalte cauze sus‑menţionate. În plus, după cum foarte just a remarcat Zachariah Henry Claybaugh („The 1981 Kosovar Uprising Nation and Facework”), anii ’60 respectiv ‘70 ai secolului XX au adus cu ei înşişi reforme constituţionale cum ar fi delegarea puterii de la guvernul central către cel republican respectiv provincial, aspiraţia fiind „îndiguirea intereselor etno‑naţionale şi locale”. După cum am mai afirmat, Constituţia din 1974 a definit dreptul la secesiune al popoarelor din Iugoslavia (bosniacii musulmani, croaţii, macedonenii, muntenegrenii, sârbii şi slovenii). Naţionalităţile (albanezii din Kosovo şi ungurii din Voivodina) nu au avut acest drept (de secesiune). Sigur, nu trebuie privit actul fundamental federal (Constituţia din 1974) drept un corolar juridic al deplinei libertăţi însă, cel puţin pe hârtie, documentul a fost unul destul de generos, dacă îl raportăm la climatul est european al anilor respectivi. La nivel federal au fost concentrate politica monetară, vamală, transportul, comunicaţiile iar domeniul militar şi al politicii externe a rămas apanajul aproape exclusiv al lui Iosip Broz Tito (conform aceluiaşi Zachariah Henry Claybaugh). În concluzie, îmi permit să îl citez pe ambasadorul Republicii Franceze la Belgrad, Yves Pagniez (aşa cum am facut‑o de altfel în prima parte a articolului), considerând extrem de sintetice şi corecte afirmaţiile sale, extrase dintr‑un raport trimis la Paris la 20 aprilie 1981: „Economie subdezvoltată grevată de o demografie galopantă, şocul întâlnirii a două popoare ce se consideră fiecare în parte drept ocupant legitim al regiunii şi prezenţa unei ţări vecine în care naţionalismul se traduce prin apărarea a ceea ce consideră drept fraţii de dincolo de frontiere.” În mod remarcabil diplomatul sus‑menţionat punctează faptul că această criză (Kosovo 1981) constituie un fenomen tip „early warning” (în original „une chaude alerte”), având un caracter de „avertisment şi nu de contagiune” în tot statul federal iugoslav.

Manifestaţiile au debutat la 11 martie 1981 în Pristina, capitala „Provinciei Autonome Kosovo”. Într‑o adevărată muncă de teren (documentare), jurnalistul francez Jean‑Claude Pomonti (trimis special „Le Monde”, citat în volumul lui Bernard Feron, „Yougoslavie, origines d’un conflit”), a descris tot acest val constestatar, interpretat ca o primă zguduire cu adevărat serioasă a „establishment”‑ului post‑Tito. Jurnalistul sus‑menţionat a remarcat încercările decidenţilor locali de a încadra întreaga mişcare protestatară într‑o matrice exclusiv socială. Mahmout Bakali (etnic albanez), preşedintele „Ligii Comuniştilor din Kosovo”, a afirmat că studenţii au eminamente revendicări sociale, axate pe „aprovizionarea cantinei” de la Universitatea din Pristina, respectiv „ameliorarea condiţiilor de studiu. Desigur, o mică parte dintre aceştia sunt iredentişti, având intenţia de a provoca mediul studenţesc şi de a face să curgă sânge.” O a doua manifestaţie a avut loc în ziua de 26 martie 1981, de data aceasta mediul muncitoresc alăturându‑se studenţilor. Jean‑Claude Pomonti scria în „Le Monde” (21 aprilie 1981) că „arestările studenţilor au determinat o stare de emoţie printre albanezi, deschizându‑se calea unor ulterioare manifestaţii în cursul cărora s‑au multiplicat sloganuri iredentiste.” Un al treilea val contestatar s‑a desfăşurat în zilele de 1 şi 2 aprilie 1981. Anton Logoreci, în articolul „Revolte şi procese în Kosovo”, a descris criza din Kosovo drept o manifestaţie ce a cuprins 3 etape: 11/12 martie 1981 ‑ „manifestaţie studenţească la Pristina focusată pe revendicări de ordin social, ce a generat o intervenţie disproporţionată a forţelor de ordine”; 26 martie 1981, ‑ „manifestaţie a studenţilor la care s‑au alăturat şi alte categorii sociale” (amploare crescută) cu ocupare a spaţiilor universitare de tip „sit‑in” şi extindere şi în alte oraşe învecinate, respectiv 1 şi 2 aprilie 1981, ‑ „un protest de masă în Priştina” şi în alte oraşe. O mărturie importantă a fost cea a studentului italian Demetrio Dalifera, citată într‑un articol publicat în „L’Expresso” din 31 mai 1981 (conform aceluiaşi Anton Logoreci). Acesta a relatat că primele cerinţe au fost de ordin social („burse mărite, condiţii mai bune de cazare şi masă”), dar în faţa unei reacţii exagerate a poliţiei provinciale, pe 26 martie 1981 fenomenul contestatar s‑a radicalizat („Kosovo Republică!”). În faţa aceluiaşi tip de reacţie (forţe de ordine ce au făcut uz de bastoane şi gaze lacrimogene), pe data de 1 aprilie 1981 a avut loc o altă importantă demonstraţie, structurată pe acelaşi scenariu. La acest moment a intrat în scenă armata federală, inclusiv prin „zbor la joasă altitudine exercitat de aviaţia militară.”

Agenţia iugoslavă de ştiri „Tanjug” (12 martie 1981) a menţionat pentru prima dată că la Pristina „a avut loc un incident noaptea trecută.” S‑au folosit expresii precum „violarea liniştii şi ordinii publice”, „elemente care au dorit să profite de nemulţumiri ale unor studenţi privind asigurarea serviciilor de masă.” Într‑un prim moment nu s‑a descris starea de fapt, cea a unor demonstraţii de mii de persoane în Pristina şi în Prizren. În zilele de 1 şi 2 aprilie 1981 atât studenţii cât şi muncitorii din Pudjevo (localitate situată la cca 25 km de Pristina) au ocupat centrul capitalei provinciale, principala revendicare fiind cea de acordare a statutului republican provinciei Kosovo. Pe data de 2 aprilie 1981, sub pretextul apariţiei unor „forme de iredentism şi naţionalism”, autorităţile federale au decretat (2 şi 8 aprilie 1981) „stare de urgenţă” în Kosovo, cu toate restricţiile aferente (interdicţia circulaţiei persoanelor pe timpul nopţii, închiderea Universităţii până la data de 20 aprilie 1981 etc.). O particularitate a reprezentat‑o singularitatea acestui fenomen, riscul de contagiune în restul Iugoslaviei fiind destul de redus. S‑au înregistrat „spargeri de vitrine la Titograd” (astăzi Podgorica, capitala Republicii Muntenegru), „sloganuri anti‑iugoslave scrise pe ziduri la Tetov şi Ohrid” (Republica Macedonia, localităţi cu populaţie albaneză numeroasă), respectiv cazuri izolate de protest la Presevo şi Bujanovac (Republica Serbia).

Reacţia la nivel federal a fost inflexibilă şi structurată pe binomul represiune/epurare. Au fost destituiţi liderii „Ligii Comuniştilor din Kosovo” (în frunte cu Mahmout Bakali, la 5 mai 1981), directori de posturi radio şi TV, Rectorul Universităţii din Pristina, redactorul‑şef al ziarului „Rilindja” (oficiosul Partidului). La data de 17 iulie 1981 a demisionat preşedintele SAP (Provinciei) Kosovo, Xhavid Nimani. Consider edificatoare, cu referire la răspunsul puterii la criza din 1981, atât cuvintele scriitorului Ismail Kadarë („revendicările pentru înfiinţarea unei Republici Kosovo au fost percepute ca retrograde, contra‑revoluţionare, cu repercusiuni dezastruoase pentru Yugoslavia”) cât şi afirmaţiile ministrului de interne Franjo Herljevic (discurs susţinut în Parlamentul de la Belgrad la 9 iunie 1981). Conform acestuia din urmă „au fost arestate 1700 persoane din care 660 au fost pedepsite după lege”, a fost descrisă prezenţa unor „organizaţii clandestine în Kosovo” cu legături cu Partidul Comunist din Albania („Mişcarea Naţională pentru Eliberare din Kosovo”, „Frontul Roşu Popular”). Scopul tuturor (o afirmaţie de o mare gravitate) a fost ca „părţi din Macedonia, Muntenegru şi Kosovo să treacă la unirea cu Albania.” Desigur, raportat la contextul acelor ani, a vorbi despre secesiuni teritoriale, schimbare graniţe de stat, a semnificat o radicalizare până la extrem a poziţiei unor decidenţi iugoslavi. Au existat şi analize mai realiste cum ar fi cea a lui Vojo Srzentic, membru al Prezidiului „Ligii Comuniştilor din Iugoslavia”, acesta definind mult mai corect tulburările ca fiind „generate de dificultăţile economice respectiv stagnarea aşa‑numitei auto‑gestiuni” (în text „self‑management”, sistem economic mixt propriu Iugoslaviei postbelice). Alţi lideri iugoslavi au mers chiar mai departe, de exemplu Svetozar Durutovic (Secretar al „Prezidiului Ligii Comuniştilor din Iugoslavia”) neezitând să vorbească despre „birocraţia excesivă” sau „absenţa unei democraţii reale”. Mitja Ribicic (fost prim‑ministru al Iugoslaviei) a criticat eficienţa sistemului de auto‑gestiune („funcţionează doar pe hârtie”) şi, foarte corect în opinia mea, a remarcat faptul că subiectul Kosovo constituie „o problemă economică şi politică ce nu poate fi rezolvată de tribunale.” De fapt, „board”‑ul politic federal iugoslav, lipsit fiind de creuzetul politic fondator (mareşalul Tito), a fost pus în faţa unei alegeri: Represiune fermă sau concesii dublate de un veritabil efort de reconciliere? Astăzi desigur că răspunsul sau abordarea unei astfel de crize ar fi diferite dar în 1981 era greu de crezut că reacţia ar fi fost alta cu atât mai mult cu cât în Kosovo se produseseră anumite reforme menite a acorda acestei Provincii o reală autonomie iar diriguitorii locali au fost majoritar albanezi (Xhavid Nimani, Mahmout Bakali etc.). Este de reflectat, fără îndoială, în ce măsură eşti capabil să răspunzi la o astfel de criză de sistem? Recreionare/schimbare administrativă? Concesii dublate de generarea unui climat real de dezbatere de natură a reconcilia comunităţi cu resentimente istorice? Fermitate în conservarea „statu‑quo”‑ului şi recurgerea la represiune? Concesii parţiale ce au neplăcutul rol de a nemulţumi pe toată lumea şi nasc atât un sentiment de slăbiciune a statului cât şi o logică radicalizare a revendicărilor? După Catherine Lutard‑Tavard („La Yougoslavie de Tito écartelée”) însuşi regimul lui Tito (aşa‑numitul „titoism”/„le titisme” în orig.) a fost marcat de o politică dualistă: Compromis versus represiune. Esenţa Constituţiei din 1974 marcată de concesii privind autonomia la nivel republican şi provincial este reprezentată de art. 333 prin care Iosip Broz Tito a fost desemnat „preşedinte pe viaţă”, promotor al unui socialism cu totul individualizat şi particular definit prin formula „istinska socijalisticka demokratija” („democraţia socialistă veritabilă”). Cert este că această criză a fost un prim semnal timpuriu dar foarte serios privind destinul Iugoslaviei, cu un deznodământ bine‑cunoscut astăzi.

Evenimentele din 1981 din Kosovo au avut însă şi o altă consecinţă şi anume apariţia unei tensiuni în relaţia bilaterală Albania/RSFI („Socijalisticka Federativna Republika Jugoslavija”). Zachariah Henry Claybaugh a descris foarte corect (în studiul citat anterior) evoluţia istorică a acestei relaţii în perioada postbelică. Iniţial o relaţie de adversitate datorată rupturii Tito/Stalin din 1948, urmată de o reapropiere în perioada „Primăverii de la Praga” (1968), ambele state susţinându‑se în dezideratul alegerii unei căi socialiste proprii, întărită dacă vreţi mai ales după destituirea lui Aleksandar Rankovic (1966) de o autonomie reală în Kosovo şi de „unda verde acordată unei conduceri albaneze în Provincie”. Subsecvent a urmat eliminarea termenului de „Metohija”, odată cu actul constituţional din 1968, înlocuirea termenului de „siptar” cu cel de „albanac” (referitor la albanezii kosovari), înfiinţarea Universităţii din Pristina (1969, limba albaneză devine „limbă de instrucţie şcolară”), în fine prevederile Constituţiei din 1974. Din păcate, ministrul de interne iugoslav Franjo Herljevic a afirmat la 13 iunie 1981 că „migraţia popoarelor slave din Kosovo şi rezistenţa pasivă în regiune împotriva autorităţii sunt o realitate”, fapt ce a mutat întreaga dezbatere într‑un cu totul alt registru decât cel exclusiv social. Atitudinea fermă şi inflexibilă la nivel federal a fost stimulată şi de maniera reacţiei politice din Albania. În ziarul Partidului Comunist („Zeri i Popullit”/„Vocea Poporului”) au apărut articole în care afirmaţii precum „statutul Kosovo a fost decis de dictatul ideologiei şovine a Serbiei Mari moştenite de la Regatul Iugoslaviei şi păstrate în Iugoslavia postbelică” sau reliefarea „bravilor studenţi kosovari” respectiv criticarea autorităţilor iugoslave ce „nu au învăţat nimic din istorie” au fost recepţionate cu o îngrijorare extremă la Belgrad cu atât mai mult cu cât la Tirana nu se publica nimic în presa scrisă fără ca ideile enunţate să nu exprime practic în totalitate punctul de vedere al conducerii de stat. Articolele au criticat în termeni duri „utilizarea forţei în mod disproporţionat împotriva demonstranţilor” şi au sprijinit punctul de vedere potrivit căruia „statutul de Republică în Kosovo este o revendicare justă.” În mod agravant, la data de 23 mai 1981 s‑au produs două mici explozii în proximitatea sediului Ambasadei RSFI la Tirana (Iugoslavia a denunţat „un comportament iresponsabil”). Autorităţile iugoslave au abolit protocolul cultural încheiat anterior (1970) între Universitatea din Pristina şi cea din Tirana ce stipula „schimbul de profesori, trupe de teatru, publicaţii, cărţi, programe radio şi TV.” Această măsură a fost aspru criticată în Albania, directorul Radio Tirana (Marash Ajati) vorbind de „o decizie arbitrară, influenţată de cercuri şovine sârbeşti”. Mijloacele mass‑media din Albania şi RSFI au continuat polemica reciprocă, menţionându‑se termeni precum „falimentul politicii interne a Iugoslaviei” versus „naţionalism, iredentism şi subversiune în Kosovo” (conform lui Anton Logoreci, citat anterior).

Kosovo 1981 a fost un preludiu a ceea ce se va întâmpla aproximativ două decenii mai târziu. Din păcate preşedinţia RSFI, una deja „colegială” după dispariţia lui Tito, nu avea probabil cum să se impună la aceiaşi parametri. Doar câţiva ani mai târziu (1986) „Memoriul Academiei de Știinţe din Serbia” avea să condamne, potrivit lui Paul Garde, „decuparea în Republici şi Provincii Autonome realizată de Tito” interpretată ca „o injustiţie faţă de sârbi, date fiind persecuţiile acestora din Kosovo şi ameninţările care ar pluti asupra lor din celelalte Republici, îndeosebi Croaţia.” Lumea iugoslavă va cunoaşte în scurt timp conflictul între „dreptul istoric şi cel demografic”, ilustrat cum nu se poate mai bine în Kosovo.

Kosovo 1981 a însemnat în egală măsură percepţia unei iminente agresiuni la nivel naţional şi religios (la 16 martie 1981 s‑a produs un eveniment foarte grav, incendierea Patriarhiei din Pec). Politologul sârb Predrag Simic a afirmat tranşant că „manifestaţiile albaneze cu revendicarea ca această provincie să obţină statutul de a‑VII‑a Republică iugoslavă sunt un pas pentru a obţine dreptul la autodeterminare (conform lui Felipe Hernendez, citat anterior). Criza a fost interpretată în mod unilateral drept „o strategie de secesiune” iar răspunsul autorităţii a fost unul pe măsura acestei percepţii (represiune).

Kosovo 1981 a fost însă, înainte de toate, reliefarea unei „disfuncţionalităţi structurale a Iugoslaviei.” Nu s‑a reuşit atenuarea problemelor de ordin naţional prin concesii parţiale politice (autonomie) şi economice (investiţii federale). Până la urmă a fost vorba de o tranziţie, de o adaptare a statului în condiţiile post‑Tito respectiv de tendinţa de preeminenţă în sens concurenţial a organelor republicane/federale. Abordarea iniţial triumfalistă la nivel decizional după 4 mai 1980 (moartea lui Tito) a fost una cel puţin naivă, dacă ne raportăm la sloganul „I Posle Tita? Tito!” („Și după Tito? Tito!”). Este firesc faptul că prima reacţie instituţional‑politică la nivel federal a fost mascarea palierului de esenţă naţională (naţionalist/ secesionist) şi „translatarea tuturor tensiunilor pe axa socialului.” Clivajele etnice au fost ascunse, însă nu în totalitate. A existat o reacţie inclusiv la nivelul societăţii civile kosovare (ADK, „Alianţa Democratică din Kosovo” condusă de Ibrahim Rugova sau „Comitetul Apărării Drepturilor Omului” condus de profesorul universitar Idriz Ajeti). Conflictul politic din Kosovo şi nu numai a rămas unul latent însă în anii următori a reînceput să se manifeste. Percepţia omului politic iugoslav (sloven) Stane Dolanc („Fraternitatea şi unitatea naţiunilor şi naţionalităţilor iugoslave a fost ameninţată de acte contra‑revoluţionare”) s‑a dovedit una mult prea simplistă faţă de dezvoltările ce deja se făceau simţite, ale unui conflict politic ce va lua o formă identitară si ireconciliabilă. Kosovo 1981 a prefaţat, prin desfăşurare şi mai ales percepţie post‑factum din partea Belgradului, decizia din 1989 şi anume suprimarea autonomiei celor două Provincii (Voivodina şi Kosovo, 28 martie 1989). Cuvintele lui Zvonimir Trajkovic (sârb din Kosovo şi consilier al lui Slobodan Milosevic) sunt mai mult decât grăitoare: „Provincia era de facto sub controlul albanezilor şi trebuia făcut ceva pentru a restabili egalitatea sârbilor în Kosovo, înainte ca acest teritoriu să devină un stat în stat.”

Kosovo 1981 şi‑a însuşit astfel rolul de „călcâi al lui Ahile” al Iugoslaviei, criza începută doar sub aspectul său revendicativ‑manifest în 1981 reliefând tarele şi frământările unui stat în care elementul naţional, cu toate raţiunile dar şi radicalizările sale, începea să se impună în faţa realităţii instituţionale federale. Principiul „rotaţiei anuale” propus de Tito încă din 1978 sub forma „preşedinţiei colective” nu s‑a dovedit unul viabil pe termen mediu şi lung. Kosovo avea să devină poate cea mai fidelă oglindă a răspunsului neadecvat al centrului faţă de provocarea uneia dintre componente. Închei această prezentare prin cuvintele doamnei Latinka Perovic (istoric şi fost om politic în timpul Iugoslaviei federale), menite a ne determina să medităm asupra unor concepte precum autoritate/autoritarism, concesie/ represiune, reformă/ stagnare: „Și cine ştie după ce temei în istorie autocraţii au înţeles că orice reformă este fatală pentru autocraţie şi reformiştii că autocraţia nu se poate reforma”.