Arte vizuale

Carmen Neamţu
eseistă, Arad

Vitrina cu spectacole

Design: Laurian Popa

Sala mare a Teatrului Clasic „Ioan Slavici” Arad, One (wo)man show Zoltán Lovas; Irina Chirilă (decor), Lucian Moga (light design); Spectacol realizat cu sprijinul Mix Studio.

După pauza pandemică, teatrul arădean are producţii noi, numai bune să vă deschidă apetitul pentru artele spectacolului. Actorul Zoltán Lovas a pregătit, în lunga pauză pandemică, un nou one man show, despre cele 100 de vieţi/ spectacole în teatru. O incursiune emoţionantă în „vârstele" actorului neliniştit, ajuns în buletin la o cifră rotundă. Admiterea la facultate, travestiurile, rolurile în care a jucat dezbrăcat, morţile pe scenă toate sunt subiect de amintire, de re‑trăire în cheie sprinţară, ludică.

Zoltán Lovas are umor, ironie, joacă cu bucurie, îşi expune pe scenă vârstele din teatru şi îşi explică experienţele dobândite în afara lui. În interviul din numărul 2 al revistei ARCA din 2021, ne‑a mărturisit că „vom asista la un spectacol în care este vorba despre viaţa mea. Trăirile mele. Limitele mele. Emoţiile, temerile sau fricile mele. E un performance de‑a râsul‑plânsul. Îmi place să cred că nu mint în el. Acest spectacol era de multă vreme în planurile şi în gândurile mele, aşa că după aniversarea de 20 de ani a spectacolului Apropo, aţi chemat pompierii?[1], era cumva necesară o primenire a mea. Este o concluzie la timpul prezent a tuturor celor ce le‑am făcut în plan artistic până la ora actuală, este un nou un început, o promisiune pentru viitor şi nicidecum o retragere din viaţa activă teatrală. Este un spectacol alert, ce necesită multă energie şi consum emoţional. Cred că, la ora actuală, teatrul trebuie să fie un imbold la redescoperire. Și ar trebui să rezoneze atât cu cei tineri cât şi cu cei mai experimentaţi. Vârsta, experienţa şi energia, pe lângă talentul oferit de Dumnezeu, au dat curs gândurilor şi nevoilor mele de exprimare. Nu am apelat la un regizor care să‑mi revalideze viaţa, acela este UNIC, însă am apelat la un regizor atunci când a fost vorba de fructificarea şi găsirea unor juste dozări ale coordonatelor teatrale. Dar şi atunci când e vorba de elaborarea unei călătorii dramaturgice care să consolideze fiecare etapă ce mi‑o propuneam a fi prezentată pe scenă. În acest sens e firesc să îi mulţumesc regizorului arădean Nicolae Mihai Brânzeu".

Design: Laurian Popa

Sala „Studio”, Teatrul Clasic „Ioan Slavici” Arad; spectacolul Familia Tót; Regia: Sânziana Stoican; Traducerea: Constantin Olariu; Scenografia: Valentin Vârlan. Cu actorii: Lajos – Zoltan Lovas (Tatăl); Angela Petrean Varjasi (Mama, Mariska); Andrei Elek (Maiorul Varró); Iulia Alexandra Dinu (Fiica, Ágika); Carmen Vlaga Bogdan (Poştaşul).

Scriitorul István Örkeny (1912‑1979) a supravieţuit celui de‑al doilea război mondial, a fost şi prizonier de război, a trăit activ revolta din Ungaria din 1956, înăbuşită de Armata Roşie sovietică. Volumul Călătorie de nuntă pe hârtia de prins muşte conţine romanul scurt Familia Tót, care împreună cu Nuvelele minut îl fac cunoscut. Familia Tót se naşte în forma de dramă în 1967. Suntem în vara anului 1942. În localitatea Mátraszentanna, o familie are un fiu pe frontul rusesc. De dragul lui, pentru a‑i asigura protecţia superiorului direct, mama, tatăl şi sora sa îl găzduiesc vreme de două săptămâni pe Maior. Acesta soseşte la ei, cu o stare psihică precară, cu nervii zdruncinaţi. Andrei Elek, în rolul maiorului – tiran ţicnit, face un rol credibil, de tragi‑comedie, reuşind să perturbe „liniştea de catifea" a familiei Tót.

Piesa aminteşte cum omul este dispus să facă nenumărate compromisuri de dragul unei cauze personale, din iubire, oferind piste de interpretare legate şi de mentalitatea obedientă a „ocupantului", dispus să capituleze în faţa „stăpânului". „Să cutiem" devine, în montarea Sânzianei Stoican, să ne ocupăm mintea cu orice acţiune care să ne dea iluzia că trăim autentic.

Concepută dinamic, implicând publicul în înaintarea în poveste, prin citirea scrisorilor aduse de poştaş, piesa merită a fi văzută căci oferă interpretări consistente din partea actorilor. Între râs şi plâns, Familia Tót e orice familie care, unită, poate trece peste toate, cu umor.

Montarea arădenilor este realizată atemporal, referirile la istoria din piesă sunt superficiale şi rezolvate la nivelul scenografiei prin sârma ghimpată, soclul pe care stă Maiorul, ochelarii Maiorului sau imaginile în buclă, care apar pe cele două ecrane de televizor de pe scenă. Autorul piesei a fost exclus, în 1957, din viaţa literară, ca abia după câţiva ani să revină cu greu, bucurându‑se de succes în 1967, cu Familia Tot. În viziunea teatrului arădean, piesa trimite sumar la momentele trăite de autor, subliniind pericolul dictaturilor de orice fel.

Design: Laurian Popa

Sala mare a Teatrului Clasic „Ioan Slavici”, spectacolul O scrisoare pierdută de Ion Luca Caragiale; regia: Ștefan Iordănescu; cu actorii: Zoltan Lovas, Andrei Elek, Robert Pavicsits, Alex Popa, Călin Stanciu, Sorin Calotă, Ioan Peter, Iulia Dinu, Mariana Tofan, Bogdan Neciu şi Ștefan‑Gheorghe Dogaru; Decorul: Doru Păcurar; coregrafia: Maura Cosma; costumele sunt create de Chic by Vali Cioban; sunet: George Dancu; lumini: Sergiu Poenar şi Alex Dancu; light‑design: Lucian Moga; regia tehnică: Emanuel Florescu; video proiecţie: Adelin Ghionghioşan.

„Mi‑am propus ca spectacolul acesta să pună o lumină pe situaţia României – de la anul în care a fost scrisă piesa, până în ziua de azi ‑ fără să folosească însă o contemporaneizare excesivă. Este un spectacol care uzează de mijloace de comunicare pe baza unor sisteme de teatru contemporan, dar, în acelaşi timp, m‑am preocupat să rămână general valabil, să existe un tip de valabilitate pe o perioadă mai îndelungată de timp. Pot spune că e o panoramă a României din ultimii 200 de ani. Dacă lucrul acesta e un gest îndrăzneţ din partea mea? Da. Foarte. Tocmai de aceea l‑am şi făcut” (Ștefan Iordănescu, regizorul piesei).

Scrisoarea lui Ștefan Iordănescu aduce peste timp (proiecţiile video sunt cu ceasuri care se învârt, semn că istoria se repetă mereu şi mereu) toate tarele societăţii româneşti, acum europenizată şi „deschisă" (oare?) la toate provocările occidentalizării. Ștefan Dogaru ‑ e un Tipătescu credibil în rol de june prim, metrosexual. Ghiţă Pristanda (Sorin Calotă) e un poliţist posac şi cu burtă, care are desenat pe chipiu jocul X si 0. Zoltan Lovas e nenea Zaharia, delicios în rol (pe spate are scris: Am furat, dar am şi făcut). Zoe (Iulia Dinu), o apariţie în costum mulat, de piele, e mai mult o cocotă, pierzând frământările şi forţa personajului caragialesc. Ea face notă discordantă cu interpretările celorlalţi actori. Vocea nu o ajută deloc.

Cetăţeanul turmentat (Ioan Peter) este, în viziunea montării, singurul lucid în tot acest amantlâc politico‑amoros. De aceea, cred, că actorul optează să joace reţinut, să nu stârnească râsul, aşa cum te‑ai fi aşteptat. Dar, la final, când cortina se lasă şi toţi devin o mare familie, e „tras" şi el, „corupt" de sistem.

Un cuplu memorabil e Farfuridi‑Brânzovenescu. Farfuridi, jucat de Călin Stanciu, face trimiteri reuşite la Adrian Păunescu şi la puseurile de patriotism ale politicienilor actuali. Brânzovenescu e Bogdan Neciu, foarte bun în rol, cu o gestică şi mimică atentă, care potenţează textul. Lui Andrei Elek îi reuşeşte un Caţavencu nuanţat, discursul său e inteligent condus prin inflexiunile vocii şi o dicţie foarte bună. Un plus al spectacolului e realizarea scenelor de interacţiune cu publicul din sală, actorii intră sau ies printre spectatori, gestica (cu tot arsenalul de huiduieli, steaguri, fluierături, înghiontiri) nu e gratuită, ci una menită să potenţeze textul rostit, creând situaţii comice. Costumele (Chic: Vali Cioban) sunt de un prost‑gust deranjant, par concepute din ce s‑a mai găsit prin depozitul prăfuit cu metraje. Trahanache e într‑un trening negru purtând deasupra o perdea transparentă, roşie, lălâie; Tipătescu apare coborât din forul roman, drapat în piele şi fără cunună de lauri în cap, noroc că‑l ajută fizicul; Zoe, în piele şi ea, încorsetată la mijloc, stă mai tot timpul aplecată ca după o cumplită durere de şale; Cetăţeanul turmentat e într‑un costum alb‑murdar, cu nume ştampilate peste tot; Caţavencu are un pardesiu lung, stil vânător‑camuflat în politician.

Regizorul optează pentru o Aga‑miţa Dandanache, o Mariană Tofan cu sâni roşii pe tocuri enorme (şi fără barbă!). Scrisoarea lui Ștefan Iordănescu aduce în faţa publicului o lume pestriţă, queer, unde genurile femeie‑bărbat se aglutinează, îşi forţează limitele pentru a stârni râsul. Regizorul destabilizează normele sexuale (până la ce limită există vreo limită?) propunând un alt mod de a citi textul nemuritor şi de a‑l actualiza pentru publicul din 2021.

Design: Laurian Popa

Sala mare a Teatrului Clasic „Ioan Slavici”, spectacolul Ziua când vin marile maree (scenariu după texte scrise de Matei Vişniec); regia: Adriana Ghiniţă şi Iulia Dragoş. Scenografia: Irina Chirilă; Coregrafia: Maura Cosma; Light‑design: Lucian Moga; Laurian Popa (grafică), Cosmin Lupan (sunet), Adelin Ghionghioşan (video proiecţie).

Matei Vişniec este unul dintre cei mai montaţi dramaturgi români în viaţă, textele lui sunt jucate deopotrivă în Franţa şi România. În volumul Omul din cerc. Antologie de teatru scurt (1977‑2010, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2011, Vişniec explică ce este o piesă scurtă: „O piesă scurtă e un exerciţiu de captare a emoţiei dintr‑o singură mişcare, un joc stilistic în care îţi propui să obţii maximum de efecte cu minimum de mijloace. O piesă scurtă mai este o probă de prestidigitaţie, în care timpul şi emoţia se află într‑un raport invers proporţional". De aici, cred, au pornit actriţele Adriana Ghiniţă şi Iulia Dragoş când au propus spectacolul Ziua când vin marile maree, după textele scrise de Matei Vişniec. Intenţia lor, aşa cum mărturisesc, este de a transmite emoţie spectatorului.

„Textul pe care l‑am construit împreună cu Iulia, pornind de la textele lui Matei Vişniec, este de fapt o poveste a noastră, o întâlnire între cineva tânăr, la început de drum, cu cineva la sfârşit de drum. O întâlnire dintre doi oameni care, la un moment dat, îşi dau seama că au trăit şi trăiesc aceleaşi poveşti. E o poveste care pe mine m‑a făcut să mă (re)descopăr, să (re)intru într‑o zonă de actorie pe care n‑am mai făcut‑o de foarte mult timp: de adevăr, de simplitate, de transmitere de gând”. (Adriana Ghiniţă)

„Matei Vişniec spunea cândva că: «Din când în când, oamenii simt nevoia să viseze în acelaşi timp, împreună, cu ochii deschişi. Și atunci se duc la teatru». Ei bine, zicerea asta se potriveşte foarte bine atunci când vorbim despre acest demers al nostru. E un tip de spectacol care te încarcă. Îţi sădeşte întrebări. E cu siguranţă un spectacol care nu te poate lăsa indiferent. Pentru că, la un moment dat, eşti tu însăţi parte din poveste. Te regăseşti în ea”. (Iulia Dragoş)

Asistăm la două monologuri despre viaţă, iubire pierdută, memorie, la malul mării. Despre cum eşti uitat când nu mai eşti iubit de nimeni. Ca să folosesc titlul unei text scris de Matei Vişniec – „Atenţie la bătrânele doamne roase de singurătate şi la ce ne spun ele". Rostit mai tot timpul pe un ton ridicat (Iulia Dragoş), ceea ce se pierde e tocmai emoţia şi naturaleţea atât de aşteptată şi clamată de la bun început. Totuşi, Adriana Ghiniţă e convingătoare în rolul femeii care nu mai are nimic de pierdut, după ce a pierdut totul. Spectacolul propus de cele două actriţe nu depăşeşte un exerciţiu de seminar de la facultatea de teatru. Textul decupat de ele este inconsistent pentru a susţine o reprezentaţie de o oră, pe scena mare a teatrului arădean.

Design: Laurian Popa

Sala „Studio” a Teatrului Clasic „Ioan Slavici”, spectacolul Pisica albastră de Emil Cătălin Neghină, cu actriţa Iulia Dinu; Regia: Iulia Dinu; Scenografia şi costumele: Irina Chirilă.

Pisica albastră s‑a montat în ianuarie 2011, pe scena Teatrului Naţional „Radu Stanca” din Sibiu, o propunere cu muzică interpretată live , cu Gabriela Neagu, în regia Monei Marian. Autorul piesei este actor şi scriitor sibian[2], textul său fiind, aşa cum mărturiseşte, „nu doar oglinda unei existenţe tumultoase, ci şi un omagiu adus artistului pentru sacrificiul şi dedicaţia faţă de munca sa”. La Sibiu, în 2011, actriţa Gabriela Neagu propunea un one woman show‑ul cu proiecţii video, conceput din mai multe episoade narative ce alternau cu momente muzicale în care actriţa interpreta live cântece din repertoriul unor interpreţi celebri precum Enrico Caruso, Edith Piaf, Jacques Brel, Elvis Presley, Dalida, Ella Fitzgerald, Janis Joplin, Yves Montand, Mahalia Jackson sau Miles Davis. Spectacolul conţinea şi expoziţia cu fotografii realizate de Cătălin Neghină cu momente din spectacol.

Voi cei care intraţi la circ/teatru, lăsaţi‑vă tristeţile şi disperările acasă. În propunerea teatrului arădean, actriţa Iulia Dinu este fetiţa care îşi rememorează viaţa „cu aplauze şi flori, care nu pot şterge amărăciunea copilăriei. Monologul de 40 de minute mizează în principal pe textul rostit (vocea este acum marele aliat al actriţei) pe scenă şi din off, acompaniat de momente muzicale înregistrate, la xilofon. Tânăra crescută de bunica agresivă, trapezistă, este, în stal, Pisica albastră. Și fetiţa speriată care vrea să‑şi descopere viaţa, eliberându‑se de tirania adultului. Proiecţii video, o scenografie mai ofertantă sau chiar momente muzicale live ar fi putut aduce un plus de consistenţă montării, care lasă senzaţia de spectacol „sărăcăcios”, pus în pripă. Monologul Iuliei Dinu se încheie abrupt, tocmai când fetiţa, devenită adult, re‑descoperă bucuria scenei. Un final care mai poate fi şlefuit pe parcursul reprezentaţiilor viitoare.

Design: Laurian Popa

Sala „Studio” a Teatrului Clasic „Ioan Slavici”, spectacolul Tatăl de Florian Zeller cu actorii: Ovidiu Ghiniţă, Roxana Sabău, Andrei Elek şi Iulia Dinu; Regia şi traducerea: Radu Iacoban; Scenografia: Tudor Prodan; Light design: Lucian Moga.

Bătrâneţea e văzută pe o muchie de cuţit, la graniţa dintre luciditate şi incoerenţă. Familia, suspendată undeva între iubire şi ură, între nevoia de control şi frustrarea de a nu putea preveni totul. Regizorul Radu Iacoban tratează această „farsă tragică” fără patetisme. Spectacolul reuşeşte să fie unul coerent şi sensibil, nelipsindu‑i şi o anumită doză de mister. „E ceva care‑mi scapă" sau „se întâmplă lucruri ciudate", spune tatăl ca un motiv recurent în montare.

Ovidiu Ghiniţă, în rolul solicitant al lui André, joacă nuanţat, folosindu‑se de toată expresivitatea corpului său şi de multiplele inflexiuni ale vocii. Bătrâneţea lui e un amestec de melancolii şi iritare. Confuzia din mintea tatălui este transpusă regizoral şi prin opţiunea pentru aceeaşi actriţă în rolurile: asistenta Laura şi Elise, sora mereu aşteptată de tată. (există şi un scurt episod în care Iulia Dinu o joacă şi pe Anne, fiica cea mare a tatălui). Graniţa dintre luciditatea minţii şi incoerenţă, declinul progresiv al memoriei şi al abilităţilor sociale ori al reacţiilor emoţionale ale tatălui sunt potenţate şi prin jocul de lumină (light design: Lucian Moga). Întunericul minţii aduce intensităţi diferite ale luminii. Ceaţa minţii devine vizibilă prin efectul de fum care inundă, în final, întreaga cameră a tatălui.

Interesant este că boala lui André nu este numită niciodată în spectacol. Singurul care nu este implicat emoţional şi o spune răspicat ‑ e bolnav ‑ e soţul lui Anne. Andrei Elek joacă un Pierre mult prea artificial, cu o rostire afectată. Roxana Sabău, în rolul fiicei, Anne, se confruntă cu o multitudine de senzaţii: cruzime, bunătate, iubire, egoism, generozitate. Reuşeşte să fie naturală şi credibilă. La fel ca Iulia Dinu, în rolul asistentei.

Există o replică memorabilă rostită de tată, care simte că lucrurile ciudate îl trăiesc (ceasul, apartamentul, ginerele sunt oare ce par a fi?): „Simt că‑mi pierd frunzele şi crengile". Pentru Zeller, bătrâneţea începe ca toamna. Pentru mai tânărul José Ortega y Gasset, bătrâneţea nu vine neapărat la pachet cu vârsta: Uneori suferim o decădere vitală care nu provine dintr‑o maladie a corpului sau a sufletului nostru, ci dintr‑o proastă igienă a idealurilor. Adică murim câte puţin de fiecare dată când renunţăm la idealurile, la pasiunile noastre.

[1] Inspirat de piesa Telegrama de Aldo Nicolaj, spectacol regizat de Liana Didilescu, la Teatrul Clasic „Ioan Slavici" din Arad.

[2] Emil Cătălin Neghină (n. 4 ianuarie 1965) este actor la teatrul sibian din 1995 și membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Sibiu, din 2006. În anul 2013, Teatrul Naţional Radiofonic prezintă Nopţile gri ale pisicii albastre, în regia lui Gavriil Pinte, cu Ana-Maria Bălescu, la Radio România Cultural. Spectacolul poate fi ascultat la https://youtu.be/_x-MXBj0zJ0.