Poezie

Ştefan Damian
poet, prozator, traducător, Cluj

Poeme cu ochii închişi


1.

Fiecare putem să fim altcineva
chiar şi trenul poate să fie un animal
cât îl ţin roţile mai ales
şinele o şinele se pot termina
brusc încât ajunge într–un capăt blocat
de o bară sau mlaştină
noi în noi
în fiecare noi
altul
o multiplicare de oglinzi bântuite de propria imagine
sau ţintuite atât de puternic încât oricât încearcă să scape
şi reuşesc doar să se îndepărteze şi mai mult
de cea dintâi. Imagine
unde începe şirul se pierde
în noaptea de început aş zice
dacă nu m–aş teme de vorbe. Ori
mult mai sigur în punctul de care ne e teamă
să povestim.


2.

Aici se împletesc figuri care sunt
cu altele care au fost. Lipsesc cele
de mâine. Ni le închipuim
într–o lecţie de viaţă şi decădere. Aşteptăm
ziua cea mare
mai mare o zi
decât alta
decât cea care va fi
nu va fi
când lumina aspiră carene şi oase.
Singur el
viitorul scăpat din frâu ca un cal
ţinut o iarnă întreagă în grajd
se îndepărtează
spre un alt adăpost
să aştepte porţia de jar
din poveste.


83.

Închipuirea ajunge tot mai departe: se întretaie
zile faste/nefaste
bucurii şi clipe cu mustăţi căzute
de–a lungul gurii încercând
să rostească vorbe tot mai fără înţeles. Pe undeva
crezi că cineva le–ar pricepe. Că nu e totul
aşa cum se spune. Şi că nici cărţile
nu mai pot ascunde minciuna: e spumă albă
rămasă în urma vaporului
creşte din ce în ce
în ce
nu ştii drojdia lor
îţi aminteşte de o zi în care nu ai mai fost tu
decât tu cel pipăit de mâini învelite în plastic
pregătit să fii predat
unei morţi mereu amânate.


84.

Nisipul curge prin vene ca globulele roşii
printr–o ţeavă de plastic.
Îi simţi scârţâitul de praf solid.
Ajunge odată cu lacrimile sub pleoape:
o viaţă întreagă l–ai şters s–au înroşit ochii
o viaţă le–ai plâns
clipele orele zilele
furate de alţii ale alţii (de tine?). Te–ai lăsat
asemenea mieilor în grija unor păstori
trădători. Cei de acum
fac să se plimbe cadavre ce urlă
se adună la whisky se agită într–o lume
mereu mai haină. Zâmbeşti: ştii
că nu o înţeleg şi ea se revarsă
asupra lor cu întreaga ei încărcătură
de nisip. Oricum corabia sau barca (eşti de pe Mureş!)
e în furtună. Şi rămâi cu semnul de întrebare
dintr–o pagină între două pleoape
de carte.


85.

E atâta tristeţe în lume
îmi spunea un vecin
încât pare plină de bucurie. Eu
de exemplu (şi se lovea nătâng cu mâna acolo unde
ar fi trebuit să–i fie inima)
mă scol dimineaţa învelit într–o plapumă
de frig
ţin ochii închişi să nu văd golul din jur
flămând ca un câine legat de un ciot
de un stăpân plecat într–o ţară
în care laptele şi mierea curg
din pielea lui odată cu transpiraţia. Cred
că din ele s–ar putea face câteva lacuri artificiale
ca şi din saliva câinilor fără stăpân
de la o vreme tot mai invizibili
şi unii şi alţii
mai degrabă nişte goluri în aer
în care dacă îţi vâri mâna
de muşcă singurătatea!).
Vorbesc cu ele nu singur. Sigur
mă acceptă cu bucuria tristeţii ce cade ca o ploaie
peste floarea neagră
a zilei de mâine.