logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

Proză

 


Silviu Ilievici
prozator, Burgata, Israel

 

Silviu Ilievici

 

 

 

Fântâna

 

 

Dimineaţa am ieşit cu Johnny, iar liniştea câmpului nu aminteşte nimic din vuietul sirenelor nopţii, ce s‑a pierdut în lumină. Soarele îşi întinde razele peste sat şi o pace de rai pluteşte printre nucii înverziţi şi iarba cosită prin care stăruie mirosul sălbăticiunilor. Johnny e vesel, şi sare peste valurile de iarbă uscată de parcă memoria i‑a fost ştearsă, şi teama cu care s‑a ascuns în mine, la auzul ţiuitului alarmelor, i‑a dispărut complet.

În război, liniştea e mai copleşitoare decât în vreme de pace.

Liniştea ascunde în spatele ei gândurile şi, poate, ochii celor care te vor distrus. Simţi neliniştea ce pluteşte, nevăzută, iar asta îţi dă un sentiment şi mai aprig de nesiguranţă.

Dar mirosul dimineţii ude mă răscoleşte şi‑mi aminteşte de satul bunicilor.

Ascuns între păduri, locul era rupt de restul lumii şi, într‑un mod minunat, grijile adunate dincolo de stejari şi dealuri nu afectau locul acela de rai. Din prispa de lemn vedeam drumul scurs, printre plopii înalţi, ca un şarpe paşnic. Rar se vedeau maşini, dar, când ajungeau, norii rostogoliţi de praf se ridicau, grei, peste râul ce urmărea cuminte linia de pământ bătătorit.

Am iubit locul acela plin de libertate, cu miros de vară şi iarbă cosită, cu apa rece, scoasă din fântâna adâncă, pe care bunicul o săpase în marginea drumului, spre folosul tuturor trecătorilor.

Satul era raiul verilor mele şi, când voiam să mă simt curajos, mă ascundeam în pădurea ce‑l înconjura, de unde‑i ascultam atent zgomotul, şi freamătul împrăştiat de vânt, printre copacii bătrâni.

În liniştea umbrelor din adâncul pădurii, însă, mă cuprindea deseori teama, şi poveştile despre urşii fioroşi şi mistreţii flămânzi îmi grăbeau pasul spre lumină, în timp ce pulsul crescut îmi lovea zgomotos tâmplele. Ajungeam la fântână, gâfâind, înaintea tuturor poveştilor fioroase rămase în urmă, rănite în marginea pădurii. Cumpăna înaltă mă întâmpina, însă, ca un semn de pace, la graniţa dintre întuneric şi lumină.

Apa rece îmi liniştea răsuflarea şi‑mi răcorea faţa transpirată. Mă întorceam în curtea casei, ca un viteaz cu victorii nenumărate în spate.

Bunica mă aştepta, liniştită, în bucătăria de vară, cu gogoşi răsuciţi în forme curioase, dar pudraţi paşnic în alb dulce, iar viteazul cel voinic redevenea din nou copil.

În depărtare, peste Tel Aviv, domul de fier, zgomotos, îşi întinde aripa ca o protecţie peste teama locuitorilor. Johnny se lipeşte de mine, privind fără să înţeleagă exploziile din înalt, ce lasă în urmă nori albi, ca de pace ce se împrăştie, mai apoi, pe cerul albastru. Se împinge în mine şi scânceşte îngrijorat.

Îl privesc şi‑l liniştesc, cu mâna prin blana deasă şi moale.

‑ Haide acasă, îi spun, nu‑ţi fie teamă, fântâna cu apă limpede şi rece ne aduce întotdeauna linişte şi lumină...

 

 

 

Poştaşul

 

 

Soarele lucea, rotund şi fierbinte, peste nucul imens din faţa casei, scoţându‑i la iveală, ca o mărturie, umbra ce cobora, generoasă, peste uliţa prăfuită. Din spatele geamului mic, ce dădea spre sat, urmăream, ascuns în răcoarea cămăruţei, paşii târşâiţi ai copiilor ce împingeau la vale câţiva porci ce grohăiau necontenit, cumva supăraţi că fuseseră scoşi din noroiul răcoros al râuleţului aproape secat, ascuns printre sălcii, la marginea dealului. În urma lor, colbul ridicat venea ca un nor peste satul înmărmurit de căldură. Nici măcar găinile din curte nu mai ciuguleau firele de iarbă ce încercau să răsară, în zilele acestea ale lui Cuptor, de prin crăpăturile pământului.

Raţele păreau să fie singurele ce făceau oarecare agitaţie pe lângă bazinul cu apă, scandalizate, probabil, de înghesuială, şi de faptul că un răţoi ocupase abuziv, şi de prea mult timp, mica baltă.

Din cauza atmosferei încinse, bunicul îşi dăduse jos pălăria de paie şi, aşezat pe un scaun, la umbra viţei de vie ce acoperea pridvorul generos, îşi făcea vânt cu revista Magazin Istoric, venită odată cu pensia şi cu câteva rânduri scrise de copiii de la oraş. Poştaşul năduşit aruncă geanta plină de scrisori şi se puse strategic pe marginea de lemn a pridvorului, lângă căldarea albă, smălţuită, plină de apa rece ca gheaţa, scoasă de câteva clipe din fântâna adâncă de lângă casă.

‑ Bună apa, domnule învăţător!

‑ Bună, măi Vasile, dar ai grijă cum bei, că eşti înfierbântat de pe drum.

‑ Căldură mare ‑ parcă din an în an, mai mare...

Poştaşul luă cana plină şi o duse la gură, cu sete, şi, în timp ce o golea, cu înghiţituri mari, apa îi curgea, ca un fir subţire, prin barba nerasă, şi se pierdea mai apoi pe sub cămaşa larg deschisă, ce‑i lăsa la vedere praful adunat în toţi kilometrii făcuţi pe dealurile ce legau satele astea rătăcite, printre păduri.

Șterse cu dosul palmei urma udă de pe barbă, mulţumi bunicului pentru apă, suflă cu năduf şi ieşi pe poartă, cu şapca poştei ce‑i ascundea privirea de strălucirea topită a soarelui ce‑l urmărea, ca un blestem, prin praful fierbinte, ridicat de paşii grei.

În mijlocul drumului, înainte de opintirea ce‑l aştepta, mută, în faţă, îşi îndesă mai bine şapca peste ochi, apoi se pierdu în lumina albă, suduind fierbinţeala...