Proză

Valentin Iacob
prozator, jurnalist, Bucureşti

Duhul Pafnutie

Al doilea intermediar al acestor povestiri a stat ascuns mult timp, într‑o iesle de laseri.
De unde tot a aşteptat să se nască.

Când va veni pe el lume, vegheat de câteva miraje ce‑or sufla peste el să îl încălzească, duhul meu Pafnutie va avea o căiţă de aporii pe cap.
Dar deocamdată, nu e consistent.
Aşa cum nu e nimeni pe aici. Toţi, funcţii echivoce, fără de leac.
Și duhul meu este o coajă de suprapuneri.
Nu‑i nici de sticlă şi nici nu e consistent. E doar mai de alfa decât noi.
El, buricele schimbărilor.

Aici, unde infinitul este o cutie de chibrituri lunecând alene, pe‑o sfoară...

Pafnutie poate să‑şi facă palma căuş şi să‑şi sufle angoasele asupra nopţii: „Aseară abia ieşisem din valea dulce acrişoară. Mă plimbam printr‑o sămânţă, şi am văzut un balaur… Eei, trebuie să mă mut în alt măr!” – spune Pafnutie.

Şi mai şi trăieşte în trei epoci deodată, Pafnutie: în China antică, în Bizanţ şi în Germania din 1946. Cam aşa:
Barba mandarinului tremura pe când se uita cu interes când la cursa de pe hipodrom, când la Marele zid chinezesc năpădit de ape.
La Constantinopole, cele două partide îşi aveau jocheii lor; cu ochii mijiţi.
Pentru cursa aceea, zvasticile şi portretele cu mustaţă fuseseră rupte de pe atelaje.
Iar trăpaşii alergau chiar pe paiul cu care bătrânul mandarin îşi servea raţia lui de deţinut imperial
Deodată, bătrânelul se aruncă cu faţa în ţărână. Sosise împăratul Iustinian. Augustul dăscălea un tanchist.
‑ Jawohl, mein Imperator! ‑ saluta tanchistul. Barbarii sunt pe limesul asiatic. Și nu‑l mai asculta pe hanul tătar că‑ţi dă sfaturi rele.

Dar până la urmă cam uită, duhul Pafnutie, că el e doar fiul insomniei mele, smuls într‑o seară, cu cleştele dintr‑o coastă de drac a unei amintiri.
Uită. Și şi‑a cam luat viaţa la purtare...