logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

Lecturi paralele

 


Felix Nicolau
critic literar, poet, prozator, Bucureşti

 

Eros şi Thanatos – două somităţi cu tulburări hormonale[1]


logoCătălin Pavel este un scriitor prolific datorită faptului că posedă mai multe tastaturi. De fapt, activitatea lui principală este/ ar trebui să fie arheologia. Aşa că a produs şi publicat la Humanitas Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal. O gură de aer proaspăt să consumi o carte scrisă literar, dar cu încărcătură informaţională masivă. Pentru un om inteligent este reţeta succesului. Conţinutul volumului este fabulos. Având în centru plăsmuirile erosului, de multiple feluri, autorul îşi etalează erudiţia şi ne povesteşte despre relaţiile mai mult sau mai ţin amoroase dintre Homo Neanderthalensis şi Homo Sapiens, despre înmormântările duble din neolitic şi din Epoca Fierului, despre păpuşile vodoo în Egiptul greco‑roman, despre arhitectura paleocreştină, despre Taj Mahal şi Mausoleul din Halicarnas, despre graffiti erotice la Pompei (Hic bene futuit), despre viaţa amoroasă a vikingilor din România, despre implicarea Agathei Christie în arheologie, despre arta antică erotică la Picasso şi de Chirico şi despre plutirea lui Freud între arheologie şi literatură.

Fireşte, îmi este imposibil să discut toată bogăţia eliadescă a cărţii, dar o să încerc ceea ce încerc mereu, analiza stilului şi a gândirii.

Am scris mai sus că autorul povesteşte ‑ şi da, este un povestitor cu har ‑, pentru că arheologia este o ştiinţă mai ipotetizantă decât multe alte ştiinţe. În disocierea tipurilor de dragoste – erotică/ éros, prietenească/ philia, părintească, filială/ storgé, altruistă , divină/ agapé – plecând de la diversele artefacte, obiecte străvechi şi oseminte, arheologul nostru îşi propune să accepte fără multe chestionări tipologiile, schemele şi compartimentările confraţilor pentru a se putea dedica comparatismului şi giumbuşlucurilor literare. Acest „mic catalog arheologic” ce documentează dragostea de cuplu şi evită polemicile este marcat de un umor de mare vervă ce decuplează orice ataşament sau extaz. O minte lucidă, ageră, relativizantă, niţel bufonă şi refractară la credinţe. Toate aceste abilităţi şi defecte camuflate sub o smerenie demoniacă îl fac pe cititor să zburde peste pagini altminteri complicate şi sex‑oriented.

Bunăoară, intersectările amoroase ale unui om arhaic, Homo Neanderthalensis, cu omul de Cromagnon (Homo Sapiens – omul anatomic modern). Se pare că noi suntem bogaţi în ADN neandertalian, mai puţin cetăţenii din Africa sub‑sahariană. Ar rezulta că neandertalienii şi sapienşii au produs prin încrucişare odrasle „viabile biologic”, deşi par două subspecii diferite. Hibrizii rezultaţi aveau caracteristici interesante. O descoperire recentă arată că cele două subspecii ar fi convieţuit mai bine de 50000 de ani.

C. Pavel are onestitatea de a introduce în demonstraţia lui arheologico‑literară destui „se pare”, „aparent”. Faptul că întreaga abordare a unor intervale cultural‑istorice este fundamentată pe eros poate fi o întreprindere riscată. Însă rezultatul este o carte sprintenă şi erudită care nu trebuie fetişizată, cum nu ar trebui fetişizată nicio carte nerevelată.

Arheologia se hrăneşte copios din „gestul simplu de a‑ţi îngropa morţii”, care nu poate fi simplu decât pentru ateii materialişti. Eros şi Tahanatos se împletesc la un alt nivel pentru omul care simte că existenţa lui începe abia dincolo. În acest sens, autorul simte că „neandertalienii înţeleg deci moartea. Înţeleg şi arta”. Or, cele două nu pot fi pricepute decât împreună dacă vorbim de artă puternic semantizată.

Dar trecând la aspecte mai puţin profunde, însă mai spectaculoase, o să insist pe observaţiile incitante ale cercetătorului. De pildă, faptul că neandertalienii nu prea inovau s‑ar fi datorat numărului lor redus. Posibil ca ei să fi împrumutat‑furluat mulţime de ornamente de la Sapiens, la care au aplicat o creativă „reverse engineering”. Posibil ca neandertalienii să fi folosit un limbaj articulat pentru că în genomul lor a fost izolată gena FoxP2, zisă şi gena vorbirii şi a limbajului. Cimpanzeii nu o au, ceea ce nu îi împiedică să comunice bine merci şi să aibă o societate mai armonioasă decât cea umană. Împreună cu C. Pavel visez şi eu la bătrânii traducători din neandertaleză. Concluzia deşteaptă este că până acum concluziile au fost îmbibate de fasoleli lombroziene, în timp ce neandertalienii nu erau deloc nişte idioţi, ci nişte cetăţeni mai puţin rafinaţi, dar cu „rugged good looks”.

Alte delicatese vin dinspre cioburile inscripţionate din Egipt (pe greceşte, óstraka). Sunt reproşuri sau tandreţuri între soţi, gelozii, blesteme, vrăji, unele împinse spre o „patologie melodramatică”. Farmecele şi tehnicile Vodoo sunt spectaculoase, în sens demonic, ele practicându‑se peste tot, ceea ce atestă forţa lor, dincolo de mulţii şarlatani. Unii savanţi mai nemţi numesc păpuşile ciuruite de ace Rachepuppen, păpuşi de răzbunare. Farmecele sunt ultraprecise, solicitând diverse favoruri pe perioadă determintă, şase luni, de pildă. Demonul Antinous primeşte petiţii nemiloase: „legaţi‑o cu descântec pe Ptolemais, cea născută de Aĭas, fiica lui Horigėnes, aşa încât să nu poată face sex vaginal sau anal şi să nu poată oferi plăcere altui bărbat, ci doar mie, Sarapámon”.

Peste 1600 de tăbliţe au fost descoperite iar specialiştii le numesc defixiones, un fel de „kit magic”. Ingredientele folosite la prepararea filtrelor sunt adevărate rafineţuri: chiţcani zdrobiţi, falusuri unse cu variate decocturi (cum ar fi cele din excremente de crocodil, hienă, nevăstuică etc).

De dragul distracţiei, putem vedea proiecţii erotice peste tot, plecând de la gravurile lui Piranesi cu harta „Câmpului lui Marte”, Roma, 1762, reprezentând şi clădiri cu formă falică. Ficţiunile arhitecturale ale lui Piranesi ar sexualiza un monument dedicat lui Augustus.

Mai târziu, secolul al XIX‑lea, Claude‑Nicolas Ledoux imaginează un oraş ideal, Chaux, ca o metaforă a decapitării, în inocenta tradiţie a Revoluţiei Franceze. Tot pe harta lui apare Oikėma, un „templu dedicat dragostei”, recte un bordel. L’architecture parlante indică limpede utilizările utilităţilor. Ideea sugerată aici e că băieţii epuizaţi în plăceri se vor elibera de tirania sexuală a femeii şi vor opta ulterior pentru vajnice familii monogame. Idee deloc străină lui Platon din Legile.

C. Pavel interpretează şi mituri, legende, opere literare antice reflectate şi speculate mai ales în/de pictura ceramicii. Foarte inspirate sunt „descifrările” aventurilor lui Ulise în drum spre casă. După ce scapă ieftin din îmbrăţişarea Circei, va zăbovi şapte ani pe canapeaua nimfei Calipso. Odiseea nu dă indicii mai generoase şi nici olăria aferentă. Calypso ar fi „o invenţie epică periferică al cărei rol narativ este doar de a frâna întoarcerea lui Ulise în Itaca”.

Şi mai dezamăgitoare e situaţia la „selfie‑uri de cuplu” cu prinţesa Nausicaa. Atipicul Ulise, cel care deşi ucisese 18 troieni nu era cu pile la zei şi găsea timpul de a le zâmbi inamicilor în Iliada, unicul, nu îşi pierdea uşor capul după top modele, preferând dormitorul conjugal al tomnatecei Penelopa (curtată asiduu probabil pentru poziţia ei socială).

Cheia de lectură a lui C. Pavel este arătoasă, chiar dacă nu şperaclu, însă vivacitatea lui intelectuală şi seriozitatea erudiţiei sunt arme de seducţie în masă. Spre deosebire de rachetele şi fregatele cu ITP expirat ale altor erudiţi de turn de fildeş, cu decontare direct de la buget.

 

 

[1] Cătălin Pavel, Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal, Editura Humanitas, 2019.