Lecturi paralele

Lucia Cuciureanu
poetă, eseistă, Arad

Când te abaţi din drum

De la Constanţa mi‑a atras atenţia cu ani în urmă un scriitor care stăpâneşte tehnica realismului‑magic, amintind de cunoscuţii autori latino‑americani. Acum aş adăuga un nume nou. Probabil că Diana Dobriţa Bîlea, redactor la revista „Ex Ponto”, este cunoscută în acel areal, deoarece a publicat până acum şase romane (Iubirea care urcă muntele, De ce iubim?, Dragoste şi război, Îngerul Linei, Omul dintre două lumi, Fântână în cer) şi un volum de cronici literare (Impresii de călătorie în lumea cărţilor). Dar, din pricina faptului că în presa literară sunt promovaţi aceiaşi arhicunoscuţi autori, consideraţi importanţi de către criticii literari, reuşim să‑i cunoaştem mai puţin sau deloc pe ceilalţi, mulţi dintre ei valabili.

În prefaţa recentei sale cărţi[1], Ovidiu Dunăreanu avertizează asupra faptului că autoarea îşi probează, încă o dată „forţa talentului în făurirea unei opere impresionante prin expresivitatea şi încărcătura întâmplărilor, prin tensiunea trăirilor, complexitatea şi originalitatea ideilor” (p7). Am crezut că este doar o formulare de complezenţă faţă de un redactor al revistei pe care o conduce. Când colo, citind cartea dintr‑o răsuflare, m‑am convins că observaţiile sale stau în picioare.

Noua carte este un roman citadin, înscriindu‑se în direcţia pe care a încurajat‑o cândva Eugen Lovinescu. Se tot vorbeşte că romanele de azi, mai ales cele cu acţiune în vremurile noastre, nu au subiect. Nu este cazul aici. Acţiunea se petrece în Constanţa, oraşul de la malul mării, în zilele noastre, dar şi pe alte planuri paralele. Pe frontul luptei cu talibanii din Afganistan, în Kandahar, cât şi pe Insula Bucuriei din Oceanul Atlantic sau la Miami. Peste tot o duce destinul pe Pavelina Deleanu, profesoară de matematică şi pictoriţă. Două domenii care s‑ar părea că se exclud, dar în roman se completează. Că medicul Andrei Istrian e şi poet nu pare atât de neaşteptat, se ştie ce fel de oameni complecşi sunt medicii (dacă ne gândim la atâţia medici‑scriitori, de la Cehov la Augustin Buzura, de la Cronin la Alexandru Ivasiuc).

Povestea de iubire dintre cei doi protagonişti întreţine intriga romanului şi îi conferă tensiune. Pavelina e pe cât de sentimentală, pe atât de lucidă, iar Istrian o iubeşte pe viaţă, având grijă ca acest sentiment să nu‑i agreseze pe cei din jur, să nu‑i facă să sufere. Bărbatul îi dă femeii libertatea de a alege, ceea ce e minunat. O aşteaptă toată viaţa să se hotărască. El are un suflet mare care ne aminteşte de prinţul Mîşkin. Între ei nu e o iubire domestică, oscilantă, ci una eternă, exemplară. Cei doi sunt suflete pereche care merită să fie fericiţi. Între timp ambii se dovedesc caractere puternice şi modele umane în meserie şi în viaţă. Pavelina îşi creşte copiii (băiatul, Mehran, fiind înfiat din Afganistan), Andrei îi oferă cămin unei femei mai tinere şi copiilor ei, concepuţi cu alt bărbat.

Un al treilea personaj memorabil este soţul Pavelinei, Matei Deleanu, prezentat în antiteză cu Andrei Istrian. Bărbat comun, pragmatic şi egoist. El are însă meritul să înţeleagă că între el şi soţia lui există o incompatibilitate. După gelozia de la început, înţelege iubirea sublimă dintre Pavelina şi Istrian şi e dispus să divorţeze. Autoarea reuşeşte să puncteze, prin câteva „scene”, deosebirea dintre o relaţie bazată pe sex:

„Militarul se desprinse grăbit, dar nu de tot. Cu o mână îşi ţintui locului prada, trase geamantanul în casă cu două degete de la cealaltă, închise uşa şi răsuci cheia de două ori. Apoi ridică fusta femeii şi îşi luă, scurt şi brutal, porţia de fericire trupească.” (p. 44)

şi o iubire adevărată:

„Istrian înţelese, doar el ştia cum, tot ceea ce se petrecea în sufletul femeii. O ridică şi o aşeză pe coapsele lui. Se priviră în ochi şi dorul lor ţinut atâta vreme în frâu îi făcu să‑şi atingă obrajii, tâmplele, buzele, inimile. Degetele pline de vopsele ale Pavelinei lăsară pe faţa bărbatului şi pe cămaşa lui albă o mulţime de culori. Sub ochiul lui stâng se ivise chiar un curcubeu, care persistă în ciuda lacrimii ce trecu peste el.” (p. 169)

Diana Dobriţa Bâlea reuşeşte să descopere în fiecare personaj, oricât ar fi de detestabil la un moment dat, sâmburele unei umanităţi. Se întâmplă şi la personajele secundare. De pildă, pictoriţa boemă Ionela Grozavu, invidioasă şi răzbunătoare, are puterea să‑şi recunoască vina şi să‑şi ceară iertare. Până şi Damian Florea, amantul de ocazie, are un dram de generozitate şi înţelegere umană. Nu reuşeşti să antipatizezi niciun personaj din roman, pentru că în cele din urmă, autoarea îi  reabilitează.

Romanul se remarcă prin arta portretizării şi a dialogului. La prima impresie, unele replici mi s‑au părut fie prea abstracte („Ce duci cu tine de la întâlnirea noastră de azi? Cel mult rouă de patimă, cel mult evanescenţele îmbrăţişării mâinilor noastre.”), fie prea liricizate („am început să te zidesc în cărţile mele”), fie neverosimile („eşti boarea care nu poate împinge corabia noastră mai departe, eşti steaua care ţine captivă lumina soarelui acestei zile, eşti logodnicul tuturor păsărilor nemăiastre”), dar în unele cazuri poate să funcţioneze.

Mă bucură reuşita scriitoarei Diana Dobriţa Bîlea. Dacă cineva mă bănuieşte de solidaritate feminină, ţin să reamintesc că un bărbat celebru din alte vremuri era şi el un luptător activ pentru emanciparea femeilor, cărora le urmărea cu atenţie scrisul. A făcut‑o cu Hortensia‑Papadat Bengescu, Otilia Cazimir, Lucia Mantu ori cu Henriette Yvonne Stahl. Este vorba despre criticul literar Garabet Ibrăileanu, pe care l‑am evocat pentru simetrie.

[1] Diana Dobriţa Bîlea, Însetatele prigorii, Editura Ex Ponto, 2021