Contact

Ștefan Caraman, Blues, Tracus Arte, 2020, 120 p.

După ce face valuri şi şochează prin cele două romane licenţioase cu şi despre Rita, Ștefan Caraman ne arată în Blues de ce trebuie luat în serios şi de ce e un scriitor autentic. Ceea ce în Scrisori către Rita era doar un intermezzo, monologul calm dinaintea furtunii, în Blues e vocea dominantă, una soft, temperată, pansivă, fragilă, melancolică, sinceră, de o sensibilitate sfâşietoare pe alocuri. Retrăgându‑se în propria cochilie şi scriind parcă de acolo, protagonistul îşi cântă pe ritm de blues trăirile cele mai calde şi abandonurile cele mai intime. O carte scurtă cu bătaie lungă, de o căldură umană cutremurătoare.

„Pentru că oamenii sunt ca oglinzile, te aşezi lângă unii şi te vezi urât, lângă alţii te vezi prost, iar lângă alţii te vezi neclar şi nu ştii ce să crezi, iar asta îţi creează nesfârşite păreri de rău… uneori însă, rar, foarte rar, întâlneşti oameni lângă care nu te vezi neapărat frumos, nu neapărat ideal, ci doar întreg, sau complet sau pur şi simplu într‑un mod pe care îl găseşti acceptabil; nu e nevoie să îi cauţi, ei apar dintr‑o dată din mulţimea mută, trebuie să fii doar atent şi, dacă e posibil, să ţi‑i apropii.”

(****)

Constantin Abăluţă, Coboară ziua lungă cât o viaţă, Casa de Pariuri Literare, 2021, 62 p.

Dacă pustnicii ar scrie (şi cred că mulţi dintre ei chiar o fac), aşa ar suna poezia lor. Un titlu foarte inspirat şi un verb poetic molcom, calm, melancolic, solar, cu doza potrivită de autoironie a însinguratului.

„Doar singurătatea ştie ce e un cuvânt
doar ploaia ştie când vei pleca de tot
asculţi la telefon cum toarce pisica unui prieten
şi laşi străzile să cadă în prăpăstii”

(****)

Cosmin Leucuţa, Cum te vei îmbrăca la sfârşitul lumii?, Casa de Pariuri Literare, 2020, 274 p.

Am avut privilegiul de a citi cartea aceasta dinainte să fie publicată şi dacă am avut câte ceva (puţin) de băgat de vină la Laptele negru al mamei şi la Hoodoo, acestui volum nu prea am ce‑i reproşa. Cosmin surprinde în prozele scurte cele mai neaşteptate aspecte ale vieţii şi o face cu pricepere. Chiar şi prozele care nu mi‑au reţinut atenţia din prima au un catch la final sau pe parcurs care schimbă toată dinamica poveştii. Prin faptul că salvează mereu prin ceva textele mai puţin captivante, merită 5 stele.

„Tristeţe că biblioteca e plină de cărţi care au coperţi de aceeaşi culoare. Tristeţe că trebuie să ucizi gândacii din apartament. Tristeţe că se sfârşeşte ceva. Tristeţe că începe ceva. Tristeţe că ai terminat de făcut curat, dar peste o săptămâna va trebui să faci din nou curat. Tristeţe că nu există mai multe poveşti despre dinţi.
Tristeţe că cineva a mai scris cuvintele acestea înaintea ta.”

(*****)

Monica Tonea, Pasagerii, Casa de Pariuri Literare, 2021, 208 p.

Nu cunoaştem decât ceea ce îmblânzim, ne spune Monica Tonea, prin vocea lui Saint‑Exupéry, chiar la începutul cărţii şi acesta e şi scopul protagonistei din romanul Pasagerii. Să îmblânzească locurile pe care le (re)vizitează, să îmblânzească oamenii şi planurile temporale pe care le alternează, să îmblânzească jargonul franţuzesc, road trip‑ul cu suişuri şi coborâşuri (nu doar la propriu), dar ‑ cel mai important ‑ să‑şi îmblânzească propriul trecut. Reuşeşte, nu reuşeşte? Tehnica perspectivelor multiple, de a reda aceeaşi scenă atât prin ochii unui personaj implicat, cât şi prin ai celuilalt, îmi aminteşte de serialul The Affair (apropiat şi el ca temă de Pasagerii). Bref, o lectură extrem de plăcută (nu lipsită de surprize şi triunghiuri amoroase foarte bine puse în scenă) în care, dacă nu eşti atent, rişti să te afunzi ca într‑un nisip mişcător.

„Mi‑am dat seama că nu conta ce spunea, nu mă săturam să fiu martoră a multitudinilor de gesturi şi de vorbe bine întocmite. Savuram răgazul pe care şi‑l lua inconştient, căci îmi dădea impresia de tihnă. Am sorbit, amuţită, o gură din cafeaua prea fierbinte. Cu o autosuficienţă nesuferită, credeam că aveam tot timpul din lume.”

(*****)

Anca Zaharia, eu n‑am trăit războiul, Casa de Pariuri Literare, 2021, 54 p.

O carte care m‑a lovit în plex şi greu mi‑am revenit. E şi nu e despre război, e şi nu e despre pandemie, e şi nu e despre bunici, e şi nu e despre identitate, e şi nu e despre dragoste, e şi nu e despre pierdere, dar sigur e poezie.

„Dinţii nu se strică în timpul sarcinii, de la greţuri, ci după ce pierzi
un copil, (…) eu n‑am trăit războiul, dar am încercat de prea multe ori să‑mi spăl de
pe mâini sângele care nu e doar al meu
şi cine‑mi poate spune că ăsta nu‑i război din care nu ştiu încă dacă
am scăpat vie sau nu?

Am scris milioane de cuvinte până acum şi niciodată, dar nici măcar o
dată pe cel mai important
Iartă‑mă.”

(*****)

Alexandru Higyed, nimic personal, Casa de Pariuri Literare, 2021, 96 p.

Alexandru Higyed se trage din localitatea unde am cele mai multe mătuşi (Șiria) şi unde de regulă timpul are foarte mare răbdare cu oamenii. Alexandru are şi el răbdare cu poezia lui, una de‑o atmosferă densă, ca un librar care are tot timpul din lume atunci când se aşază la masa de scris.

„fiecare act periculos implică
mersul pe aţă cu o foarfecă
între degetele de la picioare”

(****)

Denisa Ștefan, şi plath dansa prin bucătărie, Casa de Pariuri Literare, 2021, 78 p.

Un roller coaster de stări, tristeţi, spaime, tatuaje (la propriu), vise, zâmbete amare. O văd pe Denisa Ștefan jucând în Coffee & Cigarettes, dar singură la masă, pentru că‑n lipsa companiei decupează cel mai bine crâmpeiele de realitate pe care le transformă în poezie.

„de fiecare dată când dau mâna cu un bărbat
mă gândesc la taică‑meu
mereu calcă pe acceleraţie când sunt copii pe trecerea de pietoni”

(****)

Elena Simion, părul de pisică, Casa de Pariuri Literare, 2021, 64 p.

Parcurgând volumul de debut al Elenei Simion, probabil unii cititori vor face alergie, nu de la părul de pisică, ci de la directeţea debordantă şi lipsa de inhibiţie a poetei (asta se simte şi din lectura autoarei, ea îşi citeşte foarte bine textele ‑ e vorba de o ediţie sonoră a cărţii, o nouă colecţie & iniţiativă excelentă a CDPL). Și ca să şi înţelegeţi la ce mă refer:

„să nu ne mai minţim
dacă‑ţi pune dumnezeu mâna în cap
e pentru că vrea un blowjob”

(****)

Oana Cătălina Ninu, mandala, ediţia a II‑a, Casa de Pariuri Literare, 2021, 74 p.

Dacă David Lynch ar citi cartea asta, ar avea suficient material pentru Eraserhead 2. Viscerală, embrionară, sufocantă, tăioasă, răscolitoare, spasmodică, chirurgicală, tulburătoare. Ce debut hardcore!

„sunt zile pierdute mă simt singură şi atunci încep să ţes
o pânză de păianjen din carne de om”

(****)

Octavian Perpelea, Noaptea Sfântului Alcoolomeu (antologie de haikuuri), Casa de Pariuri Literare, 2017, 84 p.

Pseudo haikuuri, pseudo biografii (sau inventate), pseudo antologie. De fapt, în spatele unor deghizări culturale de pe întreg mapamondul, Octavian Perpelea a scris singur‑singurel această colecţie de parodii etno‑poetice. Sau poate că nu.

„Chuck Norris:/ seara pe deal/ dealul sub mine se surpă” (Danail Mihutzov)

„când celorlalţi li s‑au/ deschis chakrele pe mine m‑a/ tras curentul” (Surya Fakhruddin)

„trandafirii albi/ tot mai galbeni – au trecut/ din nou beţivii” (Genchi Hasebe)

„alergat aproape tot timpul/ de un roi de muşte verzi mă fac/ că nu‑nţeleg” (Jehad Deelawi)

(****)

Dan Sociu, 17 poezii, Casa de Pariuri Literare, 2021, 24 p.

Tot ce pot să vă spun e că efectul şi starea de după lectură durează mai mult decât parcurgerea celor (doar) 24 de pagini cuprinse între coperte. Am experimentat o senzaţie asemănătoare după ce am citit poemele lui Ryōkan. Probabil aţi auzit de efectele terapeutice ale versurilor de calitate asupra organismului uman. Citiţi şi vedeţi. Sau, şi mai bine, ascultaţi‑l (e ediţie sonoră în lectura autorului).

„ursuzi pe‑o bancă
s‑a pornit ţâşnitoarea
ne‑a stropit şi‑am râs”

(*****)

Albert Denn, Îmi pipăi cu frică tălpile, Casa de Pariuri Literare, 2018, 86 p.

Albert Denn scrie o poezie telepatică, una care transmite dincolo de versul scris. Mereu mă bucur când descopăr poeţi care nu se încadrează în curentul generaţiei lor. Albert iese în evidenţă prin multe trucuri lirice bine ticluite, dar amprenta lui marcă înregistrată e aceea că lasă fără prea mare efort pe pagină mici bijuterii după care alţii sapă mult şi bine. În textele lui, când se termină versul abia atunci începe poezia.

„aceste clădiri din Sevilla
atât de apropiate unele de altele
înţepenite în încercarea de a se îmbrăţişa
au vrut să ne înveţe
cum să ne atingem
şi nu le‑am văzut atingându‑se
doar umbrele lor erau fericite”

(****)

Memy Selfandi, durerea de jos, Casa de Pariuri Literare, 2021, 48 p.

Durerea de jos, o culegere de afecţiuni din copilărie până‑n pandemie, adunate în ultimii 50 de ani, poate fi citită şi ca o colecţie de meme‑uri sau gif‑uri de epocă înregistrate pe casete video TDK, AGFA şi ORWO. Sau diafilme poematice cu Miaunel şi Băunel. Habar nu am cine e Memy Selfandi, dar universul vintage pe care îl evocă, în care fuck off şi fuck you erau traduse invariabil prin du‑te dracu´ şi sincronizate de vocea suavă a Irinei Margareta Nistor, îmi spune multe şi‑mi aminteşte de Fuck Tense de Bogdan Lipcanu. O lectură care poate provoca nostalgii celor născuţi înainte de Revoluţie. Who wants to live forever?

„Jumătate din cei care preferă să citească cărţi primesc jumătăţi din vie ‑
ţile altora        căpătând în plus          jumătăţi de ochi pe umeri
jumătăţi de înţelegeri pe creştet
jumătăţi de iubiri în braţe
jumătate mai mult din idei bune pastişate
pe limbă o jumătate în plus
faţă de nebunia de a schimba oamenii lipsiţi de jumătăţi
din ei înşişi.”

(****)

Ioan Mateiciuc, Anchilopoetica, Alexandria Publishing House, 52 p.

Ce m‑a frapat cel mai tare atunci când am parcurs placheta lui Ioan Mateiciuc au fost asocierile eclectice de imagini, unele forţate, dar cele mai multe reuşite. Un poet care nu joacă la siguranţă şi îşi asumă riscuri. De la titlu şi până la conţinut, Ioan se remarcă prin amprenta sa personală, inconfundabilă. A reuşit să îşi creeze un univers propriu, doar al lui. Din această cauză îmi vine şi greu să îl compar cu alţi poeţi. Aşa cum există filme care se cer revăzute, precum Fight Club, Memento, Interstellar, The Prestige, Revolver, Sixth Sense etc., la fel şi Anchilopoetica trebuie citită de cel puţin două ori pentru a fi apreciată pe deplin.

„dacă în loc de inimă
ar creşte marla
sigur prin ceruri un bătrânel s‑ar plimba
trăgând un cărucior
cu sticle goale”

(****)

George Almosnino, Omul de la fereastră, Casa de Pariuri Literare, 2021, 85 p.

Ce poate fi mai emoţionant decât să asculţi poeziile lui George Almosnino (1936‑1994) în lectura soţiei sale, Nora Iuga? O poezie statică şi foarte concentrată, a notaţiei imediate, prin ochii unui poet obosit care nu mai caută demult sensul vieţii, ci se mulţumeşte cu simpla observaţie a universului mărunt din jur, de obicei dintr‑un spaţiu interior, închis. Nu pot trece cu vederea contribuţia lui Paul Burcia, autorul copertei, una dintre cele mai frumoase din colecţia CDPL.

„marea adusă pe fundul unui pahar
în camera muribundului

atât s‑a putut prinde cu linguriţa”

(***)

Ana Săndulescu, La topirea gheţarilor, Casa de Pariuri Literare, 2021, 74 p.

Alternând vocaţia lirică şi experimentul prozei, Ana Săndulescu ne oferă un debut poetic minuţios elaborat. Din filigranul scriiturii ei emană nesiguranţa şi suferinţa mută, absorbite de cele două ipostaze ale fiinţei – Lia şi Espera. Notaţiile sunt concepute ca nişte proiecţii scrise pe aripile cărţii‑fiinţă, întreg volumul fiind un balans între cele două jumătăţi. Cele două voci străbat alternativ pragul spre meta‑discursul fiinţei des‑cumpănite. Un univers fragil în care topirea gheţarilor e doar o chestiune de timp. Însă cine nu‑şi doreşte să fie inundat de poezie?

„Ce sunt anii, dacă nu o clipire de pleoapă obosită? Acum sunt aici, în faţa şevaletului, pictez o eşarfă a unui bărbat cumsecade, galben cadmiu, mâine, un contur gârbovit şi cu părul cărunt, făcându‑i din mână acestui bărbat, îmbrăţişându‑l. Iar atunci, altcineva îşi va arunca un obiect peste umeri simţind textura inimii care l‑a locuit.”

(****)

Vlad Drăgoi, Eschiva, Casa de Pariuri Literare, 2021, 57 p.

După ce m‑a chinuit cu romanul Mica mea inimă de om singuratic, mă delectează şi loveşte în moalele capului în Eschiva. Umor, cinism, revoltă şi multă emoţie, în doza potrivită. Plus destule referinţe cinematografice şi trimiteri la comics‑uri. Aproape nu‑mi vine să cred că e vorba de acelaşi autor. Mi se reconfirmă teoria că nu‑i bine să judeci un scriitor după o singură carte.

P. S. dacă ascultaţi ediţia sonoră, găsiţi un bonus track ascuns la final.

„(…) varica mea de pe picior
poate că o să mă absoarbă
şi o să mă facă şi pe mine entitate măreaţă şi importantă
sau o să‑mi dea superputeri
deşi o să am aspect neplăcut
ca toxic avenger când a căzut în butoiul cu radiaţie
şi a ieşit maro
plin de muşchi
şi spirit civic.”

(*****)

Ramona Micu, Poem cu oameni mari şi mici, Casa de Pariuri Literare, 2021, 160 p.

Poem cu oameni mari şi mici este de fapt o colecţie de proze scurte impecabil scrise (vorbim de un debut, totuşi!), într‑un registru bitter‑sweet, despre diverse accidente biografice din viaţa protagonistei (uneori protagonistului) şi a celor apropiaţi. Nu am de unde să ştiu cât biografism este în povestiri, dar din tonul folosit de Ramona Micu tind să cred că destul de mult. O suită de trăiri la limita existenţei nu pot fi relatate decât cu umor, detaşare şi o ştiinţă a atenuării ca să iasă o proză de calitate, altfel eşuează. Aş apropia‑o pe Ramona de scriitura Suzanei Tănase şi a lui Sorin Stoica, aceea de a povesti propriile stări şi drame fără a face valuri.

„Am un metru cinzeşopt şi cinzeşpatru de kilograme, din care două opt sute se estimează c‑ar cântări Georgică. Adenocarcinom cu celule clare, a zis doctorul. Inoperabil. Ar fi bine să vă împrieteniţi, o să fiţi împreună pentru totdeauna. Adică pentru încă două‑trei luni, cât se pare că o să dureze totdeauna‑ul meu. Ne împrietenim, se poate, dacă e musai, cu plăcere. I‑am zis Georgică de la primul meu câine. Cu care alergam toată ziua prin curte, dacă îmi rupeţi florile vă rup şi eu urechile, zicea mama. Când mă simt singură, mă mângâi cu mişcări circulare pe burtă, cred că Georgică se bucură.”

(****)

N.R. Notarea s‑a făcut de la (*) la (*****) în funcţie de aprecierea valorică.