CRONICA LITERARĂ

Radu Ciobanu
prozator, eseist, Deva

În miezul lucrurilor

Ernst Jünger a trăit o sută trei ani (1895‑1998), a participat la cele două Războaie Mondiale, a fost rănit în Primul de patrusprezece ori şi apoi decorat cu cel mai înalt ordin al Germaniei, „Pour le Mérite”. Abia împlinise douăzeci de ani. În cel de Al Doilea a participat din Franţa până în Caucaz, dar n‑a depăşit gradul de căpitan şi în cele din urmă a fost exclus ca nedemn de a face parte din armată din cauza relaţiilor apropiate, frizând complicitatea, cu ofiţerii superiori executaţi pentru tentativa de atentat împotriva lui Hitler. A fost un entomolog omologat ca atare în lumea ştiinţifică şi un călător pasionat, în perpetuă căutare a semnificaţiilor lucrurilor, fie ele cicluri cosmice sau doar un fir smerit de iarbă. Dincolo de toate acestea însă, Ernst Jünger rămâne unul dintre marii scriitori reflexivi ai veacului trecut. Nu un filozof, întrucât n‑a aspirat înspre construcţia vreunui sistem apodictic, ci gânditor, un scriitor independent, gânditor cu propriu‑i cap asupra a tot ce vede şi i se întâmplă, de unde şi bogatele controverse pe care le‑a generat. Ca orice scriitor contrariant şi Jünger este interesant în tot ce a scris, dar trunchiul care‑i explică întreaga existenţă şi geneza operei omnia constă în cele şase jurnale. Ceea ce e firesc, deoarece un jurnal este întotdeauna imaginea celui ce‑l scrie: jurnalul este un om.

Am citit prima dată Jünger în 1997, când au apărut la noi Jurnale(le) pariziene, şi am trăit atunci revelaţia unei personalităţi copleşitoare. Impresia s‑a confirmat de‑a lungul anilor, pe măsură ce apăreau şi celelalte jurnale pe care, ca să ştim despre ce vorbim le numesc acum în ordinea cronologică a originalelor: Grădini şi drumuri, aprilie 1939 ‑ iulie 1940, Primul Jurnal parizian, februarie 1941 ‑ octombrie 1942, Însemnări caucaziene, octombrie 1942 ‑ februarie 1943, Al doilea Jurnal parizian, februarie 1943 ‑ august 1944, Pagini din Kirchhorst, august 1944 ‑ aprilie 1945, Coliba din vie. Ani de ocupaţie, aprilie 1945 ‑ decembrie 1948. În fine, anul trecut, a apărut la noi cea de a doua ediţie a Jurnalelor pariziene[1], de data asta augmentată, cuprinzând adică şi Însemnările caucaziene, inclusiv un extraordinar aparat filologic auxiliar. Acum, după ce am parcurs şi, această reeditare, stau de câteva zile în faţa paginii albe în încercarea neaşteptat de dificilă, de laborioasă, de a‑mi sistematiza cât de cât ideile şi impresiile. Am senzaţia că mă aflu pe un tărâm fabulos în care am avut acces dar din care nu mai găsesc ieşirea, sedus de diversitatea şi insolitul priveliştilor şi perspectivelor care se deschid la tot pasul. Ele au o asemenea pondere a semnificaţiilor surprinzătoare, profunde, încât mai că nici nu mi‑aş dori să ies, ci, dimpotrivă, să mă adâncesc şi mai mult în această lume unde cosmos şi umanitate coabitează într‑un tot armonios, în eterna confruntare cu demonicul, cu haosul, cu fratricidul, cu lumea „dezvrăjită” a lui Cain. Impresia ieşirii din comun e augmentată şi de calitatea acestei ediţii, ca şi a tuturor celorlalte de altfel, elaborate de doamna Viorica Nişcov. În primul rând, fireşte, de calitatea traducerii, care nu excelează doar prin acurateţe stilistică, ci şi printr‑o veritabilă acribie filologică, mergând până la intuirea unor sensuri obscure şi subtilităţi de nuanţă. Mai e apoi amintita „infrastructură” a acestor ediţii, datorată tot benedictinei strădanii a traducătoarei, studiile introductive care însoţesc fiecare volum şi impunătorul corp de note, alcătuind împreună, prin complexitate şi volum de muncă, o lucrare enciclopedică sui generis, graţie căreia cititorul nu rămâne un intrus printre aluziile şi referinţele atât de abundente din lumea lui Jünger. Nici un premiu, oricât de prestigios, nu poate răsplăti la adevărata sa valoare travaliul şi excelenţa acestui gen de ediţii de care cultura noastră are încă atâta nevoie.

În ediţia de Opere în 18 volume, apărută la Stuttgart între 1960‑65, cele şase jurnale sunt grupate sub titlul Radiaţii, explicat acolo de Jünger însuşi, în viziunea căruia toate componentele Lumii emit radiaţii luminoase şi întunecate.
„Primele îi vin dinspre divinitate, dinspre oraşe, peisaje, cărţi. Ultimele dinspre temniţe, front, lagăre de exterminare” (Viorica Nişcov).
Scriitorul e menit să le ordoneze toate astea, reflectându‑le apoi prin mijlocirea cuvântului asupra cititorului. Prin importanţa metafizică pe care Jünger o acordă cuvântului, jurnalele sale dobândesc şi o literaturitate aparte, cu valoare poetică evidentă, atent elaborată stilistic, deşi, cum remarcă d‑na Viorica Nişcov, temperată afectiv mai ales când e vorba de „radaţiile întunecate”. Ceea ce i‑a atras eticheta de scriitor „rece”, confuzie evidentă între carenţă afectivă şi discreţie a unui scriitor aperceptiv, care scriind despre poezie ca despre una dintre coloanele de lumină şi sens ale lumii, nu poate fi rece:
„Poeţii dăruiesc marele refugiu, marele adăpost. De aceea, acolo unde ei lipsesc, se întinde de îndată pustietatea îngrozitoare. Ţinuturile continuă, ce‑i drept, să fie locuibile, dar devin neospitaliere, lipsite de sens, necunoscute în adâncime.”
Cuvinte care sunt exponenţiale pentru stilul Jünger, el însuşi un poet care probabil se ignoră când încheie, bunăoară, ziua pariziană de 14 noiembrie 1941 cu o astfel de spontană, poematică digresiune:
„Ceasul amurgului – noaptea se anunţă ca o apă în flux care, murmurând, aproape imperceptibil încă, îşi trimite înainte primele unde. Este ceasul în care bufniţele se pregătesc de zbor şi în care leproşii ies în drum.”
Motivaţia conştiinciozităţii cu care Jünger ţine aceste jurnale e mărturisită prin aspiraţia de a‑şi aduce propria
„contribuţie spirituală la cel de‑al Doilea Război Mondial, atât cât o îngăduie pana.”
Dar în ansamblul celor şase volume, Jurnalele pariziene constituie nucleul, deoarece integrează întreaga viziune a lumii şi vieţii autorului pe fondul celor mai tensionaţi ani ai războiului pe care acesta îi petrece ca militar ocupant al, poate, celui mai iubit oraş al său. Din însemnările sale pariziene reiese însă clar sentimentul că se află acolo nu în calitate de ocupant, de cuceritor, ci ca intrus în corpul unei armate cotropitoare, de unde îşi asumă datoria şi riscul de a preîntâmpina sau măcar de a atenua pe cât posibil abuzurile inerente ale cuceritorului. Se consideră îndreptăţit la însuşirea acestei misiuni, deoarece
„Aparţin în acelaşi timp naţiunii germane, iar prin educaţie sunt european, cetăţean al lumii.”
Desigur, educaţia, implicit cartea, pe care o venerează în nenumărate însemnări, sunt elementele care fundamentează această conştiinţă panumanistă. Odată ce, prin forţa malefică a împrejurărilor, a pătruns pe un teritoriu cucerit, această conştiinţă se simte răspunzătoare pentru tot ce ar putea depinde de ea:
„Astăzi am avut presimţirea că aceste catedrale sunt opere, opere vii, departe de masele moarte ale lumii muzeale. A contribuit la asta şi gândul că această biserică se află sub ocrotirea mea [sbl. RC]; am strâns‑o la piept ca şi cum s‑ar fi făcut mică de tot.”
Cu siguranţă, în orice parte de lume s‑ar fi aflat, reacţia sa ar fi fost aceeaşi, deoarece, cum mărturiseşte în alt loc,
„Nu bisericile trebuie venerate, ci nevăzutul care trăieşte în ele.”
Ceea ce şi caută de cele mai multe ori Jünger în însemnările sale este nevăzutul din profunzimea celor văzute, chiar când acestea au aparenţe frivole. Astfel, vieţuirea sa pariziană e una de natură superior hedonistă, judecând după caracterul însemnărilor dominante. Se bucură de compania şi chiar de prietenia unor personalităţi de seama sa, fie că sunt mari oameni de cultură autohtoni, fie ofiţeri superiori din palierul aristocratic al Wehrmachtului, care, cunoscându‑i caracterul, notorietatea şi nivelul cultural‑artistic, îl tratează ca pe un egal, deşi era doar căpitan. Trăieşte mari delectări simţind
„Prietenia oraşului, străzile, pieţele lui ca locuri generoase care ne surprind cu daruri.”
Darurile sunt orele petrecute singur, contemplând lumea, sau cu prieteni colocviali, în mici cafenele, plimbările solitare sau cu femei inteligente prin parcuri, pe străzi discrete, dar cu istorie, ori prin cimitire, unde caută nume ilustre şi îşi notează epitafuri insolite. Dar cele mai preţuite daruri sunt anticarii şi buchiniştii deveniţi prieteni, în compania cărora trăieşte (cu o zicere a lui Virgil Nemoianu) „livreşti concupiscenţe”, răsfoind cărţi rarisime cărora le descrie senzual legătura, litera, le evocă istoria şi nu ezită de nenumărate ori să le şi cumpere, dezechilibrându‑se financiar. Însemnări din sfera obligaţiilor „de serviciu” sunt rare, resimţite probabil ca rutiniere, birocratice, nedemne de interes. Nu ignoră totuşi „radiaţiile întunecate” şi nu ezită uneori, când sunt ieşite din comun, să reflecteze asupra lor, cum, de pildă, când a primit misiunea de a asista şi raporta execuţia unui dezertor care se ocupa cu specula, la adăpostul amantei care l‑a şi denunţat. Era pentru prima oară că se afla într‑o astfel de împrejurare şi relatarea momentului se remarcă prin sobrietatea cu care, după obiceiul său, se străduieşte să‑şi disimuleze tulburarea, ceea ce apoi i‑a atras reproşul de scriitor „rece”, ba chiar de caracter „precar”. Criticii săi care îşi asumă postura de justiţiari, fără să‑i fi citit integral jurnalele, ignoră, cu sau fără intenţie, că, în toată perioada pariziană, Jünger era un conjurat, la limita conspiraţiei, cum reiese şi din reflecţii ca aceasta, care se constituie într‑un răspuns postum la acuza ce i se aduce azi:
„Trebuie să se ştie, de asemenea, că mulţi francezi aprobă astfel de planuri şi sunt avizi să presteze servicii de călăi. [Cunoaştem şi noi fenomenul! – R.C.]
Dar aici, în grupul nostru, domină forţe capabile să împiedice sau cel puţin să întârzie unirea partenerilor, ceea ce trebuie să se facă, fireşte, cu cărţile acoperite. Important este mai cu seamă să se evite orice aparenţă de umanitate.” [sbl. RC]. „Grupul nostru”, aglutinat din ofiţeri aparţinând aristocraţiei, inclusiv spirituale, detesta serviciile secrete şi pe cele de propagandă care parazitau Wehrmachtul şi cultiva o ţinută care venea dintr‑o educaţie întemeiată pe respectul demnităţii, onoarei, moralei, ale cărei principii Jünger le‑a reiterat în expresii fără echivoc de‑a lungul stagiilor sale pariziene sau caucaziene şi nu numai:
„N‑am dreptul să uit că sunt înconjurat de nefericire, de fiinţe care cunosc suferinţa până în adânc. Altminteri, ce fel de om, ce fel de ofiţer aş fi? Uniforma te obligă să acorzi protecţie acolo unde este cumva posibil. Fireşte, ai impresia că în acest scop trebuie să intri, ca Don Quijote, în relaţii cu milioane.”
În octombrie 1942, generalul von Stülpnagel, comandantul statului major al trupelor germane din Paris, îl însărcinează pe Jünger cu inspecţia frontului din Caucaz. Se pare că scopul real era acela al tatonării stării de spirit a comandamentului de acolo în eventualitatea unei tentative de înlăturare a lui Hitler. Jünger rămâne fidel viziunii sale conform căreia
„Ţinerea unui jurnal, adică ordonarea de fapte şi idei, face parte din traiectoria, din sarcina pe care autorul şi‑o asumă. În asta stă o consolare solitară de care el are nevoie”
– şi, conştiincios ca şi până acum, notează în detalii toate etapele drumului care începe cu un popas acasă, la Kirchhorst, unde „se încarcă” cu energia necesară pentru ceea ce bănuieşte că va găsi la capătul drumului. Și, într‑adevăr, din viaţa până la un punct totuşi calmă, agreabilă, civilizată a Parisului, se trezeşte direct în infern. E plină iarnă, relieful e sălbatic şi abrupt, sărăcia cruntă, oamenii sunt exasperaţi şi luptele devin tot mai atroce pe măsură ce se percepe unda de şoc a căderii iminente a frontului de la Stalingrad. Însemnările jurnalului devin o succesiune de episoade horror care par a reedita trama epică a romanului În furtuni de oţel, în care Jünger retrăia în 1920, experienţa sa din Primul Război. Atunci însă era animat de o exaltare juvenilă a războiului ca prilej de a‑şi exhiba eroismul (dovadă cele paisprezece răni!), pe când acum, războiul e murdar, lipsit de orice cod al cavalerismului şi onoarei militare, iar ostaşul e obosit şi înţelege ce se află dincolo de aparenţa lucrurilor şi de adevărata sa menire:
„Este o diferenţă” – scrie el acum – „care vine, desigur, din distanţa care există între un om de douăzeci de ani şi unul de cincizeci [...] Nu mai sunt demult un om al războiului, ci unul gata să se bată fără greş împotriva oricărei violenţe şi injustiţii.”
Eliberarea din acel infern i‑o aduce vestea consternantă a morţii tatălui. I se rezervă un loc într‑un avion curier şi ajunge la timp. Paradoxal, poate cele mai frumoase pagini din tulburătoarele însemnări caucaziene sunt cele ale ultimei întâlniri cu tatăl:

„... după ce mi‑am salutat fraţii rapid, m‑am dus imediat la cimitir [...] Era deja în amurg când am descuiat poarta [capelei]. În sicriul deschis, înălţat pe catafalc, tata, la mare depărtare, solemn. M‑am apropiat încet, am aprins lumânările la stânga şi la dreapta capului său [...] Bucuria de a‑l mai găsi înainte ca pământul să mi‑l ascundă. Gând: «Oare ştie acum de această vizită?» I‑am atins braţul atât de subţiat, mâna rece pe care a căzut o lacrimă, parcă s‑o dezgheţe. Oare ce înseamnă tăcerea uriaşă care se ţese în jurul morţilor?”

În februarie 1943, e din nou la Paris. Al doilea Jurnal parizian consemnează revenirea la relativa normalitate dinaintea episodului caucazian, dar în condiţiile agravării semnelor şi evenimentelor care nu mai lasă nicio îndoială asupra înfrângerii. În urma eşecului atentatului împotriva lui Hitler, este demobilizat ca nedemn şi în 13 august 1944 părăseşte Parisul, revenind la Kirchhorst.

Dincolo de Jurnale pariziene, de la care a pornit acest comentariu, jurnalele următoare ‑ Pagini din Kirchhorst şi Coliba din vie, subintitulate Ani de ocupaţie[2] – depun mărturie asupra celor patru ani dintre 14 august 1944 şi 2 decembrie 1948. Este etapa cea mai dramatică din existenţa centenară a lui Jünger. Chiar dacă în tinereţe, în degringolada înfrângerii şi mizeriei consecutive Primului Război, tatonase ezitant aria nazismului în fierbere, odată cu trecerea anilor trăise revelaţia adevăratei realităţi a dictaturii: se detaşase treptat şi în acest spirit scrisese Pe falezele de marmură[3] (1939), mic roman cu mari efecte, prompt dezavuat de regim, care i‑a atras dizgraţia, după care şi intrase, compensatoriu, în relaţii de taină cu camarazii săi conspiratori, cei mai mulţi purtători ai particulei nobiliare „von”. Învinsese educaţia sa militară întemeiată pe cultul elitar al cavalerismului şi al onoarei, pe instinctul de apărare a individualităţii, cu credinţă în omniprezenţa unei transcendenţe care‑şi află expresia în ordinea Creaţiei. Învinsese în cele din urmă ascendenţa sa nobiliară oripilată de erupţia acelei creaturi „demonice” de origine obscură, exponentă a „erei maselor şi maşinilor”, care incitase plebea înspre practicarea infamiei instituţionalizate. În 1945, însuşi fiul său Ernstel, la numai 18 ani, îşi exprimă public opinia că Hitler trebuia executat pentru ca Germania să‑şi redobândească demnitatea. Fireşte, e arestat, condamnat, apoi, din detenţie, trimis pe frontul italian, unde, abia ajuns, avea să cadă.

Moartea lui Ernstel e momentul cel mai traumatizant într‑o etapă care e ea însăşi eminamente traumatizantă. Din recluziunea de pe micul său domeniu de la Kirchhorst, Ernst Jünger asistă la dezastrul Germaniei. Prezisese de mult şi nu doar o dată în însemnările sale zilnice că demenţa Führerului va sfârşi astfel. Acum asistă la împlinirea propriei previziuni. Şi, cu toate că se considera un „cetăţean al lumii”, sentimentul său de apartenenţă la o patrie se resuscită dramatic, făcându‑l să sufere câineşte. O suferinţă a cărei profunzime e percepută doar de cititorul avizat. Lectorul superficial riscă să nu depăşească aparenţa expresiei sale austere. Ernst Jünger nu e însă genul clamoros. Stilul său, într‑adevăr elaborat, e în acelaşi timp disimulat, iar austeritatea expresiei sale nu e decât simptomul unei demnităţi ce se manifestă şi printr‑o marcată pudoare sufletească. În jurul său totul se prăbuşeşte. Bombardamentele anglo‑americane se dezlănţuiseră cu o inutilă barbarie asupra unui adversar căzut ireversibil. Sunt nimicite oraşe istorice fără nici o importanţă militară, iar populaţia civilă în refugiu e decimată deliberat inclusiv prin mitralieri de la joasă înălţime[4]. Locul e bântuit în lung şi‑n lat de indivizi fără căpătâi, gata la orice, dezertori, evadaţi sau eliberaţi din lagăre, refugiaţi rămaşi doar cu zdrenţele de pe ei. Urmează pătrunderea trupelor aliaţilor occidentali, operaţiune însoţită de abuzurile soldăţeşti obişnuite de când lumea în asemenea împrejurări. În acelaşi timp, din est pătrunde glorioasa Armată Roşie. Ceea ce în vest era doar o soldatescă oarecum de rigoare, în est a devenit bestialitate dezlănţuită asupra civililor, femei, copii, bătrâni, violuri în masă, execuţii sumare şi violenţe inimaginabile, tortúri, jafuri, incendieri. Şi Ernst Jünger notează:
„Dacă în epoca triumfurilor sale, germanul m‑a întristat adesea, acum, în nenorocirea sa, îmi inspiră cel mai mare respect.”
Nu mai puţin sobru e însemnat momentul despărţirii de Ernstel:
„Ernstel e mort, căzut la arme, copilul meu bun, mort încă din 29 noiembrie anul trecut! Vestea a sosit ieri, pe 11 ianuarie 1945, puţin după şapte.”
Atât. Abia a doua zi ecoul hohotului de plâns refulat în adâncurile sufletului răzbate în cuvântul scris:

 „Bunul meu băiat! De copil căuta să‑şi imite tatăl. Şi, iată, chiar din prima dată a izbutit mai bine, l‑a depăşit atât de infinit de mult. / Fost azi în mansarda lui mică, pe care i‑o cedasem şi în care mai era aura lui întreagă. Intrat încet ca într‑un sanctuar. Printre hârtiile lui, dat acolo peste un mic jurnal intim, care începea cu motto-ul: Cel mai departe ajunge acela care nu ştie unde merge.”

De aici încolo prezenţa lui Ernstel, explicită sau subtextuală, va rămâne constantă în însemnările sobrului părinte pentru care despărţirea fizică de fiu marchează o falie existenţială:
„Moartea fiului inserează în viaţa mea o dată, unul din punctele de reazem şi de cotitură. Lucrurile, gândurile, faptele de dinainte şi de după se deosebesc.”
Gata totuşi să se bată fără greş mai departe, fiindcă, oriunde s‑ar afla, se simte şi chiar rămâne întotdeauna in medias res ‑ în miezul lucrurilor. Chiar de unul singur, în „postul uitat”. Una dintre numeroasele metafore recurente în textele lui Jünger: ostaşul uitat, rămas singur într‑un post înaintat şi primejdios, unde continuă să creadă în valorile lumii sale pe care a fost destinat să le apere. Ernst Jünger nu e purtătorul unor idei fixe, ci al unor convingeri profunde, consecutive evoluţiei de‑a lungul unor dramatice reevaluări ale trecutului. El este reprezentantul exponenţial al acestei epoci pe care François Mitterand, cu prilejul primirii sale la Elysée, în 1984, o numea
„[…] ambivalentă şi ambiguă, când lucrurile trecutului şi‑au pierdut valoarea, în timp ce lucrurile noi n‑o au încă.”[5]
În aceasta stă, la urma urmelor, dincolo de stilul inconfundabil, statura sa artistică şi morală, care desfide orice tentativă de incriminare sau subestimare.

[1] Ernst Jünger, Jurnale pariziene și Însemnări din Caucaz. Cartea anului 2019 Times Literary Supplement. Traducere din germană, prefață și note de Viorica Nișcov. București, Humanitas, 2021.

[2] Ernst Jünger, Pagini din Kirchhorst * Coliba din vie. Ani de ocupație. Traducere, prefață, note și indice de Viorica Nișcov. Iași. Polirom, 2004.

[3] Ernst Jünger, Pe falezele de marmură (roman). Traducere din limba germană de Ion Roman. Cuvânt înainte de Mircea Martin. Postfață de Andrei Corbea. București. Paralela 45. 2005.

[4] Despre modul barbar în care aliaţii au pervertit, în ultima fază a războiului, înfrângerea Germaniei naziste într-o răzbunare iraţională asupra Germaniei în integralitatea ei s-a scris încă prea puţin. Vd. în acest sens Jőrg Friedrich, Der Brand. Deutschland im Bombenkrieg 1940-1945. München, Propyläen Verlag, 2002.  

[5] Apud Elisabeta Lăsconi, Vase comunicante, în « Adevărul literar şi artistic », nr. 731 şi 733/2004.