logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

CRONICA LITERARĂ

 


Romulus Bucur
poet, eseist, traducător, Braşov

 

Poezie şi izolare

logoTextele pe care le semnez în acest prim număr pe anul 2022 au cîteva trăsături comune: aparţin unor poete, bune, zic eu, debutante, şi sînt, toate, publicate în anul 2020. În pandemie, înr‑un moment al acesteia cînd nu se ştia (aproape) nimic despre tratamentul acestei, vaccinurile încă nu existau, eram izolaţi fiecare în cochilia / bula proprie. Cînd poezia era, din nou, o speranţă.

Aşadar: cartea de faţă[1] am primit‑o de la autoare într‑un scurt moment de relaxare a restricţiilor, în toamna lui 2020, cînd a avut loc o lectură (cu distanţare, măşti & tot tacîmul), la care a participat împreună cu Vlad Drăgoi şi Andrei Dósa.

Formula unei astfel de poezii – dinadins nu am folosit cuvîntul reţetă: primul termen mi se pare o descriere relativ abstractă, cel de‑al doilea, un set de indicaţii practice pentru a produce ceva în serie – ar fi următoarea: alienare, inadaptabilitate (sau lipsa dorinţei de adaptare), anxietate, căutarea unor compensaţii, o doză de autodestructivitate. La urmă, un fel de acceptare. Sau de eliberare.

Reperele cărţii sînt enunţate de la bun început, într‑un poem cu titlu simbolic, punct de frontieră: izolare, îndepărtare, lipsă de dorinţă de revenire, chiar de contact. De ce nu? La urma urmei, poezia este (şi) ceva legat de alteritate. Aceasta (re)defineşte identitatea, interacţionează cu aceasta, e complementarul ei – sîntem ceea ce acceptăm în noi / în preajma noastră şi, în acelaşi timp, ceea ce nu acceptăm, ceea ce respingem.

E vorba de un anumit stil de viaţă, care poate fi investigat, chestionat, acceptat sau respins, total ori parţial, sau, după opţiunea mea, luat ca atare:

„ultimele săptămâni au fost bune, / sunt protejată // în existenţa care nu înseamnă / doar astrologie şi proiectare, / am făcut mii de strategii – / puteau fi milioane – / să închei divagaţia asta şi splendoarea ei finită // sunt o fată artefactă / conectată la vigoarea lui marte / ajutată de vitamine, sunt acum vitamină / pastilă mică şi strălucitoare / în camera de serviciu în club, / pogorâtă din împărăţia intergalactică / să anim încă puţin // ne distrăm împreună mai bine decât ne distram / atunci cînd eram împreună / să te părăsesc / din infinită recunoştinţă – goodbye // totul a fost incursiune, / cum înainte scriam că mi‑ar plăcea să fac / acum fac // plimbată cu maşini / prin pădure, spre ieşirea / la care te trezeşti în câmp liber / cu lumina albă violentă lumina neon. / se‑nteţeşte entuziasmul / din picioare în podea / copul de la cap preia încet energia” (Băieţi străini care mă conduc prin pădure).

Pur şi simplu, o selecţie de citate poate ilustra un termen sau altul al formulei de mai sus; bineînţeles că aceasta e simplificatoare, că ilustrează teme, i. e., conţinuturi, că numiţii termeni pot fi sporiţi, dezvoltaţi, nuanţaţi. Deci:

„Cine zice că o să îmbătrînim împreună pe internet / s‑a teleportat de sute de ori din prezent / şi e deja departe // Nu pot să nu observ / cât de înfloritoare noile comunităţi // şi cât de absentă sunt eu din comunităţi mai ales // Ies din casă şi mă duc / în locuri de tranzit – / la mcdonaldsul din romană, / unde ajung cei traversaţi / de marile transformări. // Sunt aici şi / energia neagră pluteşte‑n vecinătate. // Mă mişcă oraşul / din templu în templu; / purificată, aştept întunericul.” (Din templu în templu).

Sau:

„Tot drumul cu fruntea lipită de geam / Mâna pe butoanele playstation / pentru că şi eu, ca‑n filme / caut formulări rezonante pentru afecţiune / în muzică. / Pentru afectare de fapt, / răsfăţată de viaţă / cu soundtrackuri la îndemână / Sunt o drăgălăşenie fake / […] / E o mare distanţă / între mine pe locul din faţă şi animalul speriat / între mine pe locul din faţă şi parbrizul făcut zob/ […] Nedirijate îmi sunt vibraţiile / puse în practica unei demolări interioare”.

Și:

„călugăr alienat care nu va face copii, / autizat şi nemilos, / ar pune în perspectivă generaţii de cyborgs // suntem atât de izolaţi noi doi / în sâmbete cu muncă / ori sâmbete cu distracţii savurate de alţii – / distanţe sănătoase cu igiena lor categorică / şi care injectează periodic în muşchiul nostalgiei / oricât de obişnuiţi cu artificii din piept, / micile şocuri nu au memorie // pulberi halucinogene care deseori delectează / adăugate din boxe, adăugate din bani / indiciu că‑n realitate / nu punem niciodată punct veseliei”.

Cu o extrem de sumară prelegere de teoria literaturii (n. b., una dintre ipostazele posibile ale disciplinei), avem opera (fără a mai intra în discuţii de detaliu, putem să‑i zicem text, poem, grupaj, volum etc.), cu forma şi conţinutul aferente. Și inseparabile. Cu o cale de acces dinspre prima, mai mult sau mai puţin de natură senzorială, spre cel de‑al doilea, de natură intelectuală. A vorbi doar despre conţinut şi, eventual, sistemele de valori pe care acesta le încorporează, presupune fie ignorarea, fie desconsiderarea mecanismului de funcţionare a literaturii; există, ne‑o spune M. H. Abrams, teorii retorice / pragmatice ale literaturii, însă aceasta nu se reduce la atît – influenţează, bineînţeles, publicul, dar a privi literatura doar din acest punct de vedere înseamnă a o reduce la propagandă. Putem căuta, fireşte, texte care să ne confirme convingerile, poate chiar prejudecăţile, dar aceasta spune cîte ceva şi despre dispoziţia noastră de a accepta diversitatea / alteritatea. Mai mult, a pretinde ca autorul, prin textul său, să transmită un mesaj anume, să ilustreze o temă anume, să trateze o idee anume, mi se pare analog cu ipotetica acţiune a găinii, în timp ce se ouă, de a‑şi programa genetic puii ce vor rezulta după clocire. Nu încerc să minimalizez cu asta intenţionalitatea autorului, controlul pe care, teoretic, îl are asupra proiectului său artistic (în măsura în care el există la un nivel conştientizat), ci doar să introduc o necesară doză de relativism.

Deci, cu o descriere schematică a mecanismului de funcţionare a unui poem, avem titlul, descriptiv şi mai degrabă textual decît paratextual, O întindere tot mai mare de apă, urmat de dezvoltarea lui, mai întîi în acelaşi registru „şi alta tot mi mică de uscat” şi de autoimpunerea unui curs al acţiunii, o auto‑extragere din contextul imediat, mai ales social, apoi întoarcerea într‑o (imagine din) trecut:

„Nu mă regăsesc în informaţie: / să şterg mailurile, / să‑mi şterg urmele. // Să rămân la o poză din copilărie – / uitându‑mă la ea, să mă atragă ciclonic, / vioiciune care se pune oricând în mişcare, / vis viva // Nu mai sta la poză, / jos bănuţii de aur de pe batic, / jos baticul”.

Starea de insecuritate de atunci, asumată, e analogică cu cea din prezent, dacă nu constituie chiar explicaţia ei:

„Părăseşte perimetrul păzit, / eliberează‑te, / fugi din faţa blocului, / cel puţin zece minute dispari / dă‑te răpită, violată, / în spatele blocului / o după‑amiază măcar, / apoi toată vara, toată viaţa. / Scenariul e setat: / păpuşa cu halo de bani / parazitat iluminată / a dat lumină aurie în raze / în timp ce stătea plictisită pe bancă / şi cineva a luat‑o acasă”

şi calea spre o ipotetică, iluzorie eliberare:

„Un ecran uriaş pe care poţi / numai să vezi libertatea, / să visezi libertatea, / cum se mişcă norul pe ea / de la stânga la dreapta.”

Aş fi putut alege alte texte care să ilustreze cele de mai sus; ar fi adus cîteva detalii în plus – viziunea corpului a biologicului, penetrat de epistema tehnologiei actuale, relaţiile sentimentale instabile, însoţite de o sexualitate difuză, uneori frizînd promiscuitatea, ironia, cînd tandră, cînd acidă, la adresa femeilor cărora li se poate aplica eticheta burgheze

Un volum unitar, ca ton şi tematică, o identitate verbală deja distinctă (o ultimă ilustrare:

„Aş vrea să fiu mereu printre oameni, / printre toţi prietenii / şi lucrurile care strălucesc. / Cred că uneori sunt / dar nu ştiu cât sunt cu voi / şi cât mă molipsesc / cu o astfel de viaţă. / Cât mă apropii singură / şi cât e doar o fază fluidă şi confundabilă / […] / Ca poienile cu licurici / ne‑am grupat / şi mişcarea noastră vibrează. / Entuziasmul pentru omul străin / alterează ordinea compusă. / Visele sunt coregrafia alunecării / spre o şansă mai înaltă, / dar în realitate, / mă găsesc conectată / la spaţiu resrâns şi la graniţe: // O cameră destul de mare, fără sursă de lumină / şi o singură treaptă aproape de perete / singurul perete pe care‑l ghicesc. // Și treapta plutind / peste adevărul concret – / ceva mai mare, adânc şi preiculos ca oceanul. // La atât s‑ar reduce universul / în care mă joc şi aştept”), un nume de care vom mai auzi.

 

[1] Deniz Otay, Fotocrom paradis, Alba Iulia, Editura OMG, 2020.