PROZA

Ildiko Şerban
poetă, prozatoare, Curtici

Ildiko Șerban

Zambo

Luasem deja decizia de a‑mi asuma tot ce urma să vină. „Fraiere!” mi‑am spus rapid ca şi cum mi‑ar fi fost teamă să nu mă răzgândesc. O dată ce m‑am catalogat nu mai exista cale de întoarcere. Nu era prima dată când nodul ăsta din stomac se zvârcolea ca un ghem de viermi, dar era prima dată când nu mai voiam să experimentez amânarea. Chestia pe care mi‑o asumam şi pe care, acum, mi‑o doream din tot sufletul, era acuza care ar fi trebuit să mă motiveze pentru că la un adult cu toate ţiglele pe casă nu toleram asta şi în sfârşit, din disperare, voiam să îmi zboare toate leaţurile, bârnele şi cuiele care ar mai fi putut ţine vreo ţiglă. Ce mai! Eram pregătit să mă privesc în oglindă aşa cum simţeam că sunt. Am luat în braţe scuza celor slabi şi nu mai voiam nici o redută ultimă de „cap limpede” şi nici o analiză. Am decis să recunosc că am fost un naiv. „Vai! Ce naiv am fost! Nu aş fi crezut!” Am auzit de atâtea ori propoziţiile astea! Recunoşteam starea aia de disconfort când recunoşti că eşti slab. Aaa, eu nu am fost slab. Niciodată. Până acum. Observam la ceilalţi asta. Am jubilat deseori când vedeam primele fluturări de gene, fie ele feminine sau masculine (că genele clipesc la fel când se scuză, indiferent de sex), dar niciodată nu m‑am gândit că şi ale mele vor tremura vreodată în timp ce recunosc că sunt prost! Adică „fătălău” cum ar zice Zambo.„Fraier” cum am decis acum câteva secunde. Important era că de data asta nu mă mai simţeam ridicol. De câteva ori în decursul anilor am mai încercat schema asta, dar nu mi‑a ieşit. Nu e uşor să îţi clănţăne dinţii de nervi, când vrei, dar nu poţi nici de‑a naibii, să recunoşti că ceva şi ştii bine ce e acel „ceva”, trebuie acceptat apoi schimbat dacă scârţâie. De fiecare dată reveneam în matca în care mă simţeam un bărbat adevărat. Și pentru că luasem deja o decizie mă gândeam că până la urmă nici nu a fost ceva grav în refuzul de acum o oră. Primul refuz. Doar un semnal care întărea „ceva‑ul” pentru care m‑am hotărât să fiu pămpălău. E adevărat că de prea multe ori am aşteptat, aşa un „ pur şi simplu”. Mai ales de la ea. Era femeia mea. Eu am ales‑o. Chiar am pus‑o pe un piedestal, dar săraca şi nu o spun cu milă ci cu drag, cred că nu ştia că are rău de înălţime. Sau poate nu avea. Acum nici nu mai contează. Cum a stat ea, acolo sus, a tot mişcat câte o cărămidă până au căzut aproape toate. Nu înţelegea că eu rămâneam cu acelaşi ghem al dezamăgirii colcăind în suflet, căutându‑i scuze, înţelegând ba că a durut‑o capul, ba că nu s‑a gândit la asta, ba că, orice, deşi în baie, după, zâmbeam victorios pentru că nici o migrenă din univers nu m‑ar fi putut opri. De Zambo îmi aminteam de fiecare dată, mai ales când, după, îmi luam un pahar de vin, ţigările şi ieşeam pe balcon. În loc să mă destind mă enervam că îmi tremurau degetele. Nu eram alcoolic, ce naiba, dar cărămizile alea tot picau şi era normal să mă întreb unde am greşit! Mi‑am făcut bine temele şi nu am ieşit din vorba lui. Și acum îl aud. „Bă, dobitocilor! Muierea e ca fierea! Se varsă când te aştepţi mai puţin şi vai steaua ei de amăreală! Te doare „pretenu” de îţi vine să îl dai la câini aşa că ţine minte leatule! Muierea se răstoarnă şi pe malu şanţului de vrei miere, că oricum, după, tăt fiere mânci!” Apoi rânjea arătându‑ne dinţii îngălbeniţi de tutun în timp ce înclina sticla de răchie spre paharul gol. „Păharul şi muierea tre să fie goale, leatule! Că vrea, că nu vrea, trebe golită iute şi iar umplută, până nu se spală!” zicea după fiecare ţoi băut. Nu stătea mult cu noi. Bea vreo şapte, opt pahare. Normal că plătite de noi. Pleoscăia de plăcere după fiecare înghiţitură în timp ce din când în când ne privea de sus cu aroganţa atotştiutorului. Noi, ne descheiam vestonul la ultimul nasture deşi nu era regulamentar şi încercam să ne ascundem gândurile pătimaşe în berea ce o beam încetişor în timp ce iscodeam trecătorii cu teama că vom fi prinşi de vreun superior chiar dacă birtul era la periferie şi mai era şi ascuns după un pâlc mare de salcâmi. Era locul nostru în fiecare duminică după‑masa când aveam învoire. Zambo ne aştepta la masa noastră. Aia din colţ, lipită de nişte leaţuri cu vopseaua scorojită de soare. După un timp paşii noştri cotind spre terasă şi întâlnirea cu el, deveniseră ritual. Nevoia lui de a ne şcolii în ale vieţii, în contrast cu inocenţa noastră dornică de experienţă era cocteilul perfect pentru orele în care puteam ieşi din unitate. Zambo... Poate că dacă aş fi băgat ceva la cap, adică aşa da, aşa nu, aş fi fost mai atent în singura mea alegere. Nu că aş fi ales altceva. Tot ochii ei mari şi rotunzi de păpuşă „Ardeleanca” i‑aş fi ales. Ochi albaştri ca cerul curat din zori, miraţi că există aer, sau umbre, sau noi, pentru că „noi” nu aveam nevoie de multe, doar de o bancă în parc şi de linişte. Mi‑a spus după câteva luni de la nuntă că viaţa e zgomotoasă şi ai nevoie uneori de o căciulă din aia cu urechi ca să nu asurzeşti, dar până acum, când nu ştiu de ce mi‑am amintit asta, auzeam doar trosnetul ditamai stâncilor paralelipipedice, ca la Detunata, care se prăvăleau din soclul pe care am urcat‑o. După nuntă, ne‑am pierdut cam stângaci inocenţa, dar am învăţat împreună dansul nocturn, descoperindu‑ne unul pe celălalt. Ea era o icoană care plângea de fiecare dată şi eu fericit că sunt bărbat. Un vin alb, perfect pentru decizia mea, ar fi potrivit acum. Ea, ca de obicei, a plecat în parcul de lângă blocul nostru. La uşă m‑a privit temător, întrebând „Nu te superi?” Nu mă supăram niciodată. Îmi degustam vinul pe balcon şi îmi dispreţuiam, de fiecare dată, degetele tremurânde. Acum m‑am limpezit. Rumeg la un pahar de vin asumarea celor ce vor veni după decizia ce s‑a înfipt în creierii mei. Balconul e locul potrivit pentru ascultarea zgomotelor vieţii. „Ce faci în parc?” am întrebat‑o de vreo două ori. „Ascult liniştea. Mă vezi pe alee. Nu mă îndepărtez.” Întotdeauna se aşeza pe banca de sub tei, cu spatele la mine, asta după ce îmi făcea cu mâna. ”Nu fi fraier, bă! E prea repede să te însori! O cunoşti de câteva luni!” ziceau prietenii, dar ochii ei... „Îi bună?!” mă întrebau după căsătorie. „Da! E exact cum zicea Zambo” le răspundeam băţos. Eram bărbat. Aşezat la casa mea. Cu femeia mea. Azi nu ştiu de ce m‑am oprit. Ea chiar nu a zis nimic. Era moale ca perna. Primul ei refuz era tocmai abandonarea. Nu au fost cuvinte. Pentru prima oară nu mai voiam zâmbetul din oglindă. Ăla de după. Îmi beau vinul şi o privesc. O văd foarte bine. E acolo pe bancă. Pare atât de mică. Umerii ei tremură un pic. Probabil seara e de vină cu răcoarea ei. Îmi tremură şi mie genele. Sub ele, ca într‑o oglindă, îl văd pe cel ce eram şi poate încă sunt. Îmi vorbeşte. Îl ascult. Mă cutremur.

— Dobitocule! Îţi promit câ mâine voi merge dincolo de pâlcul de salcâmi, în spatele terasei. Voi avea o căciulă cu urechi. Pe bentiţa de pe frunte voi scrie „Fraier!”. Voi urla din toţi rărunchii. „Zambo! Am decis! De azi sunt fătălău! Du‑te unde şi‑a dus mutul iapa şi în veci să nu mai vii!”

Maci pentru „One Day at a Time”

Mă concentram să scriu frumos. Puteam scrie în două feluri, în funcţie de stare. De obicei cu litere mici, azvârlite pe hârtie, unele neterminate, doar sugestionate. Acum, literele se înşirau elegante, uşor aplecate ca într‑un marş lent însoţit de o fanfară. Nu erau multe, dar fiecare avea o greutate dată de cadenţa trombonului. Erau grave. Clare. Când mi‑a spus „mă duc să aduc o hârtie şi pix” am dat din cap afirmativ şi am întărit cu un „ok” scurt. Discutasem despre asta de curând. De fapt ea vorbea. Eu ascultam. Ca şi acum, am spus „bine”. Nu îmi tremura mâna. Înţelegeam profund propoziţia simplă pe care o scriam. Aveam un nod în gât şi lacrimi ciudate de rămas bun. Mă gândeam că mai este timp pentru asta, dar ştiam că se poate întâmpla oricând, aşa că nu era nimic de explicat. Doar de scris „one day at a time”. Dincolo de pleoapele devenite transparente ca o fereastră proaspăt spălată, deşi ele erau aplecate peste litere, o vedeam cum butonează calmă, aparent indiferentă, pe tastatura telefonului. Și‑a aprins o ţigară înainte de a începe să scriu. Atunci, am realizat, iar, că femeia din faţa mea avea reflexe dobândite din experienţe pe care nu le cunoşteam, pe care nu mi le împărtăşise. Nici nu avea cum. Ziua are douăzeci şi patru de ore în care fotografiem instant realitatea imediată, procesăm informaţii, le stocăm cu toată încărcătura emoţională însoţite de sunet, miros, culoare. Apoi ele devin amintiri. Unele sunt atât de vii încât se strecoară în gesturile sau replicile noastre. Aşa şi felul ei de a aprinde ţigara. Nu o punea între buze ca să tragă primul fum, ci o ţinea în lateral, îi dădea foc, o privea detaşată cum începe să fumege, apoi trăgea din ea. Era ca şi cum îi era indiferent fumatul. Un fumător autentic are o relaţie năbădăioasă cu ţigara. Simte nevoia să domine, până la distrugere, până la ardere completă, tubul alb de hârtie umplut cu tutun. Să domine, cu falsa impresie de eliberare, dominatorul. E care pe care, dar întotdeauna câştigă ţigara. Cerc vicios în care, ea, nu părea să alerge. Nu ştiu în care secvenţă din realitatea ei, când cineva a aprins ţigara aşa, din lateral, s‑a declanşat acel viu care din amintiri modelează reflexe, dar ştiam că nu e o fumătoare înrăită ci una detaşată de nocivitatea cu care se juca. Oricum, ţigara a rămas aprinsă în scrumieră şi se consuma singură. A fost doar un mod de a acoperi emoţia cumplită a înţelegerii. A durat câţiva ani până când s‑au aşezat lucrurile. La mine mai repede, datorită vârstei şi a experienţei de viaţă. La ea mai greu. Veneau în val atacurile de panică pe care numai ea ştia cum le gestionează. Nu mă vroia părtaşă la ele. Se ascundea într‑o margine de galaxie şi urla în pustiul acela. Nu ştia că o aud şi că fiecare ţipăt îmi sfâşia inima. Probabil credea că mă protejează. Nu ai cum să protejezi o mamă. Nu ai cum. Ea, mama, ştie pentru că simte. Dincolo de ce simţeam, când o vedeam şi asta destul de rar, sesizam carapacea pe care o ridicase între ea şi restul lumii, până acolo încât şi spaţiul personal era blindat cu alarme. Nu puteam să o iau în braţe sau să o ating deşi îmi doream asta cu disperare, să o mângâi, să o alint, să tăcem împreună într‑un firesc care nu avea nevoie de verbalizare şi asta durea, dar hotărâsem să îi dau spaţiu, să o las să zboare. Mă bazam pe faptul că în ani am sădit motivaţia şi căile prin care trebuia să devină o femeie puternică şi independentă. Avea tot arsenalul cu care putea deveni o învingătoare. Era frumoasă, inteligentă, avea principii. Problema era la mine. Nu mi‑am învăţat lecţia. Chiar ea mi‑a atras atenţia de câteva ori şi mi‑a amintit de teoria aşteptărilor. O ce bine o ştiam, dar practica îmi dădea mari bătăi de cap! De când a revenit acasă, am învăţat să mă bucur de fiecare fărâmă de timp pe care o împărţea cu mine. Serile le petrecea acasă. Povesteam. Îmi împărtăşea chestii de peste zi. Uneori vorbea şi despre emoţii. Aveam un viitor posibil în care m‑a inclus şi asta mă făcea fericită. Puteam să visez şi da, chiar să aştept vechile îmbrăţişări. Nu conta că acum, aşa cum mi‑a spus într‑o zi, aveam anxietate de separare. Am zâmbit amar amintindu‑mi în timp ce scriam literele de cât de sfătoasă eram în tinereţe când le spuneam colegelor de serviciu că îmi voi creşte copiii pentru societate, pentru un bărbat, pentru o altă familie. Credeam că voi fi o femeie cerebrală şi că nu voi suferi când vor pleca pe drumul lor. Ce naivă am fost! Exact invers s‑a întâmplat! Am suferit ca un câine abandonat care nu înţelege de ce nu mai este iubit. Aveam impresia că viaţa e nedreaptă cu mine, dar nu vedeam clar lucrurile. Apoi m‑am pus în pielea lor şi cumva s‑au aşezat toate. Am înţeles că nu avea nici o legătură cu iubirea, ci cu viaţa şi curgerea ei care într‑o mai lungă sau mai scurtă pauză, înainte de a se vărsa în marea cea mare, se ramifică în braţe de iubire ca într‑o deltă. Aveam şi eu delta mea. Ele pe a lor. Destul de des prin izvoare subterane sau pe sunetul unui val, deltele noastre deveneau comune pentru un timp. Copiii mei! Doi plecaţi, unul rămas. Nu m‑am gândit că vine o vreme pentru o altă plecare. În habitatul acela special părea că raiul a coborât pe pământ. M‑am agăţat de ideea că ea va rămâne lângă mine. Până la capăt. Nu am realizat că sunt egoistă. Oricum nu aş fi putut opri legea curgerii. Panta ehei! Dacă mi‑aş fi amintit! Eram atât de prinsă de prezent încât în ziua aceea când moartea ne‑a vizitat, s‑au amestecat pământul şi apa şi în vacarmul nebun toate visele gemeau mutilate rătăcind fără rost printre gheizere de sânge, pentru că aşa a fost plecarea lui. Un tsunami ce distruge tot. Moartea i‑a luat ei, tatăl, mie soţul. De aceea a ajuns la celălalt capăt de galaxie, iar eu am rămas să îmi târăsc cioatele într‑o deltă secată. A trebuit să învăţ trăirea cu amintirile, unele dureroase, altele covârşitor de vii şi frumoase. A trebuit să fac greşeli, să pun alte răni peste cicatrici nevindecate, dar cumva am reuşit. Pentru o clipă zâmbesc. Sunt la litera „d” de la „day” şi revăd pruncul legănat în braţe pe care îl sorbeam din priviri, amândoi. „Ce mititică e” a zis el. Eu l‑am mângâiat cu privirea pentru că aveam braţele sudate de trupuşorul pruncului. „Va creşte şi ea” am zis. A fost un moment perfect. Ne iubea tot universul. Chiar simţeam asta. Dragoste, cu „d” de la „day”. Ziua de dincolo de viaţă. Nu eram expertă în limba engleză cu atât mai puţin în semantica ei, dar după ce mi‑a explicat, am simţit imensitatea acelui gol, de după. Atunci când va veni. Era un proiect pentru viitor. O propoziţie în limba engleză, scrisă de mine şi tatuată pe mâna ei. Când mi‑a spus prima oară, mi s‑au blocat alveolele pulmonare. Pentru câteva secunde am încercat în zadar să inspir măcar o moleculă de aer din vidul ce mă absorbea, asta fără ca ea să observe. Mintea lega informaţii cu viteza luminii aşezând dorinţa ei exact unde trebuie. Nu eram de acord cu tatuajele, dar şi fiica mea cea mare şi‑a tatuat semnătura mea pe antebraţ. Dacă atunci am înţeles şi acum trebuie să înţeleg. Atunci, mi‑a tremurat tare mâna. Am plâns. Se crease un precedent. Acum se presupunea că înţeleg din mers, dar când a spus „mă duc să aduc hârtie şi pix” şi când am văzut‑o că se îndreaptă spre camera ei, am înţeles că a fost grav şi că era cât pe ce să trec în marea cea mare lăsând braţe încă pline de iubire revărsându‑se spre nicăieri într‑o deltă fără scop. Scriu litera „t” de la „time”. E de dincolo de timp. Înţeleg. E gestul suprem de iubire. Durere asumată de un om care vrea să ştiu acum, cât contez şi că bucata aceea de piele care va fi perforată va purta până la capătul ei, semnul, sângele. Viaţa mea prelungită în sângele ei, pe pielea ei. Scriu. Mai am o literă când ea mă opreşte arătându‑mi o fotografie de pe net. E un braţ de femeie cu un tatuaj care reproduce foarte bine un mac sângeriu. „Ăsta e macul! Îţi place?” „E frumos”. „Ca tine”. Îmi spusese că va fi macul tatuat şi dedesubt scrisul meu. Opium. Somn. Sânge. Iubire. Mai e litera „e”, ultima de la „time”, o vocală ca o semideschidere spre neant...şi ce frumos că există posibilitatea să priveşti o secundă acolo şi de acolo, aici, ca şi cum ai spune „eee, deci se poate...”

În timp ce scriu, nu ultima literă, ci rândurile acestea, tu ai braţul ciuruit de ace, curge sânge, strângi din dinţi şi înfrunţi durerea pregătindu‑te, de alta, de aceea... Maci pentru „One Day at a Time” şi iar, plâng, zâmbind.