RESTITUIRI

Poezia la ora H

„Să spargă cu pricepere seiful morţii
ca un magician”

Petru M. Haş

I. Petru M. Haş s‑a născut în 1947 la Mişca, judeţul Arad, şi a decedat în 14 februarie 2022, tot la Arad. A debutat în Cluj (publicistic, în Steaua, 1967, editorial cu „Dor negru”, Colecţia Luceafărul, 1969). Cei mai mulţi nu îl iubeau pe dînsul. N‑are nicio importanţă că şi reciproca era valabilă. Mai mult, Petru M. Haş era paralel cu oraşul în care trăia. Deşi arădean prin naştere, nimic nu‑i era mai străin lui Petru M. Haş decît spiritul burghez de aici, suficienţa, morga urbei. Dînsul era doar poet. Puţini ştiau însă: deloc mărunt. Ani de zile l‑am văzut scriind la un ziar alături de agramaţi. Avea în textele sale ceva masochist. Un umor negru, intelectual, ceea ce este, dintotdeauna, destul de antipatic.

Petru M. Haş aparţine ca vîrstă şi mediu de formare intelectuală unei promoţii literare selecte, cea echinoxistă, clujeană (1968‑1971). Deşi aparţine ei, poetul, neînseriabil dintotdeauna grupurilor şi grupuscurilor, s‑a autoexclus însă din ea. Poezia lui este şocant de diferită de ea, cea care i‑a dat în literatură pe Adrian Popescu, Ion Mircea, Ion Pop, Dinu Flămând. Aceştia sînt rafinaţi, puternic intelectualizaţi, cu un discurs liric subtil pînă la sibilinic. Petru M. Haş, dimpotrivă. E frust în expresie. E anecdotic, e narativ şi biografic. Fireşte, cu truc. Alături de Virgil Mazilescu cred că el e precursorul, calificat stilistic, al optzeciştilor. Și bunicul minimaliştilor de astăzi. Tot hazul, poanta, umorul negru, trasul din condei cu coada ochiului spre cititor, au fost exersate înainte (şi) de el.

O carte a lui, a treia (după debutul editorial precoce, Dor negru, Editura pentru Literatură, Colecţia Luceafărul, 1969, şi, peste mulţi ani, Linişte, editura Cartea Românească, 1983) are un titlu ortografiat aparent capricios, neserios: fărîme din PrOFET (editura Mirador, 2002). Iată un poem specific momentului şi autorului:

„1. Ajută‑ne, doamne, să ne ţinem şi noi/ pe picioare în văzul lumii. Și să fim iertaţi de părinţii noştri pentru/ greşelile noastre cele fără de voie/ şi care cu voia ta se trag mai mult/ din literatură// 2. Pe urmă am dori să trecem cu bine/ încercări ale vieţii acesteia/ cum ar fi durerile de cap şi cele de pîntece/ şi alte dureri/ pe care ni le trimiţi cîteodată din/ dragoste nemărginită/ şi ca să ne areţi că nu sîntem pe lume singuri// 3. În privinţa iertării nu neapărat/ de dragul nostru/ ci mai mult pentru pacea lor sufletească/ şi a tuturor celor flagelaţi/ de războiul nestrămutat al lumilor// 4. Pe urmă, doamne, vezi ce mai faci/ cu cei desconsideraţi/ ca să zic aşa – ăia care nu prea au tăria/ de a trece zilnic în rînd cu lumea;/ plimbă‑i din cînd în cînd şi/ pe ei pe potecile fericiţilor/ spre a nu fi trecut ei numai aşa/ cum am zis.”

II. Ce este, aşadar, wagram? Poetul îşi botează şiret tocmai astfel cartea a patra (wagram, editura Mirador, 2002). Probabil ca să ne zăpăcească. Și cum plăcerea lui nu e întreagă dacă nu gustă pînă la capăt spectacolul deconcertării noastre, dă şi explicaţia: mai înîi că Wagram este o localitate austriacă la nord‑est de Viena, unde Napoleon I a fost prima oară oprit (învins) la 6 iulie 1806 (informaţia este reprodusă pedant filologic după Nouveau Petit Larouse, dar după o ediţie veche, din 1968, poate singura la îndemîna poetului, fiindcă cele mai noi nu repetă acelaşi conţinut); a doua explicaţie, care se bate cap în cap cu prima, spre amuzamentul poetului, glăsuieşte că Wagram este aceeaşi localitate austriacă, doar că acolo Napolen I a repercutat o strălucită victorie în 1809 (informaţie extrasă dintr‑un alt dicţionar celebru, Le Robert, a cărui ediţie însă nu‑i precizată). Dincolo de plăcerea perversă a autorului de‑a zăpăci minţile inocente cultural, există una mai profundă. Petru M. Haş este un practician, prin propria‑i viaţă, al relativismului moral şi existenţial. Totul, după el, în lumea aceasta, e aşa cum îl vedem fiindcă‑i invers. Răul e ‑ privit din alt unghi – binele; moartea ‑ viaţa adevărată. Haosul ‑ ordinea primordială etc. etc. În această filosofie personală intră şi practica sa editorială. Autorului îi este perfect egal să publice şi să nu publice deloc. Poemele lui transcriu cu acurateţe şi cinism exact această concepţie.

III. Lectura de apoi, una dintre cele mai bune cărţi de poezie a anului semnată de el (antologie cu o prefaţă de Caius Dobrescu, Editura Brumar, 2009). În ea Petru M. Haş adună cam toată bruma lui lirică, publicată rar, parcimonios şi capricios în peste cinci decenii literare. Nu doar vremurile îşi au „meritul” lor nefast într‑o asemenea operă restrînsă, ci, să recunoaştem, şi natura însăşi a poetului, măcinat de timpuriu de sentimentul inutilităţii tuturor lucrurilor, inclusiv al celor mai înalte.

Aşa cum spuneam, ceea ce caracterizează poezia lui Petru M. Haş este intensitatea, consecvenţa şi ascuţimea ironiei ca instrument cinic de aruncare în derizoriu a oricărui lucru, stări, sentiment sau opţiune pe lumea aceasta:

„arvunit sunt de‑a binelea/ şi mă ocolesc toate cele/ n‑am de niciunele//să nu mint: creioane şi hîrtie/ am şi am/ ochi şi urechi/ mâini şi picioare// mai multe perechi// mare eşti doamne şi multe femei te iubesc !” (p. 28).

Nimic nu‑i scapă acestui cinic moral de acidul sarcasmului său. Multe poeme aruncă falsa scorţoşenie a retoricii vechi, fiind scrise cumva nud, dincolo de orice ironie sau mai degrabă dincoace de ea, miştocăreşte, totuşi. În această categorie intră chiar poemul omonim al Lecturii de apoi:

„răsfoieşte‑mă,/ doamne/ şi pune‑mă/ cu grijă la loc/ dar mai întîi de toate/ dă praful/ de pe mine/ cu palma ta divină/ sau dacă‑ţi stă la îndemînă/ cu o cîrpă/ sau cu ce poţi” (p. 180).

Sau următorul poem:

„iată eu am umblat ca un mort prin ploaie/ am infestat atmosfera cu antimaterie/ am fost dat la o parte cu indignare/ ocrotit cu îngăduinţă/ mi s‑a cerut buletinul de identitate/ şi am fost purtat pe dricul auriu al speranţei/ că totul e pasager/ am făcut fetele să roşească/ iar oamenii serioşi mi‑au spus să ies/ mai rău nici că se putea/ am comis laşităţi şi linguşiri/ de care se ruşinează codoşii/ inveteraţi/ şi colportorii de infamie ‑ / îngerii m‑au expulzat în societatea/ dracilor mai mărunţi/ şi aceştia m‑au repudiat ca necorespunzător/ acum nu mai ştiu unde aş putea încerca/ domnişoară/ creierul meu crispat va şti ce să spună/ şi cum voi mai cere focul verde ca să pot trece şi unde/ să primesc vreo informaţie cît de cît convenabilă.”

Desacralizarea este pentru acest poet un exerciţiu de igienizare morală adevărată. În fine, ca libertatea poetului să scape oricărei constrîngeri (citeşte rigori filologice), Lectura de apoi se sfîrşeşte cu cîteva poeme recuperate din volumul de debut, Dor negru (1969), texte, în mare măsură datate, ţinînd de o vîrstă lirică juvenilă, de un neoexpresionism candid, aşa cum se scria în Clujul anilor 1967‑1970.

Poet temeinic instruit, ironic, sîcîitor pentru semeni, întotdeauna bine situat cultural, Petru M. Haş a fost şi este, nu mă îndoiesc, o valoare în poezia română de azi.

Arad, 16 februarie 2022

Vasile Dan