LECTURI PARALELE

Alexandru Moraru

Puncte cardinale[1]

Există în filmul Șatra, regizat de basarabeanul Emil Lotreanu, o scenă impresionantă. Îndrăgostindu‑se instantaneu de ţigăncuşa Rada (interpretată magistral de actriţa Svetlana Toma), un nobil zonal nu mai ştia ce să‑i ofere, pentru a‑i intra în graţii. I‑a promis bijuterii, protecţie, bunăstare, însă frumoasa nomadă l‑a respins hotărât. Uimit de refuzurile ei repetate, boierul, în final, a răbufnit exasperat: „Bine, bine, dar ce vrei?! Ce să‑ţi mai dau?!...” La care tânăra i‑a răspuns ferm: „Nimic în afară de drumuri!” Apoi, brusc, imaginea a pivotat, focalizându‑se pe şleauri şi arii împădurite, învăluite de pâcla zorilor, prin care căruţele cu coviltir înaintau şerpuit spre destinaţii în necurmată schimbare şi provizorat.

Deci, pentru ea, o fiinţă simplă, gregară, cel mai important lucru consta în libertatea de mişcare! În posibilitatea de‑a păşi oriunde şi oricum, sfidând convenţionalul şi aşezând în prim‑plan setea de‑a nu depinde decât de propria‑i voinţă şi determinare. Aşadar, o replică antologică răscolitoare şi esenţială în tentativa de‑a desluşi cât de cât psihologia călătorului derivând din mirajul şi fascinaţia depărtărilor. A azimuturilor multiple şi misterioase, etern ispititoare şi provocatoare. Afirmând că doreşte să aibă parte doar de drumuri, recte călătorii, eroina peliculei, dispreţuind confortul şi tihna adiacentă, ilustrează pregnant acel sentiment ancestral al „dorului de ducă” atât de înrădăcinat şi de presant în subconştientul semenilor de pretutindeni.

De fapt, dacă analizăm istoria omenirii în cadrul ei diacronic, observăm că ea este (şi) rezultatul unui „vagabondaj” perpetuu şi global. Majoritatea seminţiilor au pornit dintr‑un loc şi au ajuns altundeva. Prin urmare, au călătorit. Și, deseori, la mii de kilometri de ţinutul de obârşie. Pe uscat ori pe mare, specia umană a fost de nestăvilit în iureşul ei explorator. Nimic nu i‑a stat în cale, nimic n‑a speriat‑o. Ba, din contră. Cu cât erau piedicile mai zdravene, cu atât sporea şi îndârjirea de‑a le înfrunta şi, finalmente, de‑a ieşi învingătoare în disputa cu ele. Astfel se explică prezenţa lui Homo sapiens în cele mai diverse (şi aspre) areale, începând cu Polul Nord, deşerturi, jungle, munţi, podişuri şi sfârşind cu puzderia de insule, peninsule şi arhipelaguri răspândite pe întreaga suprafaţă a Terrei.

Ca într‑o expansiune recurentă, mase mari de oameni au năpădit continentele, închegând şi statornicind rute pe care le‑au bătătorit apoi sute şi mii de ani. Și toate astea sub semnul imperios al „neastâmpărului” profitabil din mai multe puncte de vedere. Încât, astăzi, avem călătorii de afaceri, de agrement, drumeţii spiritual‑iniţiatice, voiajuri, expediţii ştiinţifice, excursii incluzând aventura în multitudinea ipostazelor sale ş.a.m.d.

Că migrarea s‑a produs în toate sensurile şi modurile o dovedeşte inexistenţa determinismului geografic la populaţiile strămutate, care şi‑au păstrat trăsăturile/ caracteristicele antropologice ale precursorilor din teritoriile de provenienţă. (Vezi inuiţii din perimetrul arctic, amerindienii din America de Nord, populaţia de culoare de origine africană – alte etnii şi comunităţi dislocate de pe meridiane diverse şi plasate în zone devenite, în timp, noul lor cămin etc.). Împreunate, aceste elemente alcătuiesc tabloul vast şi polimorf a ceea ce înseamnă deplasări necurmate pe spaţii uriaşe, începând cu zorii umanităţii şi până în zilele noastre. Pe scurt – omul, cât trăieşte, mereu hoinăreşte.

Fără îndoială că există o magie a călătoriei. O atracţie irezistibilă spre noi olaturi – saltul în necunoscut, sondarea necuprinsului, acea trăire particulară potenţând instinctul ancestral al perindării facilitând noi întemeieri. Cu referire specială la omul modern, tentaţia excursionistă capătă valenţe superioare datorită tehnologiei şi a noilor mijloace de locomoţie. Începând cu tradiţionalele trăsuri şi sfârşind – ca ultimul „răcnet” – cu turismul cosmic. Între cele două extreme s‑au petrecut mutaţii formidabile atestând progresul societăţii şi dorinţa de‑a prospecta în continuare pământuri şi locaţii până mai ieri prohibite, atât din cauza interdicţiilor politice sau militare, cât, în special, din pricina slabei dotări financiare. Căci orice ieşire în lume presupune resurse şi timp, dar mai ales bani.

Unii semeni au posibilităţi, însă n‑au gusturi. Alţii – dimpotrivă. Au preferinţe, simţ estetic, pasiune întru cunoaştere, dar n‑au parale. Nu deţin nervus rerum (lat. „Nervul lucrurilor” – adică monetar). Iar cu punga goală e greu, dacă nu imposibil să purcezi la drum. Musai să existe un minimum de finanţare. Un suport material măcar cât, altminteri n‑ajungi prea departe. Contează, apoi, şi vârsta, starea de sănătate. Nu te apuci să survolezi tărâmurile la senectute, când abia te mai ţin brăcinarii. Sau te macină cine ştie ce boală. Voiajul poate fi benefic dacă se întrunesc cele trei condiţii: gologani, timp şi vigoarea fizică. Atunci, de pe urma vilegiaturii, poţi rămâne cu impresii de neuitat. În caz contrar, nu vor persista decât amintiri dezagreabile generate tocmai de neputinţa trupească în asumarea riscurilor. Fiindcă orice drumeţie include şi pericole. Nu ştii niciodată ce te aşteaptă la capătul traseului. Ce capcane sau obstacole te pasc pe coclaurile itinerarului, ce primejdii pândesc din umbră, de unde izbeşte năpasta. Habar n‑ai de multe, cu excepţia unui singur gând: că vei reuşi. Că vei izbuti să termini cu bine aventura ta şi, astfel, să demonstrezi că poţi învinge bariere şi traversa împrejurări ostile. Iar efectul unor asemenea trăiri nu poate fi decât reconfortant. Te recalibrează psihic, sporindu‑ţi în paralel şi capacităţile cognitive prin acumularea de cunoştinţe şi senzaţii proaspete. Unele chiar copleşitoare prin amplitudine, inedit şi consecinţe în vad uman şi spiritual, reconfigurând individul din perspectiva unui alt început cu efect purificator.

Am croit acest preambul mai larg pentru a reliefa o dată în plus însemnătatea drumeţiilor în viaţa oamenilor de pretutindeni. Dar şi ca rezultat al lecturării unei cărţi semnate de reputatul romancier şi critic literar Radu Ciobanu. Intitulat Magia drumului, volumul s‑a ivit la Editura Limes, Floreşti, Cluj‑Napoca, în colecţia „Paraliteratura”, 2020.

În lucrarea de faţă, Radu Ciobanu nu şi‑a propus să desfăşoare un studiu interdisciplinar vizând fenomenul complex şi repetitiv al migraţiei colective de‑a lungul veacurilor, ci ia în vizor demersurile individuale ale unor semeni care, din varii considerente, au purces la brăzdarea lumii în cruciş şi‑n curmeziş. Încât, cele douăzeci de nume antologate reprezintă reperele pentru genul jurnalului de voiaj, memorialistică, eseu, cronică literară – toate într‑un melanj abil croit şi captivant.

Radu Ciobanu citează constant din memoriile autorilor cuprinşi în lucrare. Aflăm astfel o puzderie de ştiri, situaţii şi detalii privitor la geneza scrierilor, factorul declanşator, peripeţiile inerente şi, nu în ultimul rând, mesajul/ tâlcul lor. Însemnările călătorilor sunt, desigur, minate de subiectivismul – deseori exacerbat – pendinte de educaţie, prejudecăţi, spirit de castă etc. Dacă unii drumeţi sunt fascinaţi de măreţia naturii, alţii preferă directeţea şi căldura relaţiilor interumane. Regăsim şi pe cei retractili, singuratici, dedicaţi meditaţiei filosofice, ori pe semenii lor expansivi, entuziaşti, extravertiţi deschişi socializării şi comunicării necondiţionate. Nu puţini caută, febrili, izvorul cunoaşterii şi taina adevărului, urmărind cu obstinaţie autoperfecţionarea în efortul sisific de a‑şi exceda propriile limite şi de‑a afla ce se ascunde mai presus de aparenţe.

Tuturor acestor „neliniştiţi”, Radu Ciobanu le alocă un comentariu subtil, la obiect, cu numeroase referinţe culturale, trimiteri la surse, adnotări ş.a. El include contextul istoric, localizarea geografică şi motivaţia voiajului într‑un triptic definitoriu pentru creionarea veridică a portretelor temerarilor drumeţi. Notaţia de amănunt funcţionează optim, completând benefic spaţiul dintre elanul analitic şi rigoarea sintezei. Aici recunoaştem mâna iscusită a prozatorului, căci Radu Ciobanu nu este un simplu cronicar al publicisticii de călătorie, ci – cu deosebire – un romancier de prim rang şi un remarcabil critic literar. Însuşiri probate excelent şi în lucrarea prezentă, unde tonul echilibrat, bogăţia informaţiei şi viziunea contextualizării obiective se impun cu pregnanţă.

Și în Magia drumului, ca şi în memorabilele sale romane istorice, domnia‑sa demonstrează că este un profesionist născut, nu făcut. Există autori ca simpli „amploiaţi” ai scrisului, care nu mizează pe talent – fiindcă nu‑l au – ci pe o anume abilitate tehnică de‑a încropi texte şi de‑a le insera/ înghesui apoi în masa epică. Opuşi lor, sunt scriitorii artişti care se sprijină pe forţa harului şi zburdă cu relativă uşurinţă pe imaşul fertil al literaturii. Acestei categorii îi aparţine şi Radu Ciobanu – clasă pe care o onorează cu prisosinţă în neodihna‑i creatoare şi pe care o ilustrează neechivoc şi în cartea de faţă. Citind‑o, te împresoară un gen de nostalgie autumnală potenţând „chemarea depărtărilor”, „dorul de ducă”, instinctul migrator… Altfel spus, cam tot ce răscoleşte sufletul, trezindu‑i vagi amintiri vălurind din imemorial înspre contemporaneitatea prea contorsionată şi excesiv utilitaristă.

Constituindu‑se într‑un florilegiu de eseuri, comentarii şi recenzii, textele selectate şi inspirate de tema călătoriei degajă, într‑adevăr, Magia drumului. Căci e imposibil să nu te întrebi: „Ce e «dincolo»?” Iar răspunsul vine abrupt: „Nu ştiu. Dar trebuie să văd!” Acest imperativ – „trebuie” – semnifică factorul motor al cunoaşterii şi căruia numeroşi semeni i‑au sacrificat timp, bani şi sănătate. Și, uneori, chiar viaţa. Iar folosul, de regulă, n‑a constat în plată materială, ci în câştig spiritual. În acea redimensionare a individului în raport cu sine, cu semenii, cu eternitatea...

Cu volumul Magia drumului, Radu Ciobanu ne oferă încă o carte zămislită de pana sa inspirată. Nu doar scriitura în sine, ca meşteşug, e interesantă, ci mai ales faptul că, după lectură, constaţi umplerea/ completarea unor lacune privind subiectul aşa de captivant şi de cuprinzător al voiajurilor de orice tip. Nu degeaba se afirmă că, dintr‑o călătorie, înveţi mai mult decât dintr‑o bibliotecă.

Regăsim şi în cartea de faţă acelaşi stil particular şi expresiv din lucrările anterioare, în care cultura şi empatia coagulează senin în răzorul conştiinţei creatoare. Aceeaşi simetrie a frazelor, aceleaşi sonorităţi aglutinate constant în vadul eufoniei relaxante. Încât, coroborate, toate elementele în cauză amplifică valoarea cărţii, îndemnându‑ne la o lectură stenică şi, neîndoielnic, cât se poate de instructivă.

Istoria fiind strâns legată de geografie – ca localizare a evenimentelor – nu e de mirare că, la fel ca în romanele sale monumentale, Radu Ciobanu simte vraja puternică a teluricului. De altfel, opera sa istorică se circumscrie unui areal natural bine definit – de aici, probabil, şi această propensiune marcantă vizând două discipline „surori”. Realitate prin excelenţă favorizantă când aduci în prim ‑ plan evocări incluzând spaţiul şi timpul în rosturile lor fireşti.

[1] Radu Ciobanu, Magia drumului, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2020