LECTURI PARALELE
Lucia Cuciureanu
poetă, eseistă,
Arad
Poduri înalte, ape adânci
Horia Gârbea are o panoplie în care sunt aşezate „de‑a valma într‑o artistică neorânduială” (M. Sadoveanu) cărţi de poezie, proză, piese de teatru, critică literară şi teatrală, eseu, traduceri. De asemenea, a scris cărţi ştiinţifice (să nu uităm că este inginer constructor, doctor în inginerie, cadru didactic universitar). În plus, a realizat scenarii de filme şi show‑uri pentru TV şi între timp a devenit şi autor de texte muzicale. O „armură” completă pentru un „cavaler” contemporan. Cu „floretele” literare călătoreşte peste tot: târguri de carte, lecturi publice, festivaluri, întâlniri cu scriitori, tabere de creaţie, turniruri de poezie, recitaluri, premieri, jurii, reviste literare (anul trecut a publicat recenzii la 100 de volume din 300 pe care le‑a citit, cum singur mărturiseşte). Aproape că nu e manifestare literară vizibilă la care să lipsească. Mă întreb cum are timp să le facă pe toate.
Nu‑l cunosc personal pe Horia Gârbea. În 2009 s‑ar fi putut întâmpla, la Târgul Gaudeamus. Atunci m‑a invitat Florica Bud la o întâlnire cu Horia Gârbea. Cum eram avidă să particip la mai multe lansări de carte şi să vizitez standurile editurilor, am ratat ocazia.
Cel mai recent volum[1] de poezie publicat de scriitor a fost nominalizat de revista România literară pentru Cartea Anului 2021. Nu‑i de mirare că am fost curioasă să‑l citesc. Titlul cărţii aminteşte de volumul publicat în anii ‘70 de Mircea Dinescu, Proprietarul de poduri. Podul este, la Horia Gârbea, un simbol al răscrucii, podarul fiind poetul care traversează o punte temporală între două cicluri de viaţă. Pod orizontal şi unul care leagă cerul şi pământul, izomorf Pomului vieţii.
Este a unsprezecea carte de poezie a autorului care precizează că textele au fost prezentate, cu câteva excepţii, la Turnirul „Cununa de Lauri” de la Nessebar, organizat anul trecut de Uniunea Scriitorilor din România. Autorul a făcut parte din echipa Filialei Bucureşti – Poezie a Uniunii Scriitorilor, câştigătoare a acestui turnir şi, în competiţia individuală, a participat la finala de trei poeţi. În volum, textele sunt structurate în patru secţiuni: Cocorul şi pipa, Messembria, Rana îngerului şi Bufniţa din parc. Au un nucleu narativ şi finaluri cu tâlc care stârnesc interes şi pun pe gânduri. Îmi place această ipostază a poetului care dă impresia că „se ţină gârbă” de cititor, nu‑l lasă indiferent. Sunt scoase din cotidianul banal întâmplări cărora le atribuie fie o notă de umor (marca sa identitară, descoperită deja):
„Dacă sunt bătrîn, e firesc
Atâtea poduri să‑mi amintesc.
Ce multe rîuri am traversat
Și nici unul nu m‑a udat.
Iar acum îmi şopteşte unul din draci:
Dar cu Styxul, cum ai să faci?”
(Amintiri cu poduri – p.6)
fie o autoironie şugubeaţă:
„sigur am intrat
şi eu în cadru
salvamarul
nu va şti niciodată
că are poze
alături de un mare poet”
(Selfie – p.38)
Biografismul nu rămâne doar autoreflexiv, ţinteşte spre general‑uman. „Poveştile” introduc nume din lumea înţelepţilor asiatici ori din antichitatea greco‑latină în care poetul îşi proiectează propriul eu. Aceştia încearcă să‑şi depăşească propriile limite, să acceadă spre valorile înalte, spirituale, dar nu‑i reuşeşte întotdeauna:
„într‑o zi înţeleptul zhidun
sosit din tîrg
a găsit pipa şi lîngă ea
niciun fir de tutun
pot fi două pricini a spus el
sau cocorul n‑a mai venit
m‑a socotit nedemn de vizita lui
sau cocorul a venit
şi de această dată chiar m‑a găsit”
(cocorul şi pipa – p. 10)
Isao Nagasaki trăieşte o stare zen, de intuiţie şi meditaţie, imaterială. De aici, surâsul lui insondabil. Apelul la Diogene, filozoful cinic, cred că nu e întâmplător. Acum, când trăim o epocă în care bunurile materiale sunt esenţiale pentru a ne simţi împliniţi. Cinicii ne pot ajuta să vedem altfel lucrurile. Pentru ei, fericirea nu se poate atinge decât prin virtute şi viaţă cât mai simplă, în armonie cu natura. Astfel se explică dorinţa de a însufleţi un spaţiu în care te poţi refugia de stresul existenţei. Numai natura e o realitate de o frumuseţe perfectă, dar în acelaşi timp inexplicabilă:
„ce concept
are puterea să desfacă
umbra vînătă
a serii care va cuprinde
lacul peste mai puţin
de o oră”
(elegie – p.20)
Marcellus, politicianul roman, recunoaşte că nu le ştie pe toate. Arhimede, savantul pe care‑l vor pomeni veacurile, este un simbol al creatorului. Important e să ai, în viaţă, un ideal. Fără vise, existenţa se va arăta
„complicată
absurdă
şi de neînţeles”
(în munţii yang dang – p. 26)
Și istoria e uneori nedreaptă, vinovată. Înregistrează fapte de vitejie, dar ignoră trăiri şi gesturi umane:
„ceea ce istoria
nu menţionează
este ce simţea
frumoasa chiyako
atunci cînd soţul ei
îi cuprindea trupul
cu mâinile goale”
(omisiune – p.31)
Unele texte se constituie în autoportrete poetice sugestive care dezvăluie un suflet sensibil, înţelegător cu semenii, un spirit imaginativ şi ludic:
„de cîte ori
intră nesimţitoare
în mijlocul recitalului meu
tîrînd uriaşul ei tomberon
femeia cu perii
se gîndeşte cu duioşie
la fiul ei
pe care ar vrea
să‑l ştie într‑o zi
un ilustru poet”
(femeia cu perii – p.33)
Îngerul, fiinţa intermediară între Dumnezeu şi om, devine simbol al lumii spirituale, dar şi al visării şi al poeziei, amintind de eminescianul „înger(ul) cu priviri curate”. Prezenţa lui e benefică în viaţa poetului, îngerul păzitor îi oferă „darurile” sale, tot atâtea definiţii metaforice pentru poezie. Aşadar, „cartea trebuia scrisă”. Acelaşi înger trezeşte şi dorinţa de a‑i proba existenţa materială. Un ecou la zbaterea argheziană între credinţă şi tăgadă:
„şi eu trec pe o stradă
şi simt vag dar sigur
un parfum minunat
găsesc un fulg nespus de uşor
şi văd o pată mică albastră
ca dintr‑un sânge
de culoarea cernelii
astfel sunt sigur
că îngerul există
că a trecut pe acolo
şi a plecat doar ca să revină în vis
ca să‑l pot vedea
doar cît să mă conving
că degetul său
e acum vindecat
(rana îngerului – p. 53‑54)
Câteva „poveşti” sunt despre zona Pache, despre nenoroc, eşec, coduri secrete, adevăr şi ficţiune în procesul de creaţie. Miraculosul intervine în realitate şi o transfigurează. Imaginile încremenite în timp sunt resuscitate şi readuse la viaţă. Postmodern e textul vintage, în care alături de obiectele realităţii (telefoane, laptop, birou, mitralieră, pistol, elicopter, lift, laser) apar zeităţi şi personaje livreşti (Agamemnon, Oreste, Egist, Clitemnestra, Hamlet, Polonius, Claudius). „Bufniţa din parc”, pasărea nopţii, simbol al înţelepciunii, al reflecţiei şi al misterului, este o pasăre fără moarte. Vocea ficţională devine conştientă de finitudinea vieţii:
„copilul m‑a întrebat
de ce bufniţele
trăiesc atît de mult
nu trăiesc mult – i‑am spus –
noi oamenii
trăim prea puţin
această bufniţă sînt sigur
că nu m‑a recunoscut
la cît de mult m‑am schimbat
(bufniţa din parc – p.94)
O variaţiune pe aceeaşi temă, în care e multă retorică, aminteşte de Lupta vieţii a lui George Coşbuc, dar textul e salvat de final:
„în fiecare an
iedera urcă pe zid
furnica pe iederă
numai că e altă furnică”
(lupta mea – p. 59)
În sfârşit, despre plimbări imaginare pe tabla de şah, sugestii pentru perioada de pandemie pe care o trăim mai mult claustraţi în case „vătuite” (o reminiscenţă din Mateiu Caragiale care se potriveşte contextului, fiind vorba despre un scriitor bucureştean).
Amintiri cu poduri este rod al unor experienţe umane şi al unor lecturi „(in)fidele”. Trecerea anilor a devenit pentru poet o urgenţă pentru a le re‑scrie. Cu scopul de a‑şi recunoaşte aderenţa la prezent şi pentru a transmite frumuseţi şi adevăruri de neuitat.
[1] Horia Gârbea, Amintiri cu poduri. Poezie, Editura Neuma, 2021