LECTURI PARALELE

Iulia Stoichiţ
poetă, Braşov

Esperando a Lia, Esperando (l)a Espera[1]

Nu știu exact cum, dar dacă am flash-uri cu un film văzut când eram copilă, unul dintre acestea este The Hours. Probabil a rulat pe HBO la un moment dat (în fond, e apărut în 2002 filmul) în unul din episoadele mele bolnăvicioase și, printr-o ceață de-asta de stare de rău, somnolență și revenire din boală, niște imagini, o atmosferă, nu știu exact ce, a ajuns la mine din acel film și a(u) rămas cu mine. N-aș ști să spun ce am perceput atunci. Pot să spun ce a rămas cu mine ca adult, revizionându-l.

De ce pomenesc acest film? Pentru că efectiv acolo mi s-a dus gândul în timp ce citeam pentru prima dată volumul Anei Săndulescu, La topirea ghețarilor, apărut anul trecut la CDPL[2]. E o anumită atmosferă care, pur și simplu, leagă în profunzime atât volumul, cât și filmul. Iar la recitire devine cu atât mai evident acest lucru. Atmosfera despre care zic e cu atât mai frapantă pentru mine cu cât nu e genul de poezie scrisă de femei cu care aș rezona în mod normal, așa că surpriza a fost cu atât mai mare. Chiar și după recitire cred că e unul din cele mai bune volume de poezie pe care le-am citit anul trecut și spun asta în condițiile în care am citit preponderent poezie.

Volumul Anei Săndulescu se împarte între două instanțe poetice feminine, Lia și Espera, menite a se (des-)completa reciproc. Poemele Liei sunt poeme în proză, pe când poemele Esperei sunt dispuse așa cum ne spune înțelepciunea poetică tradițională că ar fi dispus un poem. Asta nu înseamnă că nu există narativitate în cazul ambelor voci poetice, în diferite grade. Narativitatea evidentă a poemelor Liei poate fi explicată și prin faptul că aceasta este pictoriță, putând pleca de la premisa că toate poemele ei sunt tot atâtea ekphrasis-uri câte poeme are ea în volum. Asta face și mai paradoxală situația într-o oarecare măsură, dacă plecăm în minte cu prejudecata că artiștii plastici se exprimă prin arta lor (de ordin vizual), nu prin cuvinte, iar la celălalt capăt găsim concizia Esperei, care este și nu este paradoxală, în funcție de perspectivă.

Până aici, nimic nu justifică asocierea care a avut loc în capul meu în momentul în care am citit prima dată volumul. Dar ea există, în contextul în care atât Lia, cât și Espera par să se creeze reciproc din rămășițele zilei (sau ale zilelor?). Revenind la The Hours și plecând de la principiul platonician al imitației, se poate spune că Virginia Woolf este modelul, iar poveștile Laurei Brown și ale Clarissei Vaughan o imită sau, mai bine spus, se construiesc în paralel cu cea a scriitoarei, în contexte diferite. As far as I’m concerned, același lucru se întâmplă și cu cele două voci feminine ale Anei Săndulescu: cred că are loc un soi de imitatio Christi, în sensul în care amândouă vocile se construiesc una pe alta, cu toate că nici Lia, nici Espera nu sunt modele una pentru cealaltă (sau poate e la espera), ci poate cel mult principiul feminin diluat, chiar deformat de societate. Presiunea de a performa, de a îndeplini anumite sarcini devine poate cu atât mai evidentă în poemele Anei Săndulescu, mai ales în context pandemic, decât era în cazul destinelor celor trei femei din film:

„Sunt familiară cu munca de birou, îmi aduc în fiecare zi contribuția, cum altfel dacă trăiesc în Marele Oraș? Particip la discuții reale, liniștite, la granița normalității, dar îmi lipsesc mărturisirile ei neașteptate, fâlfâiri emoționate pe care le resimțeam ca fiind ale mele. […] Împart experiențele, le clasific, pun etichete, caut să văd că unu cu unu fac încă doi. Privesc lista: să port măștile când ies afară, să-mi amân întoarcerea fizică la serviciu, să-mi iau concediu medical nedeterminat.” (p. 7; 1. Lia).

Toate cele cinci voci feminine își duc viețile între obligațiile zilnice și nevoia de artă, de mai mult sens, de a încerca să-și dea seama ce rămâne din ele din punct de vedere identitar la finalul zilei, când nu se mai definesc în funcție de roluri sau acțiuni, sarcini îndeplinite:

„Ieșeam doar cât să fac mici cumpărături pentru mesele din ziua respectivă, era frig deja, orașul începuse să se aranjeze pentru sărbătorile de iarnă.” (p. 35; 15. Lia),

„Încropesc programe, planific într-un loop infinit, amân decizii, nu acționez defel, iar între timp, m-am închis în garsoniera aia pustie cu scânduri late la geamuri,// singură, mi-am pus gratii la viață.” (p.13; 4. Lia),

„De la opt la zece seara iuțesc vânătoarea, atac cuibul de de harpii, mă bat cu himerele orașului, aduc vânat pentru întreaga comunitate. După zece și până la unu dimineața, mă retrag în Librăria, de-aș putea să fac și din pictură o oportunitate lucrativă. […] Nu mă plictisesc, nu am timp, acum sunt cineva, am preocupări de transmis din mamă-n fiică, sunt o femeie matură și împlinesc// sarcinile Marelui Oraș, cum doar un mascul alfa o face.” (p. 21; 8. Lia).

Ceea ce aș vrea să subliniez aici, dincolo de faptul că, inevitabil, Lia pare că în anumite momente o întruchipează pe Clarissa (din film), care e ocupată să organizeze o petrece, la fel ca personajul din Mrs. Dalloway, și pretinde că este fericită și că-i place că se pricepe să facă asta, într-un fel ajunge să reprezinte principiul masculin al poeziei pe care o scrie Ana Săndulescu. Lia e vocea voluntară, cea pragmatică, cea care știe că lucrurile trebuie făcute, că facturile trebuie plătite, că oportunitățile lucrative nu ar trebui ratate.

Și dacă tot am ajuns în acest punct al discuției, putem să vorbim puțin de potențialul sexual fluid pe care îl are acest volum[3]? Dacă tot am atribuit principiul masculin Liei, în mod logic, cel feminin ar trebui să revină Esperei, ca să respectăm vânătorul și prada:

„Lia are grijă de mine acum,/ un tip pe nume Víctor/ îmi spune să mă bucur, că/ «oricum n-o să dureze mult».” (p.12; 3. Espera), „Surâsul gingaș al Liei a devenit pentru mine,/ o bijuterie de familie, un inel drag prins în jurul gâtului,/ o piatră Cintāmaṇi, în fine,/ un atu, ceva singular, atât de prețios/ de parcă zâmbetul ei ar fi însăși vigoarea,/ rășina care hidratează versul.” (p.16, 5. Espera), „În spatele fiecărui mascul alfa se ascunde/ un copil, în spatele unui copil se ascunde Lia,/ de aceea se simte vulnerabilă,/ fiindcă nu e onestă cu ea însăși, e o criză de identitate/ la propriu, iar dacă munca aduce onoare, la recul,/ trupul dezamorsează, mintea se dezintegrează.” (p. 22; 8. Espera).

Deși aș putea să mă opresc aici cu fragmentele citabile pentru a-mi demonstra teza, că poeta Espera este principiul feminin al relației, iar pictorița Lia este principiul masculin, ar fi prea simplu, iar mie îmi plac complexitatea și posibilitatea de a nuanța, de a pune în context. Și nici măcar în relațiile heterosexuale dihotomia feminin-masculin nu funcționează tot timpul în funcție de sexul biologic, adică femeia se lasă dominată, iar bărbatul domină tot timpul. Cel puțin în cazul anumitor cupluri, mai avem parte și de variație:

„Când scriu, mă simt ușor anxioasă,/ neștiind dacă o să avem bani de chirie,/ mintea mea iscă scenarii care/ nu o avantajează, în ele, Lia e diferită: chibzuită cu finanțele, are și depozite de economii/ avantajoase, la nici douăzeci și trei de ani o saltea/ pe care să cădem în eventualitatea în care lucrurile/ se dinamitează subit.” (p. 64; 29. Espera).

Faptul că Espera nu are doar un rol pasiv se poate vedea și din modul în care se raportează la arta pe care o face ea, adică scrisul, și promovarea sa, chiar dacă o să spuneți că e un rol social, public:

„Înțeleg, sunt vremurile-n care dacă nu faci/ marketing sau dacă nu ești îngâmfat o să fii dat la o parte, rămâi în penumbra obrăzniciei și a pieptului umflat,/ îți pierzi culoarea, te-mprăștii-n beznă,/ devii uitat, dacă vreodată ai avut norocul/ să fii altfel decât invizibil.” (p. 10; 2. Espera).

Ceea ce cred că vreau să subliniez e faptul că nu există niște roluri definite ca aparținând strict principiului masculin, iar altele sunt destinate strict celui feminin. Evident că maternitatea aparține încă strict femeilor, dar dacă ne gândim la posibilitatea schimbării sexului, o femeie care a devenit bărbat, dar și-a păstrat uterul și vrea să aibă un copil îl poate avea. Asta o face bărbat sau femeie, mai ales dacă a ajuns în punctul în care să-și schimbe sexul, dar vrea și are un copil? E doar o întrebare, având în vedere că nu am de gând să disec firul în patru în legătură cu acest subiect. Ideea este că a trecut îndeajuns de mult timp încât, dacă atunci când trăia Virginia Woolf, faptul de a fi scriitoare și a vrea să faci asta tot timpul era ca o revoluție coperniciană, a fi artistă nu mai reprezintă așa a milestone în prezent, deși mai sunt multe lucruri cu care astfel de femei mai au de luptat, mai ales în Europa de Est. Pe de altă parte, faptul că am ajuns, ca femei, în punctul în care vrem să ne asumăm cât mai multe roluri care erau considerate destinate strict bărbaților, nu înseamnă că asta i-a făcut pe ei să-și asume altele noi, care erau doar ale femeilor (cu excepția maternității, evident). Concluzia? Femeile au mult mai multe roluri de jonglat decât acum 100 de ani, dar asta nu le face neapărat mai libere.

Iar asta se simte și se vede din volumul Anei Săndulescu. Ce rămâne din feminin și masculin în contextul în care femeile își asumă din ce în ce mai multe roluri, dar bărbații rămân cu aceleași și se simt amenințați pentru asta? Asta nu înseamnă că volumul exhibă prea mult testosteron, nici măcar atâta traumă pe cât vrea să ne facă să credem Al. Cistelecan în recenzia sa din ultimul număr din revista Astra (nr. 1-2/2021). Chiar mi se pare o pistă falsă de lectură tocmai pentru că e atât de așezat, per ansamblu, discursul poetic al poetei. Ar fi o miză prea facilă să-și propună un volum strict terapeutic, în care sunt rezolvate anumite angoase, iar asta o spun ca un compliment, ținând cont și de faptul că am cunoscut-o pe poetă și-mi place să cred că știu de unde vine poezia ei și, clar, nu e vorba de sacul fără fund al poeteselor traumatizate. Toate instanțele poetice în care apar evenimente traumatice sunt dezamorsate din start, nu au rolul de a disloca atenția cititorului și a-l face să se concentreze doar asupra acestui aspect. Volumul Anei Săndulescu nu e un tear jerker, oricât de greu i-ar fi lui Al. Cistelecan să vadă și să creadă asta.

E un volum echilibrat, care, dincolo de întrebările subtile pe care (și) le pune despre ce mai înseamnă feminitatea și cum se traduce ea și la nivelul relațiilor interumane și a interacțiunilor (putem vorbi de un cuplu și în sens sexual între Lia și Espera sau e doar o prietenie feminină queer care se confundă cu o relație lesbiană pe alocuri?), ne întreabă, de fapt, ce înseamnă a fi om:

„Dacă Lia ar fi doar un preambul, un interludiu/ pentru ceva mai mare?// Dacă sunt gazda, și nu invers,/ dacă admit că nu sunt doar o poezie de companie,/ la fel ca toate celelalte poezii/ de companie, atunci cine sunt? Cine nu sunt?” (p.28; 11. Espera).

[1] Joc de cuvinte pe care, în mod clar, mizează și poeta: espera, cu sau fără articolul hotărât, în spaniolă înseamnă „așteptare”. De restul vă prindeți și singuri.

[2] Ana Săndulescu, La topirea ghețarilor, CDPL, București, 2021, 73pp.

[3] Singurul motiv pentru care am refuzat să folosesc cuvântul queer este că ar fi politizat și polarizat prea mult discuția, și nici măcar în The Hours nu există o „discuție” despre dacă personajele, fie ele feminine sau masculine, sunt lesbiene/homosexuale sau bisexuale. Fluiditatea sexuală e cea mai safe și de dorit identitate sexuală pe care și-ar putea cineva asuma în mod public, într-un context în care deschiderea oricărei astfel de discuții în România atrage după sine și vânătoare de vrăjitoare și arderea lor pe rug.