LECTURI PARALELE
Mircea Pascariu
poet, Arad
Cuget, deci EXI(s)T
„Timpul este modalitatea universului de a evita situaţia în care totul se întâmplă simultan” este ciudata definiţie a timpului din perspectiva lui John Wheeler (cel care a denumit „găurile negre”). A încerca să dai o definiţie timpului este o misiune grea atât pentru fizicieni şi filosofi, cât şi pentru psihologi sau teologi. Unitatea de măsură a timpului este secunda. Secunda a fost definită ca „durata a 9.192.631.770 de perioade ale radiaţiei ce corespunde tranziţiei dintre cele două niveluri hiperfine ale stării fundamentale ale atomului de cesiu 133”. Cesiul şi‑a primit numele după cuvântul latin caesius, ce înseamnă albastru‑celestin. Desigur, toate acestea sunt valabile pe planeta Pământ.
Are sens o astfel de introducere la o carte de poezie? Cred că da. Cartea[1] lui Kocsis Francisko este despre timp. Un timp personal, disecat, rafinat, întors pe toate feţele cunoscute, de la conul de lumină trecut, spre conul de lumină viitor, trecut printr‑un singur punct, cel prezent. Știu că prietenii îi spun KF. Cu sfială, riscând, îi voi spune în continuare la fel. I‑am citit trei cărţi: Oţet de furnici (poeme în proză, 2016), Ceea ce nu se amână (reflecţii, însemnări, resemnări, 2019), Atelierul de pipe şi tutun (proză scurtă, 2021) – care mi‑a plăcut mult. KF a scris până acum 21 de cărţi (enumerate pe coperta a IV‑a) majoritatea de versuri, cronici, eseuri, proză foarte scurtă, interviuri, dar şi, lăudabil, multe traduceri din şi în limba maghiară.
Primul poem Moarte la Paris este foarte bine clădit, gradual. Este povestea unui personaj elegant şi boem (nu îl deconspir) care, pornind de la „o masă de răchită maronie”, trecând prin „colţul unei fotografii [...]/ doar cât să se vadă/ surâsul de demult, îngerul de pe faţă...” ajunge, inevitabil, în Sena. E un crochiu al unei întregi vieţi, un timp în sfârşit înţeles. M‑am rugat ca acest poem să nu fie un one hit wonder cum se mai practică. Dar nu e, nu a fost. Următorul text Octombrie 2017, ora 20, vine firesc, nu e o completare, ci o aprofundare a felului în care timpul, de data aceasta unul intern, biologic, ţese gânduri în jurul evenimentelor, „am resimţit material că viitorul nu vine, ci se duce” marcat „prin propriul mozart”, iar „răul de viitor a devenit şi mai insuportabil”. Dar a devenit cuantificabil, caesius, albastru‑celestin.
Mi s‑a părut curios faptul că a fost nevoie de un fel de „manual de utilizare” al cărţii. Adresat cititorului. Obişnuit cu ale vieţii, l‑am citit de trei ori. O avertizare. Apoi am crezut că autorul se scuză. De fapt, nu. KF oferă o cheie de decriptare a celor ce urmează. Ceea ce e de bun‑simţ. E prima oară când citesc ce doreşte un poet de la cititorul său. Filtrele sunt în De la început (p. 9):
„îţi spun de la început:
nu încerca să înţelegi mai mult
decât am pus în aceste rânduri,
dar străduieşte‑te din răsputeri
să nu înţelegi mai puţin,
fiecare sunet e important,
contează fiecare nuanţă,
fiecare puls din tâmpla de silabă
e partea unui univers în care
se luptă pentru viaţă;
între lucrurile mici şi mari
să nu decidă doar volumul,
de multe ori şoapta se aude
mult mai tăios decât strigătul,
depinde cine te ascultă,
ţipătul nu are în nicio limbă accent,
nu are etnie,
în felul acesta deplin să înţelegi
puţinul pe care‑l strigă‑n gura mare
aceste cuvinte şoptite”
Cum (nu) era de aşteptat, urmează „măcelărirea” timpului. În primul rând, prin modificarea stilului poetic. De la îngemănarea poem/proză, la candida metaforă în versuri cu rime (voit imperfecte), incantaţii şoptite sau urlate (gen Edvard Munch, dar nu Ţipătul, ci mai degrabă Sărutul sau Melancolia). Uneori eclectic, uneori ludic. Evident, se datorează timpului, care când e continuu asimptotic, când e cuantic. Textele devin melodioase, dar fragmentate (voit). Uneori efectele sunt chiar foarte bune. Totuşi, jocul acesta dintre (voit imperfecta) măsură, ritm (improvizat pe alocuri) şi rime, poate deveni periculos prin abuz. Ingredientele sunt ca sarea‑n bucate. În cazul de faţă, temele abordate de KF sunt cele care salvează. Bănuiala mea este că textele au fost scrise în perioade diferite (de timp dens) cu trăiri venite din trecut.
E multă melancolie în textele lui KF şi un soi de disperare disimulată legată de imposibilitatea întoarcerii timpului. Multă eleganţă, erudiţie, cuminţenie şi înţelepciune. Transpare un suflet care a trecut prin multe, uşor blazat. Când este invocat Dumnezeu rugile devin cutremurătoare:
„dă‑mi, Doamne,
o singură şi imensă bucurie,
certitudinea că lumea e altfel,
eu am înţeles‑o greşit/
[…]”
(Altă rugă, p. 20)
Memoria este o extensie a timpului, cum ar fi spus Alvin Tofler. Iar povestea este un fluid foarte bun de transmitere sau de accesare a memoriei. KF ştie să construiască, să structureze informaţii, să dimensioneze optim materia virtuală a memoriei. Prin cuget se nasc noi forme ale existenţei, dar şi de ieşire din capcanele vieţii, din ciclicitatea ei. O spune mult mai bine, mai răspicat şi cu o dinamică bine orchestrată a cuvântului:
„doar vijelia propriei noastre goane
o mai simţeam în timpane, inimă şi minte,
treceam cu iuţeală năucitoare
prin lumi, tărâmuri, vămi şi răscruci
pe care le‑au prăsit de mult şi izvoditorii lor,
şi eu îi tot repetam: hai să ne oprim, năzdravăne,
la acest capăt de poveste,
poate nici nu este cale mai încolo,
poate nici până aici nu este,
doar o mare dorinţă de‑a fugi din lume
ne‑a aruncat până aici ca pe nişte buzdugane
Și‑acum aşteptăm să vină cineva
să ne zvârle înapoi peste gorgane
de întuneric şi luciu de ape,
dar nu se află nici un zmeu la asemenea distanţe
de spiritul uman molipsit de poveste,
trebuie să născocim singuri o cale de‑ntors,
să scornim tertipul prin care
lumea redevine ce‑a fost
înainte de încălecare ”
(Ieşirea din poveste, p. 56)
Viaţa proprie este marcată de lucruri mici sau mari, bune sau rele, importante sau doar întâmplătoare. Vinovat este tot conceptul de timp: „timpul trece prin mine ca un roi de lăcuste pe câmp,/ pustiul se tot întinde, prăpădul e tot mai mare […]”. Fiind ireversibil, timpul creează angoase, mai ales când anii se scurg şi se prefigurează o limită pe care o vei atinge cu siguranţă. Clipa primeşte o altă însemnătate, devine mai preţioasă, timpul „trece” chiar mai repede, senzaţia de „frig adânc” se acutizează. Gândirea te ajută să‑ţi plăsmuieşte noi universuri, poate metaversuri. De preferat cu măsură. A supravieţui presupune o anumită putere, pe care KF o prezintă astfel:
„recunosc, aş putea fi fără pereche la făcut rele,
la imaginat ticăloase tehnici şi instrumente de tortură
la fabricat tragedii colosale,
la scotocit după ifigenii prin tainice palate;
dar tocmai în asta stă puterea mea,
sunt în stare să mă trag senin la o parte
şi să cânt ca unul care a câştigat o lume
prin această renunţare;
iată ce preţ sunt în stare să obţin
pentru hatârul de a nu fi obligat prin nimic
să trag un hotar ca de beton armat
între închipuire şi realitate;
recunosc, şi când e periculos – adică aproape
fără încetare –, jocul îmi place,
Cred că sunt făcut pentru jocul acesta de‑a fi
zidul şotronului dintre război şi pace”
(Puterea mea, p.71)
Unele texte au un farmec aparte. Dacă le rosteşti cu voce tare, pare că le spui dintr‑o suflare. Au o fluenţă foarte bună, o curgere laminară fără cusur, creează vibraţii melodioase, fractali sonori, cum ar fi „Ploaia lui Apollinaire”, „Vârtej de calciu”, „Draga mea”, „Octombrie 2019” sau „Kalevala”.
Mi‑l închipui pe KF după ce a scris această carte: „a băut cu sorbituri mici o cafea cu caimac presărat cu mărgele/ şi cu vădită plăcere a fumat până la filtru o ţigară [..]”. Apoi a adăugat pecetea Trandafir roşu: „pe pielea mea/ înfloreşte un trandafir roşu –/ ascunde rana de dedesubt”.
[1] Kocsis Francisko, Fii bun şi când ceri un strop de apă, Editura Ardealul, 2021