logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

EDITORIAL

 

Sindromul sufletelor moarte

Au trecut aproape 200 de ani de când N. V. Gogol a scris capodopera Suflete moarte, de altfel la sugestia prietenului său, poetul A. S. Puşkin. Trebuie să amintim că Gogol era de origine ucraineană, însă el a trăit şi creat la Moscova. În acele timpuri diferenţa dintre poporul rus şi ucrainean era minimă, de fapt nici nu se punea problema diferenţei, fiind o unitate firească între cele două popoare slave, pornind încă de la Rusia kieveană. În afară de calităţile deosebite literare, unanim recunoscute de critica vremii, opera lui Gogol redă o stare de spirit caracteristică lumii slave, se pare chiar e un diagnostic pus poporului rus şi anume că are un suflet mort. Cu trecerea timpului s-a confirmat că adevărul oglindit cu mult talent de Gogol nu ţinea doar de spiritul epocii sale, ci e o calitate morală eternă a unei bune părţi a poporului rus.

Din bezna mlăştinoasă a lumii ruse apare un aventurier falit dar inspirat, Cicikov, care are ideea de a se îmbogăţi pe seama achiziţionării sufletelor moarte. După cum se ştie, în secolul XVIII, ţăranii iobagi morţi, după practicile vremii, dominate de birocraţie, lene şi comoditate, erau revizuiţi din vechile liste de recensământ foarte târziu (adică după ani de zile) obligându-i pe proprietarii lor să plătească dările la stat ca şi cum ar fi vii. Ca să-i scutească de povară, Cicikov îi convinge să‑i vândă acele suflete moarte. Pentru respectivele achiziţii, Consiliul de Tutelă îi oferă câte două sute de ruble pentru fiecare suflet. Proprietarii au început să-l privească pe Cicikov ca pe un spirit nobil şi un salvator. Din păcate, ei nu sesizau că de fapt, ei înşişi erau nişte suflete moarte care se credeau vii. Astfel, Cicikov cumpăra suflete moarte la propriu şi la figurat. Însă uneori e mai cumplit să fii mort la figurat decât la propriu.

În urma acestei întreprinderi de succes, el adună nu doar capital economic, ci şi politic şi într-un timp relativ scurt, fiind şmecher şi invincibil, ajunge lider de stat. Reprezentantul sufletelor moarte e un mort suprem, care în limbajul creştin se cheamă Anticrist. Dacă aruncăm o privire fugară asupra istoriei Rusiei, observăm că la conducerea de vârf a acestei imense ţări slave, începând cu Ivan cel Groaznic s-au perindat (doar cu puţine excepţii, cum ar fi Petru cel Mare, care a încercat să deschidă o fereastră Rusiei spre Europa şi M. Gorbaciov, care peste ani a repetat gestul) o seamă de dictatori sângeroşi. Aceşti reprezentanţi abominabili ai sufletelor moarte, ani la rând i-au manipulat (într-un imperiu sărac) pe supuşii lor fideli (mulţi şi imbecili), după cum le-a dictat mintea lor bolnavă. Cei care au încercat să rămână vii au fost sacrificaţi.

Dostoievski spunea că „noi toţi am ieşit din Mantaua lui Gogol”; eu aş adăuga că şi din Sufletele moarte. Esenţa acestei opere importante a lui Gogol (de altfel neterminată) s-a strecurat ca un fir roşu în toată literatura rusă scrisă după el. Să ne amintim doar de două cărţi antologice Demonii şi Arhipelagul Gulag. Civilizaţia, mai mult de faţadă şi doar în oraşele mari (în majoritatea provinciilor fiind vizibile, destul de pregnant, umbrele epocii feudale) a venit cu greu în Rusia, însă caracterul şi moravurile au rămas aceleaşi, adică minciuna, laşitatea şi corupţia. Lanţul de crime ce s-a produs de-a lungul timpului, atât la vârful puterii, cât şi-n celelalte pături sociale au adus Rusia, în zilele noastre într-un impas catastrofal, adică atunci când sufletele moarte au devenit un sindrom. (Poate nu întâmplător Gogol şi-a ars manuscrisul celui de al doilea volum al Sufletelor moarte, fiind obsedat spre sfârşitul vieţii, că opera sa nemuritoare ar fi scris-o inspirat de diavol.) E vorba, desigur de regimul lui Putin, poate cel mai pervers dictator pe care l-a avut istoria recentă a Rusiei. El manipulează poporul rus după cel mai diabolic mod posibil, pe care încă nu l-a cunoscut omenirea. Şi asta e posibil fiindcă majoritatea populaţiei (80% dintre ei l‑au ales ca preşedinte al Rusiei la ultimul scrutin electoral) au sufletele moarte. Cei puţini, care îndrăznesc să-şi menţină sufletele vii, sunt fie asasinaţi, fie închişi în puşcării, fie mai nou emigrează în Vest.

Apogeul demenţei sale dictatoriale este invadarea Ucrainei. Un cunoscut scriitor rus, afirma zilele acestea că ne confruntăm cu o mostră de rasism post imperial. Nu am înţeles de ce post imperial, când ambiţiile imperiale sunt în plină expansiune. Iar în ce priveşte rasismul, poţi fi rasist, să zicem faţă de o naţiune absolut străină, dar să fii rasist cu propriul frate este absurd şi de neacceptat. Cu toate acestea, din păcate, trebuie să recunoaştem că la începutul secolului XXI mitul creştin al lui Cain şi Abel este mai actual ca niciodată şi în plină desfăşurare. Se ucid frate cu frate fără a clipi şi fără a avea o minimă mustrare de conştiinţă.

Diferenţa dintre ruşi şi ucraineni pe vremea lui Gogol era infimă, în ultimii 30 de ani diferenţa a devenit catastrofal de mare şi vulnerabilă. Nu vreau să pun în discuţie situaţia geopolitică discutabilă, a celor două ţări, ci o să mă rezum, afirmând că această situaţie tragică se întâmplă fiindcă ucrainenii nu mai vor să fie suflete moarte, pentru că după cum spunea acelaşi Gogol „atâta timp cât oamenii nu vor renunţa la lucrurile din pricina cărora se sfâşie şi se mănâncă unii pe alţii pe pământ, adică atât timp cât nu se vor gândi la orânduirea avuţiei sufleteşti, nu se va ajunge nici la orânduirea avuţiei pământeşti... Orice s-ar spune, trupul depinde de suflet.” Cu alte cuvinte spre deosebire de fraţii mai mari ruşii, fraţii mai mici, ucrainenii vor să aibă un suflet viu şi să fie liberi.

Zilele acestea am văzut la televizor, cum într-unul din oraşele ucrainene în care se duceau lupte, un soldat rus a intrat într-un magazin alimentar, unde nu era nimeni; s-a apropiat de o vitrină, luându-şi ceva de mâncare. În scurt timp a fost surprins de cineva din angajaţii, care apăruse pe neaşteptate. El, deşi avea arma în spate, a luat pachetul cu mâncare, a ieşit şi s-a îndepărtat grăbit. Comentatorul nu ştia ce să spună despre gestul ciudat al soldatului, care era un adolescent. Se pare că i se făcuse ruşine. Sentimentul subtil şi profund uman a apărut în urma situaţiei penibile în care l-au pus autorităţile ruse. Cred că de undeva de aici poate veni salvarea din măcelul îngrozitor care s-a iscat în Ucraina. Când fiecărui participant la ostilităţi i se va face ruşine de crimele sau distrugerile pe care este obligat să le comită. Ruşine nu doar pentru sine, ci şi pentru generalii care-i ordonă să acţioneze, dar şi pentru ţara pe care o reprezintă. Acest sentiment deosebit mă face să cred că în interiorul persoanei ce simte asta sălăşluieşte un suflet viu, care nici într-un caz nu poate colabora cu moartea.

 

Igor Isac