CRONICA LITERARĂ

Vasile Dan
poet, eseist, redactor-şef al revistei „Arca”, Arad

Trei cărţi noi, trei poeţi de primă mînă

Nicolae Prelipceanu – funa máro[1]

S‑o spunem direct, aşa cum îi place şi acestui poet să le spună: Nicolae Prelipceanu este, în fond, o natură antipoetică. Adică sensibilitatea lui este rece, te îngheaţă din start, e ascuţită ca un bisturiu într‑o mînă care nu tremură. Din această pricină cartea de poeme intitulată atît de misterios, cu un nume de sirenă zgîrîiat pe un perete din Sulina, la capătul lumii, funa máro, nu cred că are pereche în poezia noastră. Şi nu doar în cea de acum. Prima secţiune a cărţii se cheamă cumva cu dezgust: patrioticéle. Şi sună ca un blestem: „corcituri spurcăciuni nefericiţi endemici şi purtători de putreziciune/ asta sunteţi/ sau aţi fost odată în cazul în care nu mai sunteţi deloc/ picioare uitate în marş forţat spre o lume mai bună/ un bec stins de partea cealaltă mi se aprinde în cap/ şi totuşi nu mai înaintez decât în genunchi/ ale cui sunt/ ale cui vor fi toate astea peste câteva secunde apărute aşa din senin/ te întrebi…” (derbedeilor, p. 7). Deziluzia este la Prelipceanu un stimul, cel al descătuşării în scris de o retorică mieroasă a adulării de obşte devenită plecăciune în sine. Peisajul este unul al demenţei contagioase a lumii. Iată un vis imposibil, dacă pot spune aşa: „… pe urmă se făcu deodată lumină şi aflai primele ştiri/ kim jong un ceruse astă noapte azil politic în coreea de sud/ putin îi ceruse lui trump dar şi theresei may cam acelaşi lucru/ (…) hitler i se predase lui eisenhower încă din 1942 de teamă să nu/ cadă în braţele lui iosif visarionovici (…)/ numai stalin trona la kremlin ca o momâie de ceară încă şi‑n/ ziua aceea/ la vreo câteva decenii de când se anunţase că gata s‑a dus/ plângeţi băieţi plângeţi fete plângeţi babe moşi strămoşi şi străbabe…” (pp. 11‑12). Iată o deconstrucţie a unei retorici stupide a aservirii şi a aneatizării pe dinăuntru a omului în Istorie. Desigur, vorbim de adevărate defulări, prin dezgust: „… dacă mă întrebi de ce n‑am scris nimic despre români/ îţi răspund/ întâi premiaţii aşa cum i‑a spus tatăl lui bulă lui bulă/ la barul de noapte cu dansatoarele dezbrăcate/ repetenţii la urmă îţi voi răspunde/ repetenţii la urmă…” (p. 13).

Ratarea vieţii, nu seducţia ei pare lait‑motivul poeziei de deconstrucţie a lui Nicolae Prelipceanu, şi asanare politică a lumii concrete din proxima vecinătate, după tsunamii, de cîteva decenii, de inepţii şi pseudoinvocaţii de dragoste laşă: „… ia priviţi ce frumos cad frunzele toamna şi ce frumos cresc frunzele primăvara/ şi ce frumos cresc pruncuţii prin copăi acolo departe în maramureşul istoric/ şi bebeluşii în braţele mămicilor aici la oraş/ şi ce frumos creeesc bisericile în patria noastră fără spitale şi fără şcoli/ şi fără minte fără minte fără minte/ dar cu oasele de pupat şi stat la coadă ca altădată la tacâmuri de pui” (patriotica, p. 25). Spiritul acid, pamfletar, necruţător al versurilor mistuie totul în jur, arde, inclusiv supralicitatul „eu” din secţiunea euri într‑un sincer autoportret: „aş fi vrut să‑mi intitulez aceste rânduri ura de sine/ aş fi vrut să‑mi demolez prin ele tot ce am construit vreodată/ numai că privind în urmă constat că n‑am construit nimic/ altceva decît acest cadavru în devenire/ această carne putredă care mai stă pe mine un timp nedefinit/ aceste cuvinte şi ele putrede împotriva cărora mă ridicam altădată…” (p. 34). E în aceste poeme un ritual al autoflagelării ca în cele mai severe scenarii de lepădare de sine, în care, în plus, se insinuează, lucru rar la poet, şi fiorul ontologic, metafizic.

Poetul este şi un reputat cronicar dramatic. Aşa că unele poeme captează sunetul unor spectacole de teatru antologice sau întîlniri boeme de cafenea şi bolgii cu alcool dubios: „dacă aş scrie şi eu cum se face astăzi despre  întâlniri cu amicii/ ar reînvia o mulţime de morţi de altădată şi ar trebui să‑i car în spinare/ pentru că ei au uitat să meargă ar trebui să‑i învăţ eu/ ca pe nişte copii de un an/ şi ce circ ar ieşi dacă ar trebui să transcriu tot ce ne spunea/ noi atunci de mult (…)/ asta e mergeam deseori la cârciumă/ a mergeaţi la casa scriitorilor la doamna candrea îmbuibaţilor/ azi multă lume are mentalitatea lui stan palanca dacă nu mă înşală/ memoria/ numai că nu mai e vorba de capşa ci de calea victoriei 115/ locaş cu o tristă celebritate dar unde s‑a desfăşurat tinereţea multora/ dintre cei / ce însemnau ceva acum câteva zeci de ani/ dar nu/ mai bine renunţ (…)” (email întârziat, (pp 45‑46). Ilustre personaje apuse, poeţi desigur, solitari şi fără prea multă speranţă, poeţi din bolgiile comuniste ori din vestita casă‑restaurant a Uniunii Scriitorilor sînt invocate de Nicolae Prelipceanu într‑un Pomelnic aproape religios, liturgic: „şi ion şi marius şi virgil şi petre şi daniel şi gheorghe şi matei/ şi mircea şi dan şi şi marcel constantin şi cristian/ şi laurenţiu şi laurenţiu şi sandu şi cezar şi nichita şi lucian/ şi marian şi nicu‑nicolae şi george‑nino/ şi maria‑luiza şi dana şi mihai‑mişu şi grigore/ şi negoiţă şi damian şi ioanid şi florin şi ioan şi tudor dumitru/ şi toţi ceilalţi cu tot neamul lor făcător/ de poezie şi de proză şi de literatură şi de altele dintre cele/ care se uită şi care nu se uită (…)” (poemul pomelnic, p. 65).

Dezabuzarea şi resemnarea sînt atît de puternice la Nicolae Prelipceanu încît poezia pare un recensămînt fără preţ lăsat, vai, nimănui, doar o formă de a da lustru artei zădărniciei: „toată ziua am fost încă în viaţă răsfoindu‑mi cărţile de altădată/ însă niciuna dintre clipele când le‑am deschis prima oară nu s‑a mai întors/ nu s‑a întors (…)// toată ziua am umblat pe urmele mele/ străzile se pierduseră copacii nu mai erau/ cât despre frunze ce să mai vorbim că nici ele/ nu mai semănau cu cele de altădată/ când corpul care azi mai mişcă puţin/ foarte singur şi foarte străin/ călca în picioare cu nepăsare/ cărţi frunze iubiri fotografii urme şi urne/ limitele fiinţei” (urne /urme, pp. 77‑78).

Poezia însăşi este pentru Nicolae Prelipceanu o sirenă misterioasă şi abandonată ingrat pe peretele corojit al unei Suline reale, dar parcă doar în memorie: „a fost o sirenă pe un perete demult/ o chemare târzie şi fără ecou/ căci sufletul nostru era/ vai de mine/ mai nou// am râs atunci de sirena aceea/ din sulina altor vremi/ funa máro strigam/ tu de cine te temi// însă ea/ nu se temea/ şi se estompa/ umbra ei/ iar apoi/ după ea/ chiar şi noi” (funa máro, p. 103).

Nicolae Prelipceanu este un  poet puternic şi crud, în primul rînd cu sine însuşi aşa cum îi stă bine celui care are nebunia să se privească pe sine însuşi, odată şi odată, drept în oglindă.

Discurs asupra alter egoului[2]

Liviu Ioan Stoiciu scrie o poezie atipică în peisajul liric al poeziei bune de astăzi: una de emisie orală, gongorică în expresie, monologală, epică aşa‑zicînd. Prima impresie, dacă‑l asculţi rostindu‑şi energic versurile, este tocmai această realitate: „Atâ­ta nostalgie… Trage o dâră cu călcâiul/ drept – de aici până aici sunt eu,/ vezi/ Numai atât. Şi cu toate astea nu mai încape/ lumea de mine. Care lume? Lumea morţii,/ despărţită de această dâră de lumea vie. Poate, în cap la/ tine, ochi albaştri! Noi avem partea noastră…? Târâie cordonul, îşi dezbracă rochia, o târâie după ea. E/ goală puşcă, mă crezi acum? Dacă te uiţi prin/ mine vezi altă lume…” (Oameni de modă veche, p. 11). Aşadar, poeziile lui sînt la rigoare paradoxal epice, în ele e vorba mereu despre un „el”, pe care îl ia gura pe dinainte, cum s‑ar zice, vorbeşte de unul singur precum ar avea în faţa sa pe oricine, apropiat sau îndepărtat: „Îi dau aerul vechimii. Coborînd,/ coborînd – ieri‑alaltăieri era un munte, astăzi/ e un deal, mâine‑poimâine va fi o câmpie: priveşte în zare,/ oprit pe o coamă să admire relieful, la/ o vârstă. Doamne, cum mai trece omul!” (Coborând, coborând, p. 10). E un sunet uşor recognoscibil al ecleziastului însuşi meditând în marginea, în registrul vieţii ce te înconjoară.

Discursul persoanei a treia singular, apropriat de poet, atinge nu o dată starea esenţial existenţială pe care o interoghează aproape ţipând, o pune în cheie dubitativă, în fond o intensifică multiplicând‑o, apoi interiorizând‑o, apoi restituind‑o într‑un scenariu al banalităţii şi derizoriului cotidian: „Ar trebui să‑ţi fie ruşine!” Întorc amândoi capul. „Habar/ nu ai de istoria României, vrei să pari/ inteligent.” Cine‑s ăştia? Ridică din umeri. Mai bem/ un rând? Adică bem o idee? Alţii cred că te poţi vindeca/ la cap dacă transformi boala într‑o artă. Hai să fim/ sănătoşi! În definitiv fiecare lucru tinde/ să devină ceva, nu contează ce, sau dacă nu reuşeşte. Ţie/ ţi‑a apărut vreodată în vis Dumnezeu” (Şi‑a mai ratat o zi, p. 16).

Nici un poet român de astăzi nu este atât de interogativ, în mod explicit, ca LIS, care prin acest şiretlic stilistic, care îi iese!, cel al persoanei fictive puse în joc verbal, se interoghează de fapt pe sine însuşi, de după paravan, şi odată cu el, cititorul însuşi: „Ca unul care îşi dovedise însuşirile şi vrednicia. Te/ mai gândeşti la mine? După ce/ ai dispărut iar? Nici azi, de Înălţarea/ Domnului, nu mă laşi în pace? Ce mai vrei? M‑am/ prosternat ţie, am aprins lumânări, m‑am rugat degeaba,/ n‑ai mai revenit.” (Tras la fund, p. 22). Ceea ce aude poetul la alţii, în frînturi orale, în locuri de multe ori de ocară sau sfinte, e de fapt propria lui voce ori, mai mult, propriile lui voci interioare.

Călător neostenit pe la locuri de aducere aminte şi reculegere intens exersată mai este alter egoul poetului!

Alteori poemele sînt curat diaristice, confesive la modul fals patetic, în ele artificiul persoanei fictive se estompează sau se desconspiră pur şi simplu, intră în carne şi oase în scenă, însuşi poetul: „Aceasta e starea mea de dinainte de a scrie –/ când vine întunericul, brusc, ziua/ în amiaza mare” (p. 25). Nu o dată patosul introspecţiei la LIS este atât de adânc încît capătă explicit sunetul unei rugăciuni sadea. Poetul stoarce bine, parcă pînă la epuizare, chestiunea „voinţei de‑a fi”, iar în febra obţinerii răspunsului lămuritor rămâne cu luarea aminte indispensabilă: „Taci odată? Aici nu e capătul pământului./ Lasă‑te în grija iubirii (…)” (Pierdut cu firea, p. 108).

Poet febril al introspecţiei de sine, LIS este mereu tensionat, însetat în a întreba, iarăşi şi iarăşi – în fond asta contează, nu răspunsul, căci el vine singur, cînd nici nu te aştepţi.

Un „poet reflexiv în cheie ludică”[3]

Formula, inspirată, din titlu nu îmi aparține, este – pe urmele lui Răzvan Voncu – a Soniei Elvireanu, cea care a trudit, îmi închipui asiduu, la antologia O sută şi una de poezii din seria lansată de Editura Academiei Române. Poezia este, o spune însuşi Adrian Alui Gheorghe (AAG), o „intimitate a absenţei”. Cum e cu putinţă acest paradox? Noi înşine sîntem o anticipare a absenţei, iată un răspuns posibil. Dar să‑l citim mai bine pe AAG: „nu, marc aureliu, absenţa nu‑i lipsită/ de energii, toate vieţile au ceva straniu/ în ele de aceea când ne adunăm uneori/ nu pe morţi îi plîngem ci ideea că moartea/ este posibilă.” (Intimitatea absenţei, p. 49). Într‑o altă antologie a autorului (Opera poetică, editura Paralela 45, 2016, în Prefaţă), criticul literar Răzvan Voncu sesizează, cu subtilitate, că „Poezia lui Adrian Alui Gheorghe nu era deloc o clonă a textualismului bucureştean, ci un amestec omogen de luciditate latină şi de căutare a unei spiritualităţi, de joc şi meditaţie, de poezie şi reflecţie pe marginea poeziei, propunea o renaştere a lirismului, în plin dictat al poeziei realului.” Între aceste borne curge poezia lui AAG, de la debutul editorial (Ceremonii insidioase, 1985) pînă la ultima carte inclusă în antologie (Comunitatea artistică, 2020).

 De abia odată cu Intimitatea absenţei (1992) exerciţiul stilistic în căutarea unei formule proprii expiră, poezia lui AAG devine mai fluentă, chiar mai narativă, referinţa livrescă de pînă atunci e mai rară, la fel pseudocitatele înalte, puse spre deruta cititorului naiv între ghilimele, iar meditaţia lirică nudă, cu semnificaţie elegiacă, dacă nu chiar ontologică: „greu mai ştiu acum să disting/ o paiaţă între cei care trec prin mine/ fluturându‑şi cenuşiul feţei verdele inimii/ greu între atâţia oameni de carne/ de pământ ca şi cum drumul se împotmoleşte/ între întoarceri definitive (…)” (Paiaţa, 53).

Adrian Alui Gheorghe adoră aluzia ironică, face tumbe şi ricoşeuri stilistice spre a scăpa în final poanta, mesajul hîtru, deconspirat: „Dragă cititorule, sunt fericit că am/ ajuns să ne întâlnim două abstracţiuni/ două lumi atât de deprimate fiecare (…)” (Cititorul este de altă părere, p. 56). Pînă şi un sentiment al vieţii caste, atît de omeneşti, poate fi preschimbat, prin alchimie poetică, şi înălţat la o semnificaţie înaltă, îmbăiat bine în scenariul ritualic de prestigiu, recuperat în cea mai concretă, plăcută şi frecventată experienţă de viaţă: „După ce am făcut cerul şi pământul/ după ce am muncit opt ore şi jumătate/ într‑un birou/ în care cuvintele miros a cerneală/ după ce am făcut cumpărăturile/ şi am plătit în avans dreptul la/ zilele următoare/ după ce am constatat că nu poţi/ pune întrebări tot timpul/ fără să te înspăimânte răspunsurile/ şi în timp ce spiritul meu şi al/ altora plutea peste ierburi şi ape/ am inventat o fiinţă după chipul/ şi asemănarea mea i‑am dat duh/ am culcat‑o în patul meu/ şi acum văzând că acest lucru e bun/ scriu poemul de mulţumire.” (Poemul de mulţumire, Carolinei, p. 65).

Spiritul ludic, hîtru îl ademeneşte mai tot timpul pe poet. Unele titluri sînt pur şi simplu scene dramatice cu umor mai mult sau mai puţin negru, unul, de altfel, atît de greu de atins.

În fine, natura intimă a acestui poet îmi pare ironia saturată cultural, improvizaţia scenică a poemului (cele ample sînt adevărate scene dramatice cu idei în joc de personaje), apoi insaţietatea lui AAG în a manipula motive culturale, livreşti de uz excesiv, poza melancolică pe care i‑o identifică şi Al. Cistelecan: „Ca la toţi moldovenii, şi la Adrian Alui Gheorghe scriitura se străduieşte să facă din melancolie o vocaţie, o voluptate, transformînd‑o în principiu fast şi dezvoltînd‑o baroc. Ea devine o stare de fond extensibilă, contagioasă şi progresivă, administrată în cicluri coerente, cu motive dominante transpuse într‑o difracţie dramatică”.

Adrian Alui Gheorghe este stilistic şi tematic un poet polifonic de la debut pînă la cea mai recentă carte a lui (Comunitatea artistică, 2020). Poetul cîntă pe mai multe voci, pe fiecare credibil. Polifonia lui lirică este legată de spiritul omului AAG, unul pus pe şotii cu idei, pe un umor, cum spuneam, rar, adică negru, pe vorba finală grea, sentenţioasă.

[1] Nicolae Prelipceanu, funa máro, Editura Cartea Românească, 2022, 112 p.

[2] Liviu Ioan Stoiciu, Luare aminte, editura Rocart, 2022, 110 p.

[3] Adrian Alui Gheorghe, O sută şi una de poezii, antologie, studiu introductiv, notă biobibliografică şi selecţia reperelor critice de SONIA ELVIREANU, Editura Academiei Române, 2022, 219 p.