CRONICA LITERARĂ

Radu Ciobanu
prozator, eseist, Deva

Om sub vremi

Pe când străbăteam pasajul acela fermecător şi alunecos dintre adolescenţă şi tinereţe, pe care toţi îl ştim, plin de iluzii şi exaltări, făceam câte un coup de foudre pentru fiecare nou scriitor descoperit. Unul pentru care această fervoare juvenilă nu s-a stins, dar s-a temperat în timp graţie încolţirii spiritului critic, a fost, este Mihail Sebastian. Îmi amintesc ce frustrare, ca în faţa unei ofense personale, am simţit când, în nu mai ştiu ce împrejurare, am aflat că G. Călinescu l-a considerat un „scriitor minor”. Adevărul e că, până în anii ‘90 ai veacului trecut, când i-a apărut jurnalul, Mihail Sebastian a fost apreciat printr-un fel de consens tacit cu o surâzătoare condescendenţă. Era simpatizat în primul rând ca autor al celor două piese – Jocul de-a vacanţa şi Steaua fără nume – agreabile, sentimentale, spirituale – ceea ce le asimila comediei fără a li se sesiza fondul grav, – iar volumele de nuvele şi romane apărute până în 1942 – Fragmente dintr-un carnet găsit, Femei, Oraşul cu salcâmi şi Accidentul – aveau parte de o percepţie vagă după război, deşi fuseseră bine primite în epocă mai ales, se zice, dinspre publicul feminin. Cam atât, deoarece, odată instalat, regimul comunist a tabuizat accesul la romanul său sinucigaş, De două mii de ani (1935) cu scrierea imediat consecutivă Cum am devenit huligan, cum şi scandalul tot consecutiv, care sunt, de fapt, nucleul incandescent al destinului său. Dar din anul 1996, când a apărut Jurnal 1935-1944, cota sa literară a cunoscut o turnură bruscă şi Mihail Sebastian a pătruns în curentul dezbaterilor. I s-au dedicat încă dinainte, dar mai ales după această dată, o mulţime de comentarii, analize, eseuri, unele incitante, suscitând polemici dintre care aş aminti contribuţii semnate de Cornelia Ştefănescu, Dorina Grăsoiu, Aurel Martin, Iulian Băicuş, Romulus Bucur, Geo Şerban, Marta Petreu, Mihai Iovănel, Remus Valeriu Giorgioni... Un scriitor francez, Lionel Duroy, a produs şi un fel de „viaţă romanţată”, roman bizar, Eugenia, care, deşi inspirat din jurnalul lui Mihail Sebastian, nu e nici veridic, nici plauzibil ca biografie a acestuia. Acestor scrieri, majoritatea neîndoielnic interesante în configurarea unui „studiu de caz”, care relevă cu precădere aspecte ale operei sau ale unor momente, episoade, etape din biografia lui Mihail Sebastian, li se adaugă de curând o lucrare cu ambiţii integratoare, non fictivă, dar cu aparenţe romaneşti generate de prezumţiile incursiunilor psihologice ale autoarei şi de expresivitatea beletristă a stilului: Singur. Viaţa lui Mihail Sebastian, de Tatiana Niculescu.[1]

Îmi asum riscul afirmaţiei că, din 1996, când a debutat literar cu Spovedanie la Tanacu, doamna Tatiana Niculescu s-a impus tot mai evident în literatura noastră ca un caz aparte, ca să nu zic fenomen. Prin epica aventuroasă a biografiei, – aventuroasă nu prin cumul de picanterii, ci ca diversitate a experienţei profesionale – prin neobişnuitul randament şi impact al creaţiei, în fine, prin predilecţia pentru cazuri şi personalităţi contrariante, discutabile, din aria sau proximitatea senzaţionalului, pe care are însă tactul de a le trata cu arta evitării derapajelor în senzaţionalism. Se pare că în cele din urmă d-sa a optat definitiv pentru genul biografic creditabil, excedat încă, mai peste tot, de „viaţa romanţată”. Înţeleg prin biografie creditabilă o viaţă reconstituită exclusiv pe bază de documente şi opere ale subiectului. Este tocmai ceea ce face Tatiana Niculescu, după cum însăşi mărturiseşte încă din primele pagini ale biografiei inspirat intitulată Singur:

„Nimeni n-ar putea spune mai bine povestea vieţii lui Mihail Sebastian decât a spus-o el însuşi în sute de articole şi recenzii pe marginea cărţilor citite, în zeci de cronici muzicale şi dramatice, în romanele şi piesele de teatru şi în jurnalul anilor 1935-1944. De aceea, această biografie e o reconstituire a vieţii lui Sebastian făcută în bună măsură, pe baza scrierilor lui [...]”

Iar scrierile lui sunt în primul rând jurnalul în ediţia a doua, de la Humanitas, din 2016, şi seria de Opere, în opt volume, editată de Fundaţia Naţională de Ştiinţă şi Artă a Academiei Române. Tatiana Niculescu e hărăzită cu darul scotocirii unor locuri, din varii motive, puţin sau deloc expuse, urmată de voluptatea vestirii celor descoperite acolo. Din explorarea acestui divers teritoriu al operei lui Mihail Sebastian, coroborată cu cea a documentelor conexe ale vremii respective – arhive, presă, memorii şi jurnale ale unor contemporani – d-sa ajunge în final la un fel de hologramă literară a unui personaj solitar, hărţuit între tangajul dezlănţuit al istoriei şi orgoliul de a rămâne el însuşi. Un crochiu al său ne este înfăţişat chiar din primele pagini ale biografiei, ca să ştim de la început despre cine va fi vorba:

 „...acest singuratic dedicat cărţilor, sentimental cu rigoarea nuanţelor, timid înzestrat cu subtil umor, evreu francofil evadat din ghetou prin cultură laică, dar păstrând vie înţelegerea lumii în care s-a născut, răzvrătit melancolic, prieten loial trădat şi părăsit de prieteni deveniţi celebri: un om care vorbea cu cărţile, trăindu-le şi scriind despre ele în singurătatea tranşeelor istoriei.”

Ca orice biograf care se respectă, Tatiana Niculescu îşi începe investigaţia prin reconstituirea genealogiei lui Iosef Hechter – Iosi – care va deveni Mihail Sebastian, unul dintre scriitorii singulari ai literaturii noastre. Dar în aceste prime capitole nu e vorba doar de ascendenţa unei familii, ci de resuscitarea, printr-un talent narativ pregnant şi plin de culoare, a atmosferei comunităţii evreieşti din Brăila începutului de veac XX: credinţe, tradiţii, ritualuri, „sărbătorile bucuriei sau ale amărăciunii”, ceremonii sacre, cardinale – circumcizia şi atribuirea numelui, prima tundere a părului – sunt atent detaliate deoarece în atmosfera aceasta s-a format Mihail Sebastian care, de-a lungul scurtei şi agitatei sale vieţi, nu le-a renegat niciodată:

„Iosi îşi petrece copilăria în realismul ghetoului – «orăşenesc, nervos, repezit» – şi în «misticismul sinagogii», pulsând împreună în «folclorul de mahala ovreiască». Din amestecul lor rezultă «ceva pentru care, dacă ai ureche şi inimă, merită să trăieşti şi să mori»”.

Şi, într-adevăr, Mihail Sebastian a trăit şi a murit în fidelitatea faţă de spiritualitatea ancestrală a ascendenţei sale, iar, într-un interviu ulterior cărţii (Orizont, nr. 6/2022), Tatiana Niculescu relevă una dintre sursele singurătăţii sale:

„Faptul de a fi şi de a se simţi singur acoperă la el şi un alt înţeles, mai de adâncime: e o aluzie orgolioasă la originea evreiască şi la educaţia lui biblică”,

– dar face şi precizarea foarte importantă că a refuzat alinierea la „cultura de ghetou” şi sionism. E un detaliu esenţial, definitoriu destinului lui Sebastian, pe care autoarea biografiei sale a ţinut să-l facă bine înţeles prin evocarea în debutul cărţii a tradiţiilor şi spiritualităţii iudaice legate de intrarea în viaţă, iar în finalul ei, ca un pandant, de înmormântarea oficiată de rabinul Alexandru Şafran. Şi de această dată ritualul funerar e detaliat la fel de pregnant ca şi cele iniţiatice, amintind însă acum şi prezenţa unor nume – Antoine Bibescu, Aristide Blank, Alexandru Rosetti, Lucreţiu Pătrăşcanu, Constantin Vişoianu, Camil Petrescu, Mircea Şeptilici, Geo Bogza, Leny Caler, Zoe Ricci „şi mulţi alţii” – semnificative nu doar pentru acel moment din 1945, ci şi ca efect al vocaţiei răposatului pentru echilibru social şi prietenie, fenomen explicabil prin corectul şi concisul comentariu al autoarei într-un alt pasaj al cărţii:

 „Atitudinea pe care le-o propunea Sebastian evreilor, era ati-tudinea pe care încerca s-o adopte el însuşi, armonizând «con-secvenţa fermă şi onestă» faţă de spiritualitatea neamului său cu o «profundă bună «credinţă de cetăţean»”. 

Demersul Tatianei Niculescu, de la alegerea titlului – Singur – pâ­nă la incursiunile în psihologia personajului, sunt în perfectă concordanţă cu viziunea a doi autori, evrei atei, erudiţi, tată şi fiică – Amos Oz şi Fania Oz-Salzberger – relevată în eclatantul lor eseu, Evreii şi cuvintele:

„«Identitatea» – scriu aceştia – este un concept care aparţine modernităţii: crizele ei sunt crize care aparţin modernităţii. Imediat ce lăsai în urmă copilăria [...] dar amintindu-ţi-le încă pe toate [sbl. RC] – te trezeai singur, pe malurile pustii ale unei modernităţi chinuite, cu toate simulările ei pline de dinamism şi cu pierderile ireversibile. O întreagă generaţie înghesuită între vechea sinagogă şi lumea cea nouă şi largă, între autoritate şi nesiguranţă, între Iluminism şi Holocaust.”[2]

Pe fondul acestei apartenenţe identitare ferme, Tatiana Niculescu reconstituie biografia lui Sebastian cronologic, desigur, dar reţinând ca borne de itinerariu momentele cu puternic impact asupra ţinutei, atitudinii şi opiniilor sale în contextul bulversant al vremii: trecem de la primele umilinţe suportate dinspre antisemitismul în ebuliţie la efectul compensatoriu al primelor lecturi, vocaţie ereditară şi totodată firească la un copil educat în spiritul cuvântului şi al cărţii. Fie-mi îngăduită aici o mică divagaţie: amintindu-şi la maturitate de acele lecturi, Mihail Sebastian divaghează şi el nostalgic la un moment dat:

„Nimeni nu va spune ce înseamnă în cultura generaţiei mele Biblioteca pentru toţi, această uriaşă enciclopedie care ne-a deschis din prima copilărie literatura tuturor timpurilor pe care nu le-am cetit şi nu le-am uitat fără folos.”

Da, BPT, siglă atât de dragă, atât de familiară, atât de hotărâtoare şi pentru educaţia generaţiilor următoare, s-a numărat printre primele victime ale crimelor comise împotriva culturii româneşti de către haitele de escroci, ignari, incompetenţi care au dat iama prin Ţară după 1990, pustiind-o şi de ultimele ei valori care supravieţuiseră celor două războaie şi bolşevismului. E rana nevindecabilă a cărturarilor oneşti, săraci şi fără puteri de decizie, de care nici un guvern „democratic”, alcătuit din analfabeţi politic funcţionali, nu ţine seama, dar care va rămâne ca un perpetuu memento al ruşinii şi netrebniciei. Dar cine din noile generaţii adepte şi inepte ale „distracţiei super” mai ştie azi de BPT?! Scuze pentru intempestiva defulare. Revin la acele borne de itinerariu despre care spuneam mai sus că Tatiana Niculescu le urmăreşte în atentă relaţionare cu subtile imersiuni în psihologia personajului Hechter-Sebastian: studiile, milităria, intrarea în conjuncţie cu prima personalitate care i-a intuit valoarea şi potenţialul, Nae Ionescu, care va deveni cea mai stranie prezenţă din existenţa sa, mentor fascinant, funest, inubliabil, la moartea căruia, va nota în jurnal, cu luciditatea de pe urmă:

„Ce soartă stranie a avut omul ăsta extraordinar, care moare neîmplinit, nerealizat, învins şi – dacă nu mi-ar fi greu s-o spun – ratat.”

Importanţa cuvenită e acordată aderării la Cuvântul, unde publică în flux continuu comentarii literare, recenzii, cronici muzicale, eseuri, din 1929 şi articole politice în siajul mentorului, care-i conferă o notorietate ce devine tot mai controversată, culminând în 1935, cu apariţia romanului De două mii de ani şi toate cele ce au urmat într-un context politic tot mai violent, din care nu puteau fi totuşi eludate nici episoadele erotice – actriţa Leny Caler, în primul rând, pictoriţa Zoe Constance Ricci, misterioasa, ingenua admiratoare Nadia Mărculescu, cum şi altele, mai pieritoare desigur, din bogata galerie a frumuseţilor din Bucureştii acelui timp tumultuos şi amoral, pe care Tatiana Niculescu nu ezită să-l fixeze într-un pasaj remarcabil:

„Partenerii se schimbă şi se recuplează, trec de la unii la alţii, într-un cadril sprinţar al moravurilor, în care dorinţele sexuale sunt satisfăcute fără oprelişti sau constrângeri morale, în numele libertăţii de spirit, indiferent dacă e vorba de mardeiaşii şi chivuţele din mahalale, de doamnele şi domnii din înalta societate, ori de intelectualii şi gazetarii de la Capşa.”

Am reprodus această frază deoarece ea face parte din tactica Tatianei Niculescu de a nu lăsa viaţa personajului său nicio clipă în afara contextului social, politic, moral, cultural al momentului istoric. E o caracteristică generală a scrierilor d-sale urmărirea, odată cu biografia personajului, şi a fizionomiei epocii. Cum remarcam şi în comentariul biografiei lui Zelea Codreanu, semnată tot de d-sa, e foarte important că, în aceste reconstituiri este restabilit şi adevărul asupra celor două decenii interbelice. E un răstimp care dobândise de două ori o aură nostalgic idealizantă: prima dată imediat după 1945, în contrast cu invazia în toate formele a sovietismului bolşevic, a doua oară în anii ‘90, după aparenta cădere a comunismului, când se instalase o aspiraţie, care s-a dovedit utopică, de revenire la monarhie şi, implicit, la nivelul de civilizaţie, văzut ca un model, al anilor interbelici. Care, în realitate, aşa cum ni se arată acum dinlăuntrul lor, nu oferă nicidecum motive de a-i considera model de organizare statală democratică ori de civilizaţie occidentală, europeană. România era vulnerabilă, la discreţia oricărui şarlatan abil ajuns la putere, speriată pe drept cuvânt de bolşevism, receptivă la naţionalism, mai ales când îi era prezentat în mixtură religioasă, şi la xenofobie în varianta prioritar antisemită. Au contribuit la aceasta desigur şi atmosfera postbelică internaţională, ameninţarea bolşevismului biruitor din Rusia, extremismul de dreapta din Europa, personaje autoritare ca Mussolini sau Hitler, devenite vedete, stimulând tentaţia vedetismului de acest gen şi altora, mai periferici. S-au adăugat politicianismul, corupţia şi lipsa de repere morale autohtone, cum şi cultura în cel mai bun caz rudimentară a majorităţii actanţilor politici.[3] Doar avându-le pe toate acestea în permanenţă în vedere, ne putem explica azi cum perioada interbelică a fost, de fapt, una a abuzurilor judiciare, a bunului plac regal şi a asasinatelor în trombă, comise atât de putere cât şi de cei ce i se opuneau, încercând să se legitimeze tot prin crimă. În Singur, unul dintre capitole se şi intitulează Lovituri de teatru, înscenări, asasinate. Că în această atmosferă sulfuroasă s-a şi gândit, s-a şi creat, au apărut chiar capodopere în toate domeniile artei, nu e decât încă o dovadă că spiritul creator nu poate fi nimicit nicicând de barbaria agresiunilor conjuncturale. În acest areal, cum remarcă autoarea în interviul amintit, personajul ei trăieşte

„...singurătatea lucidităţii în mijlocul unei lumi învolburate şi descreierate în care Sebastian nu prea mai are cu cine să comunice, cu cine să împărtăşească aceeaşi viziune asupra evenimentelor şi a mersului istoriei.”

Luciditatea provoacă însă suferinţe atroce când focalizează propriile slăbiciuni, neputinţe, compromisuri care nici nu pot fi împărtăşite cu vreun suflet pereche. Şi mi se pare cel mai semnificativ în acest sens episodul din 1939, când, de Ziua Cărţii, Mihail Sebastian a trebuit să participe la festivităţi în uniforma Frontului Renaşterii Naţionale, partid al dictaturii regale, şi trăieşte post festum o veritabilă dramă care-i smulge accente catastrofice:

„Mi-e ruşine şi mai ales mi-a fost atunci ruşine. Mai am eu oare dreptul să judec calitatea morală a unui om, eu care n-am avut tăria de a rezista la această comedie? Ce aş face atunci în faţa unor mari presiuni? Cum m-aş purta într-un lagăr de concentrare? Câtă mândrie aş fi capabil să păstrez în faţa unui pluton de execuţie? […] Sunt un scriitor care a purtat livrea. Şi mă gândesc că sunt scriitori care au murit pe rug pentru că n-au vrut să cedeze mai puţin chiar. Mă simt desfigurat, descalificat, decăzut din dreptul de a scrie: eu! Cu acel sentiment de stimă proprie, de orgoliu reţinut, care singur justifică acest cuvânt.” 

Există la noi un „trend” senzaţionalist vioi care descoperă conspiraţii în împrejurările morţii unor scriitori importanţi. Nici sfârşitul lui Mihail Sebastian într-un accident de circulaţie nu-i putea scăpa. Din fericire, doamna Tatiana Niculescu evită asemenea piste fanteziste şi rămâne pe itinerariul impus de bunul simţ. D-sa sesizează, în schimb, în această nefericită împrejurare o reală undă enigmatică pe care o tratează cu atenţia cuvenită. Astfel, în timp ce, se străduia să pornească romanul Accidentul, scris până la urmă greu, cu întreruperi, în atmosfera tensionată a vremii, Sebastian a avut, chiar în ziua sa aniversară, 18 octombrie 1936, în stradă, viziunea unui accident. Nu e clar, scrie doamna Tatiana Niculescu, dacă e vorba de un accident real sau doar de „un straniu moment imaginar”, deoarece, peste două luni, el rememorează întâmplarea într-un mod ambiguu:

 „...am văzut deodată imaginea unui accident de stradă, în care mi‑ar fi plăcut să mă las antrenat. Am văzut atunci un prim capitol, cu o bogăţie de spirit al secolului, detalii minuţioase şi atât de presante, încât mi se părea că – venit acasă – nu voi putea face altceva decât să scriu, ca sub dictarea unei voci imperioase. Să numim asta inspiraţie.”

E vorba, de fapt, de un fenomen obişnuit, deseori mărturisit de prozatori sau poeţi deopotrivă, care îl percep ca pe un dicteu venit din transcendent. Dincolo de acest aspect însă, detaliind accidentul real, Tatiana Niculescu observă una dintre acele coincidenţe care – cum scria cândva Livius Ciocârlie – „generează întrebări fără răspuns”[4]:

„În cădere, Sebastian se loveşte cu capul de caldarâm. Dacă cineva care citise romanul Accidentul s-ar fi aflat prin apropiere, şi-ar fi amintit de începutul cărţii ca de o stranie prefigurare a momentului de acum. N-ar fi avut decât să schimbe identitatea personajului.”

Se adevereşte şi aici o convingere dobândită prin proprie experienţă de numeroşi scriitori (printre care mă număr) că în cuvinte rezidă o putere, care se manifestă uneori funest, de a provoca realitatea chiar şi peste ani. E, de data asta, ceva mai mult decât o coincidenţă.

Încheind lectura acestei biografii, mi-am amintit de concluzia clar exprimată de doamna Marta Petreu, înspre finalul eseului d‑sale, Generaţia ‘27, între Holocaust şi Gulag[5], că nu poate să uite

 „...nici o clipă ipoteza imposibil de verificat, a unei determinări supraindividuale [sbl. aut.]: un fel de «spirit al secolului», un duh rău care a bântuit şi a stăpânit întregul continent.”

Nu alta, dar altfel spusă, e şi încheierea la care ajunge doamna Tatiana Niculescu după ce a retrăit ea însăşi viaţa lui Mihail Sebastian, cel chinuit de „duhul rău” al vremii sale:

„Sebastian m-a învăţat, sau mai bine zis, m-a întemeiat încă o dată, prin viaţa lui, în părerea că te poţi aştepta oricând la orice de la oricine şi trebuie să primeşti cu calm şi înţelegere orice trădare.”

Cu calm e posibil, mai greu e cu înţelegerea...

[1] Tatiana Niculescu, Singur. Viaţa lui Mihail Sebastian, Bucureşti, Humanitas, 2022.

[2] Amos Oz şi Fania Oz-Salzberger, Evreii şi cuvintele. Traducere din engleză şi note de Ioana Petridean. Bucureşti, Humanitas, 2015, p. 55.

[3] V. şi Radu Ciobanu, „Teren minat”, în Alternanţe, nr. 1/2018

[4] Livius Ciocârlie, Eseuri critice, Timişoara, Facla, 1983.

[5] Marta Petreu, Generaţia ‘27 între Holocaust şi Gulag. Mircea Eliade şi Klaus Mann despre generaţia tânără. Iaşi, Polirom, 2016.