CRONICA LITERARĂ

Lucia Cuciureanu
poetă, eseistă, Arad

„şi am privit prin hublou”

Cu ani în urmă citeam, în presă, despre cazuri inexplicabile de oameni care dispar din peisaj. Explicaţia era că au intrat într-un univers paralel din care se întorceau peste ani, neschimbaţi şi nu-şi aminteau mare lucru din universul în care plonjaseră. Se spunea că aceste întâmplări nu sunt popularizate pentru a nu stârni panică printre trăitorii din galaxia noastră. În ultimul timp, n-am mai aflat nimic nou despre acest subiect. Deşi nu am uitat. Am avut aceeaşi tresărire când am început să citesc noua plachetă de versuri (55 de pagini, 46 de poeme)[1] a lui Andrei Mocuţa. Între timp, m-am liniştit. Lucian, cum îmi place să-i spun (el fiind, cu numele din buletin, tizul meu), a folosit arealul intergalactic pentru a recompune traseul iniţiatic al unei scenografii a evaziunii din cotidianul zgomotos. Era de aşteptat, în cazul lui (mare admirator al tuturor SF-urilor, filme, cărţi, benzi desenate etc.) să profite de această evadare pentru a scrie, de fapt, o carte cu o evidentă amprentă biografistă. În care încearcă să-şi limpezească sentimente, impresii, experienţa trăită.

Poemele nu au titluri, sunt datate pe ani, începând cu 2025 şi până în 2070. Aşadar, vârsta la care începe aventura acestei (auto)cunoaşteri e una rotundă: 40 de ani. O vârstă la care poţi să te opreşti din mers, să meditezi la trecut şi să faci „predicţii despre viitorul îndepărtat”. Să tragi apoi eventual nişte concluzii provizorii pe care să le împărtăşeşti şi altora. Legătura cu pământul nu este întreruptă definitiv. E mai degrabă vorba de un salt în eul interior luminat într-o serie de holograme. Aproape un sfert dintre ele se dedică figurii mamei. Ea este cea care a consemnat, într-un carneţel, naşterea copilului în 12 ianuarie 1985 şi alte întâmplări din viaţa lui: pp. 9, 10, 14, 19, 21, 25, 36.

Placa fotografică înregistrează, în acelaşi timp, „o pagină din jurnalul” tatălui:

„m-am rugat să mai trăiesc zece ani
Dumnezeu mi-a oferit
16

ce altceva aş putea să mai cer?” (p. 23)

şi o rană încă nevindecată:

„anul acesta împlinesc vârsta
la care tatăl meu a murit

parcă mi-e ruşine
să trăiesc mai mult decât el” (p. 34)

Amplitudinea acestei unde luminoase a fost atinsă în Portret al artistului după moarte (2020). Acum e rândul mamei:

„prima silabă pe care am pronunţat-o
după naştere a fost
ta ta

abia după ce m-am trezit
singur în beznă
în sunetul static al universului
departe de orice contact
departe de viaţă departe de lumină
departe de dragoste
am reuşit în sfârşit
să spun
ma ma” (p. 37)

În Cosmos, în lumea largă, comunicarea, înţelegerea este greu de realizat:

„din când în când recepţionez mesaje
bizare prin staţia de comunicare
din care nu pricep
o iotă

multe dintre ele sunt sunete stridente
sau onomatopee stranii
dar şi dialecte galactice
destul de apropiate urechii umane

dacă stau bine şi mă gândesc
m-am regăsit în împrejurări asemănătoare
şi pe Pământ
unde nimeni nu înţelege cu adevărat
ce vor
ceilalţi să spună” (p. 13)

Nici cu dragostea nu-i uşor de convieţuit, „teoria apropierii” e dificil de asimilat:

„sunt aici
inima încă îmi bate
mai  î n c e t  /  tot mai  î n c e t
o aud – îmi şopteşte ceva
nu există taine între două minţi întrepătrunse
aşa cum nici dragoste fără mulţi ani de căutare” (p.53)

Egoismul şi invidia te poate mistui mai puternic decât singurătatea. Cartea pledează pentru lectură, generozitate, altruism şi bucurie pentru realizările confraţilor. Iată un „contact” pentru care merită să renunţi la confortul intergalactic:

„acel moment
când descoperi prima oară o carte
şi îţi place atât de mult
încât te-ai duce direct la autor
să-l iei în braţe
dar nu poţi
pentru că eşti la mama dracului
în
cosmos” (p. 46)

[1] Andrei Mocuţa, Contact, Casa de pariuri literare, Bucureşti, 2022