CRONICA LITERARĂ

Romulus Bucur
poet, eseist, traducător, Braşov

mon semblable, mon camarade

Prima carte de poezie a lui Bogdan Alexandru Stănescu, Apoi, după bătălie, ne‑am tras sufletul, creează imaginea unui acvariu sau a unei diorame. Un mesaj holografic pîlpîitor cu prinţesa Leia spunînd în buclă Obi‑Wan Kenobi, help us!, totul realizat folosind recuzita antică, mitologică şi războinică, admirabil apropriată şi integrată, ceea ce, însumat cu super‑empatica lui cronică la Arta războiului, mi‑a sugerat titlul textului de faţă.

În volumul de faţă[1], avem, în primul rînd, un amalgam literatură‑viaţă, topitură în care ingredientele se amestecă, se disociază, iar se amestecă, şi tot aşa, la infinit. Totul depinzînd de (al)chimia lor, de momentul în care sînt privite, de unghiul în care ne situăm, de modul în care cade lumina.

O lume în continuă schimbare, predominant sordidă, cu fulguraţii ale frumuseţii. Şi peste toate acestea se proiectează umbra literaturii: „În nopţile albe ale mileniului,/ meditând asupra rănilor experienţei, vorba lui Pater,/ îmi fuge gândul la zăpezile adunate mormane/ în jurul străzii, când plecam spre şcoală/ prin tuneluri săpate dimineaţa/ de bărbaţii blocului, îmbrăcaţi în cojoace de miel, asudând şi înjurînd sub căciulile cu urechi/ fumul ţigărilor, corporal în gerul matinal,/ flegmele galbene pe albul de hârtie/ ca să recunoşti noutatea, trebuie să ştii ce a fost,/ vine apoftegmatic gândul şi la fel zboară./ Ştiu ce a fost, dar nu recunosc noul,/ doar o frumuseţe care se naşte acum, teribilă,/ apoi dispare” (Rănile experienţei).

O lume care determină o anumită relaţie, inconstantă, cu poezia: „Şi iarăşi am spus că nu mai scriu poezie/ PENTRU CĂ:/ Nu vindecă moartea,/ Nu te face mai agreabil, mai atrăgător/ Nu‑ţi combate chelia./ Da, aşa am spus acum un an,/ apoi toată voma s‑a strâns în inima gâtului/ s‑a revărsat în sânge, de acolo mă priveşti tu, inima mea” (Melancholia); tema cu variaţiuni e legată de momentul în care vezi un segment al acestei lumi şi de momentul în care îl povesteşti: „Şi chiar dacă nu mai e timp pentru aşa ceva/ imaginează‑ţi o tânără femeie stând cu piciorul îndoit/ sub corp,/ Pe un colţ de canapea, ascultând valsul nr. 2 de Şostakovici/ o pisică tărcată dă să sară alături de ea/ răstoarnă cana de cafea, fata ţîşneşte de la locul ei/ înjurând/ În bucătărie, pe tocătorul de lemn, o felie de pâine proaspătă/ unsă cu unt, poartă ca‑ntr‑un pat/ un fir de mentă./ Imaginează‑ţi toate astea” (Deşi nu mai e timp).

Sau:

„Şi chiar dacă nu mai e timp pentru aşa ceva/ imaginează‑ţi o tânără femeie stând cu piciorul îndoit/ sub corp,/ Pe un colţ de canapea, ascultând Recviemul lui Verdi/ Încearcă să rumege povestea de la Auschwitz/ care şoptesc/ Dies Irae/ o pisică tărcată sare greoi lângă ea/ cât pe ce să răstoarne cana de cafea,/ fata îşi întrerupe gândul, mai mult o imagine, un film/ alb‑negru/ şi mângâie pisica fără s‑o privească,/ în bucătărie, pe tocătorul de lemn, o felie de pâine proaspătă/ abandonată, neunsă cu nimic,/ imaginea singurătăţii” (O femeie, o pisică).

O imagine care se dezvoltă, în volutele căreia se agaţă şi de desprind fire ale memoriei: „Ce‑ţi spune femeia asta de patruzeci de ani, aşezată la fereastră/ cu un picior îndoit sub corp, când totul şi‑a pierdut din relevanţă?/ Îţi spune ea mai puţin decât nesfârşitele amintiri ale tinereţii tale,/ decât urcuşul printre ierburile sălbatice ale dealului,/ cu o sticlă de vodcă în mână şi/ un pachet de Mărăşeşti prins în mâneca pliată a cămăşii – vânătorul de cerbi, dragă vânătorule –/ femeia asta, iremediabil tristă, privind pe fereastra învelită‑n praf/ e mai puţin importantă decât letargia memoriei?” (Ea era Îngerul Morţii).

La Broasca Verde şi alte povestiri e locul unde se regăsesc Moşii caragialieni. Unde se află la vedere un imaginar acvatic pe care doar îl menţionez, fără a‑l mai dezvolta, parcă simţind capcana întinsă de autor. Unde se desfăşoară istoria personală, juxtapusă istoriei Mari. Iar volumul devine descoperirea/ inventarea unei mitologii personale. Sau aproprierea/ adaptarea uneia deja existente: „E groază sau fascinaţie,/ se ştie asta de când lumea, de la bunicii etrusci,/ adorabilii/ agricultori care sădeau pruci nou‑născuţi şi căutau semnele‑n/ striaţiile ficatului, fiecare dală e o posibilă interpretare/ dar şi aducere amine: un mare imperiu se va prăbuşi,/ dar marea va rămâne calmă – de meditat asupra ambivalenţei apei –/ la aproape două mii de ani după naşterea unui Zeu unic/ o să m‑apropii, cu aceeaşi groază, de statuia altei mame/ ale cărei izbucniri de furie iscau vântul, alungau păsările/ şi aduceau ploi interminabile, cu stropi cât bobul de strugure” (Domina domină)

Referinţele antice, inclusiv pre‑, sau, mai adecvat, ante‑istorice, cu aluzii discrete, ar putea fi interpretate ca o contextualizare, ca o încercare de echilibrare între trup (fiziologia lui) şi lume (cum am mai zis, sordidă, mediocră, respingătoare, filistină, şi lista ar putea merge înainte): „Intră: ai vrut să vezi fericirea burgheză/ E rânduită‑n borcane, etichetată, avem de toate –/ fetuşi, copii născuţi în noaptea lumii, dar şi diorame splendide/ […]/ Copiii mi‑i leg de gât, am mâini bătătorite/ îi strâng la piept,/ sărim în mare felix, neagră ca vinul roşu/ şi apoi ne scufundăm printre bule/ şi peşti gri hămesiţi/ până dăm uimiţi de/ tărâmul‑muzeu, unde oxigenul nu a pătruns/ vreodată/ unde triremele încă zac intacte în nămolul purtat/ pe tălpile unor veterani de la Philippi,/ acolo ne vedem toţi trei Mama, mulgătoarea,/ acolo încep o nouă groapă de fundaţie,/ unde nu‑ncape nefericire şi petele/ de iod urcă‑n fuioare” (Philippi).

Pe scurt: mă regăsesc în această carte, mă identific din multe puncte de vedere cu autorul ei.

[1] Bogdan‑Alexandru Stănescu, Adorabilii etrusci, Bistriţa, Charmides, 2021.