CRONICA LITERARĂ

Iulia Stoichiţ
poetă, Braşov

Promising Nameless Woman

De data asta, n‑am nicio introducere inteligentă în subiect pe ţeavă, aşa că o să spun doar că, după recenzia la Cum te vei îmbrăca la sfârşitul lumii? de Cosmin Leucuţa, trebuia să revin cu un follow up. Nu ca să dau explicaţii despre acea recenzie (şi, în special, despre finalul ei), ci să văd ce a mai făcut autorul în ultimul său volum, un roman de data asta, cu titlul destul de neimpresionant, dacă mă întrebi pe mine, Cerul ca oţelul^[1], apărut anul acesta la Humanitas.

Încă nu‑mi dau seama dacă se descurcă bine sau nu cu romanele Cosmin Leucuţa. N‑am ca termen de comparaţie decât romanul său de debut, Laptele negru al mamei, unde, ca să fiu totuşi delicată, se vede că nu se formase ca scriitor încă. Aşa că, din respect pentru Cosmin şi începuturile sale, n‑o să mă raportez la primul său roman ca să‑l compar pe ultimul. Problema e că nici nu i‑am citit celălalt roman, Hoodoo, ca să am o imagine de ansamblu clară în legătură cu toate romanele sale de până acum. Altfel, în mod evident Cerul ca oţelul e mai bun decât Laptele…, dar e o comparaţie dezechilibrată de la bun început. Dacă aleg să compar Cum te vei îmbrăca la sfârşitul lumii? cu Cerul ca oţelul, din nou, ceva nu e în regulă, pentru că aş compara roman cu proză scurtă şi nu e acelaşi lucru, chiar dacă volumul apărut la CDPL are calitatea de a fi un roman fără a fi roman prin felul în care sunt construite prozele şi cum unele din ele se leagă între ele, mai mult sau mai puţin vizibil.

Şi, de fapt, cred că asta e una din calităţile principale ale prozei scrise de Cosmin Leucuţa (roman sau proză scurtă): toate aceste cărţi tind să coexiste în acelaşi univers literar‑cinematic. Există elemente prin care îşi leagă cărţile în mod asumat. De exemplu, în Cerul ca oţelul, Cum te vei îmbrăca la sfârşitul lumii? devine un titlu şi poster al unui film, dacă nu mă înşală memoria. De asemenea, îşi face apariţia şi Hoodoo, dar nu mai e titlu de film, darămite de carte, ci e mai degrabă un soi de stare, descrie un soi de rău inerent al lumii (habar n‑am ce se presupune că trebuie să facă acest cuvânt în romanul omonim). Din punctul ăsta de vedere, cred că Cerul ca oţelul e cel mai free Easter eggs volum al său. Poate că nu voi fi citit şi Numele altora şi Hoodoo ca să‑mi permit să spun asta având acoperire, dar cred că îţi poţi da seama că autorului îi place să introducă referinţe din propriile cărţi în cele ce urmează după cele deja apărute pentru că altfel nu se simte bine omul dacă n‑o face. Unii ar putea spune că e o formă de narcisism, dar dacă ai crescut cu universuri cinematice sau de comics unde a face trimiteri la propriul univers sau chiar la alte universuri asemănătoare cu al tău e norma de multe ori, are sens ca autorul să facă asta şi cu universul său literar.

Îţi trebuie răbdare şi stomac ca să citeşti Cerul ca oţelul. Eu ştiu că am avut nevoie de stomac, dar şi de răbdare ca să termin romanul. În alte condiţii, poate aş fi şi renunţat să termin romanul, mai ales că nu l‑am citit într‑o perioadă strălucită din punct de vedere psihic, dar fiind vorba de Cosmin Leucuţa, am insistat. E un roman de atmosferă, care presupune să dai timp lucrurilor să se desfăşoare. Avem toată această suită de personaje care nu mai trăiesc cu identităţile lor anterioare incidentului, pentru că ele oricum au fost pulverizate în noua lume postapocaliptică. Ce sens are să se mai agăţi de identitatea pe care o aveai la un moment dat, mai ales că nu te mai ajută cu nimic? În cel mai bun caz, se ţine cont de sexul biologic al acestor personaje, iar ăsta e un aspect important, asupra căruia mă voi şi opri puţin în cele ce urmează.

Avem o femeie fără nume care este personajul principal (deşi oamenii se mai întreabă între ei despre prenumele lor, ca cititori nu aflăm aceste informaţii, le ştiu doar personajele), care pleacă de acasă după ce şi soţul ei a plecat, iar fata lor moare la un număr de săptămâni de la plecarea acestuia. Pleacă cu o ţintă aparent fixă în cap, care devine evidentă după ce ajunge unde îşi propusese, adică spre finalul romanului. Pe drum, este răpită într‑o oarecare măsură de un bărbat, care o violează, dar pe care reuşeşte să‑l omoare în cele din urmă şi îşi continuă drumul. Devine şi o mamă provizorie pentru o fată de 12‑13 ani până în momentul în care dispare de sub nasul ei şi nu o mai găseşte. O să‑mi dau silinţa să nu dau toate spoilerele posibile, dar tot trebuie să mă leg de interacţiunile acestei femei cu oamenii cu care se întâlneşte pe drum.

Cine nu s‑a prins deja, interacţiunile ei cu alte femei sunt mult mai puţin dureroase, so to say, decât cele cu bărbaţii. Există o grijă inerentă între femei şi dorinţa, într‑o măsură mai mare, de a se ajuta una pe alta, de a avea grijă de ele între ele. Dar nu mai vorbim de matriarhat. Nu mai există această posibilitate, atât de mult a pulverizat incidentul ordinea socială ştiută. Când ai de‑a face cu o lume postapocaliptică, în care resursele încep să fie din ce în ce mai împuţinate, în mod clar, nu mai vorbim de posibilitatea oamenilor de a se solidariza. Fiecare îşi vede propriul interes. Cu atât mai mult bărbaţii, având în vedere că de ei depinde perpetuarea speciei, chiar dacă perpetuarea speciei înseamnă, de fapt, întreţinerea celei deja existente prin mâncarea bebeluşilor. Există cam 3 posibilităţi în acest punct: 1. o minimă colaborare între femei şi bărbaţi spre un bine comun; 2. bărbaţii care subjugă femeile şi le mutilează; 3. femei care transformă bărbaţii în sclavi. Nu mai ştiu sigur dacă primul scenariu se întâmplă (parcă totuşi se întâmplă), dar celelalte sigur se întâmplă. Personal, cred că vorbim atât de balansarea posibilităţilor, dar şi de un scenariu nerealist, oricât de nefeministă o să par prin ceea ce tocmai am scris.

În Promising Young Woman, film apărut în 2020, the trope of revenge movie e întors împotriva sa (personal, aş zice că e o critică a filmului Kill Bill Vol. 1&2) prin prisma faptului că, deşi vorbim de o femeie, Cassie, care încearcă să răzbune sinuciderea prietenei sale din facultate, Nina, după ce a fost violată la o petrecere şi nimeni n‑a crezut‑o ulterior pentru că băuse (iar băutura, se ştie, e o formă de consimţământ universal valabilă pentru sex din partea femeilor), tocmai pentru că este femeie, nu reuşeşte să o răzbune pe prietena sa şi mai şi ajunge să fie omorâtă, deşi înainte de asta, bărbatul care o violase era încătuşat. Nu vă zic cum se termină, de fapt, dar mie mi se pare o critică importantă şi normală adusă ideii de revenge movie în care vorbim de o protagonistă, pentru că, fie că ne place sau nu, ca femei, putem fi foarte uşor subjugate fizic de un bărbat. Şi da, fireşte că pe unele din noi, ca femei, ne face să ne simţim mai bine un scenariu de tipul kill bill decât să ni se reamintească mereu că, la finalul zilei, bărbaţii ne pot omorî cu mâinile goale, nu vrem să vedem cum murim până şi în filme din cauza bărbaţilor, dar ăsta e scenariul cel mai realist cu putinţă. Aşa că, din această perspectivă, nu ştiu cât de realist e un scenariu în care o femeie, singură, reuşeşte să supravieţuiască unor bărbaţi care o imobilizează. Şi, nu‑i aşa, pot să fiu acuzată de nefeminism că nu ţin cu protagonista romanului, şi înţeleg că naratorul n‑a vrut s‑o omoare, cu cine îşi mai termina romanul dacă o făcea (dă‑i dracului de bărbaţi, că sunt eroi din timpuri imemoriale), dar tot persistă întrebarea asta, pentru mine, cel puţin: e realist? Cred că asta e o (pseudo‑)dilemă ce o rezolvă fiecare cum se pricepe (eram tentată să dau nişte spoilere aici – nu că nu ar exista deja pe internet, în alte recenzii – dar am zis mai bine să nu). Altfel, nu‑mi dau seama cine vor supravieţui la finalul zilei mai mult: bărbaţii sau femeile.

Altfel, I guess I can still bicker în legătură cu nivelul de violenţă, oricât de justificat, din punctul culminant (va trebui să citiţi ca să aflaţi despre ce e vorba), dar overall cred că e un roman valabil, fie că e your cup of tea or not genul acestuia. Până la urmă, câte romane româneşti contemporane se scriu care nu parazitează biografia autorului? Şi da, asta deschide cutia Pandorei despre cum scriitorii români nu au imaginaţie deloc (mai ales prozatorii, că la poeţi e oarecum justificabil narcisismul scriptural), de fapt, dar nu e nouă discuţia oricum (în treacăt fie spus, Cosmin Leucuţa nu este chiar singurul prozator care scrie din imaginaţie. Mai sunt şi alţii, chiar dacă eu nu i‑am citit, trebuie să recunosc). Ăştia suntem, cu asta defilăm deocamdată. Poate ni se va dezvolta şi imaginaţia la un moment, ce să zic?

[1] Cosmin Leucuţa, Cerul ca oţelul, Humanitas, Bucureşti, 2022, 263 pp.