DIALOG

„Scrisul e pentru mine un vis cu ochii deschişi, un vis în care mă joc”

Interviu realizat de Cristian Pătrăşconiu  cu Monica Pillat

Cristian Pătrăşconiu: Te joci şi acum? Încă te mai joci?

Monica Pillat: Da, încerc să mă menţin în sfera Jocului secund, creând lumi posibile prin scris. Odată intrată în acest vârtej, nu mă mai pot opri, deoarece ţinutul imaginar căruia îi dau drumul în realitate este fascinant de fecund. O carte nu e un punct terminus, ci un drum care duce către o alta. Fiecare scriere poartă în ea sămânţa viitoarei închipuiri. 

C. P.: De ce (să) ne jucăm? Ce îmblânzim când ne jucăm?

M. P.: Ne jucăm ca să rămânem liberi, ca să ne explorăm bogăţiile interioare, ca să ne sporim şi să ne depăşim limitele. Să fie realitatea cămaşa de forţă în care suntem constrânşi să trăim? Poate că tocmai din această pricină, ea ne dă imboldul şi apoi devine trambulina de pe care sărim în vâltoarea fanteziei. Boetius a scris Consolarea filosofiei în închisoare, Don Quijote s-a născut în temniţa în care a stat ani de zile Cervantes. Nicolae Steinhardt şi-a reconstituit experienţa carcerală în Jurnalul fericirii. Pilda unor asemenea opere ne arată capacitatea miraculoasă a minţii de a transcende claustrarea fizică în timp şi spaţiu. Toulouse Lautrec şi-a depăşit infirmitatea pictând cu frenezie dansatoare. Pare-se că talentul îmblânzeşte asprimea destinului, vindecă neputinţele, înlătură zăbrelele. Jocul, pe care eu îl văd sinonim cu creaţia, este cu adevărat salvator.   

C. P.: De ce să ne jucăm şi acum – când suntem, vorba aceea, oameni mari?

M. P.: Când eşti copil, jocul e o modalitate a ta, ca nou-venit în lume, de a te acomoda cu felul în care părinţii şi bunicii se poartă între ei dar şi cu tine. Aşa cum o leagănă mama ca să adoarmă, leagănă şi fetiţa păpuşa la culcare, se joacă împreună cu ea de-a doctorul, de-a mersul la cumpărături, de-a preparatul mâncării în bucătărie, de-a gătitul la oglindă, de-a mersul în vizită… Nu face decât să-i imite pe ceilalţi, imaginându-se în pielea lor. E libertatea copilului de a deveni ceea ce încă nu este: mare. După ce se maturizează, lucrurile se petrec invers: insul vrea să se întoarcă în timp, să se poarte din când în când copilăreşte, să evadeze, să se dezbare de constrângerile pe care i le impune înaintarea în vârstă. Dacă nu mai are chef să se joace, omul ajunge prizonierul lui aici şi acum, îşi pierde dezinvoltura şi exuberanţa. Se rigidizează şi se acreşte ca merele pădureţe. Cu alte cuvinte, îşi pierde disponibilitatea de a se schimba.

C. P.: Care sunt cele mai vechi jocuri pe care le păstrezi în memorie?

M. P.: Trebuie să îţi mărturisesc că cel mai vechi joc al meu a fost desenul. Ai mei îmi spuneau poveşti, iar eu, după aceea, le desenam cu creionul într-un caiet, ca să văd personajele în mişcare. De fapt, mi le închipuiam cum trebuiau să arate. Dădeam cuvintelor rostite o formă, un contur aparte, le îmbrăcam în costume, le plimbam prin încăperi, le scoteam afară, în grădina de pe hârtie. Aşa mi se părea că deveneau ale mele. Apoi, fie cu tata, fie cu câte o prietenă de vârsta mea, intram pe roluri în poveste, îi dădeam viaţă din vieţile noastre care nu mai semănau cu cele de dinainte. Puteam fi pe rând: când frumoasa adormită şi fiul de împărat, când calul şi zmeul, când albina şi vrăjitoarea. După ce sfârşeam de interpretat ultima scenă, mă trezeam întrebându-mă: dar dacă lucrurile s-ar petrece altfel? Şi începeam să improvizez, modificând pe ici, pe colo, acţiunea, ba chiar introducând în poveste pe cineva necunoscut. Mai era apoi jocul cu care intram în somn. Înainte să adorm, îmi imaginam că sunt Robinson Crusoe, naufragiat pe ţărmul sălbatic şi că am de îmblânzit o insulă virgină. Noapte de noapte mă gândeam ce seminţe să pun în pământ, ce animale să îmbunez, ce fel de colibă să îmi fac, până când mă lua somnul.

C. P.: Aveai codiţe? Cum ne putem imagina că arăta Monica – mică-mică şi jucându-se?

M. P.: Da, aveam codiţe. Cum locuiam într-o casă bătrânească, înconjurată de o curte lungă şi de o terasă umbrită de castani, dimineţile ieşeam afară şi alergam cu braţele ridicate, aşa cum văzusem că îşi întind păsările aripile. Credeam, mai bine spus speram, că la un moment dat îmi voi lua şi eu zborul. O făceam mai cu seamă în dimineţile cu vânt mare, când pomii vuiau ca marea. Aveam şi o tricicletă pe care pedalam în lung şi în lat, călătorind. De obicei mă însoţea cu o privire reticentă motanul roşcat pe care zadarnic încercam serile să îl învăţ să vorbească franţuzeşte. Era tot atât de încăpăţânat ca şi mine, când bunica mă îndemna să conversez cu ea în acea limbă străină. Şi-a luat lumea în cap într-o zi şi, după câtva timp, în locul lui, dintr-un tufiş de lângă poartă, a apărut o pisicuţă neagră.

C. P.: Monica – doar Monica ţi se spunea când erai mică?

M. P.: Mama îmi spunea Monica mică, iar tata – Moş Aburel.

C. P.: Ce jocuri din copilăria ta ar fi de neînţeles astăzi sau foarte greu de înţeles?

M. P.: Poate că jocurile despre care ţi-am vorbit mai înainte ar părea livreşti copiilor de azi, ca şi jocurile de societate din vremea bunicilor şi a părinţilor mei, încă la modă, pe când eram adolescentă. Eram în liceu când jucam împreună cu prietenele şi prietenii mei de atunci „portretul”, „dacă ar fi… cum ar fi?” şi „mima”. Acele jocuri se concentrau pe descoperirea de sine şi pe mai buna cunoaştere a celorlalţi care îşi dezvăluiau preferinţele, aspiraţiile şi reticenţele în răspunsurile la întrebările celui ce avea de ghicit cine fusese ales în absenţa sa. Cât despre mimarea unui cuvânt de către cei de faţă, aceasta cerea nu doar îndemânare, ci şi un tip de imaginaţie a inteligenţei puse la lucru atât de interpreţi, cât şi de cel care trebuia să afle până la urmă sensul noţiunii aruncate în joc.

C. P.: Care sunt jocurile tale favorite? Mă gândesc că acest statut diferă de la vârstă la vârstă, nu?

M. P.: Când am devenit elevă, în clasa I, am început să mă joc de-a şcoala. Îmi scoteam păpuşile la tablă, aveam o tăbliţă neagră, de ardezie, şi le puneam să scrie cu creta pe ea. Eram şi învăţătoarea şi şcolăriţele, interpretând pe rând toate rolurile. Apoi, cam tot de pe atunci, o rugam pe mama să mă asculte la lecţiile de a doua zi, ca să fiu sigură că mi le însuşisem bine. Acest exerciţiu, desfăşurat cu voce tare, m-a ajutat să învăţ să mă exprim coerent şi să fiu sigură de ceea ce ştiam. În schimb, pentru mama, obosită după serviciu şi după treburile casnice, recitarea de seară a materiilor era cel mai bun somnifer. Mai târziu, când am ajuns eu însămi profesoară, mi-am dorit cel mai mult să găsesc modalitatea după care mi-ar fi plăcut mie, ca elevă şi apoi ca studentă, să mi se predea: anume cum să cultiv creativitatea şi bucuria jocului mental în clasă, în defavoarea reproducerii mecanice a spuselor celui de la catedră.

De cum am învăţat literele, scrisul şi cititul, cam de pe la nouă ani, m-am cufundat în alt joc: am început să compun propriile mele basme şi de atunci nu m-am mai oprit… 

C. P.: Poţi să te joci bine de tot şi când îţi e frică?

M. P.: Jocul de care îmi era frică în copilărie era cel de‑a v‑aţi ascunselea. Îmi plăcea să mă ascund, dar mă temeam când îmi venea rândul să caut. Mi se strângea inima la gândul că cel pe care trebuia să-l descopăr s-ar fi putut să dispară de tot. Această nelinişte mi s-a întărit pe parcursul lecturii pe care tata ne-o făcea adesea serile din poezia lui Tudor Arghezi, „De‑a v‑aţi ascunselea”. Acolo autorul încerca să le explice copiilor lui cum îi va surveni moartea şi apela la acest joc, ca metaforă a absenţei. Este un poem sfâşietor şi totodată iniţiatic, de vreme ce de mică îmi dădeau lacrimile ascultându-l. Am reînceput jocul care mă cutremura odinioară, atunci când m-am apucat să îngrijesc operele alor mei, deoarece din acel moment am plecat în căutarea lor, nădăjduind că am să-i regăsesc până la urmă. Pe când lucram la corespondenţa părinţilor mei, Biruinţa unei iubiri, s-a întâmplat să rătăcesc o scrisoare şi după ce am răscolit toate sertarele, m-am culcat obosită şi tristă, însă în somnul din acea după-amiază, mi s-a arătat mama care mi-a spus unde se ascunsese plicul pierdut. Când m-am trezit, m-am dus la locul dezvăluit în vis şi am dat de scrisoare. Altă dată, după ce amenajasem Colecţia familiei Pillat într-un spaţiu provizoriu din Casa memorială Liviu şi Fanny Rebreanu, i-am cerut bunicii mele paterne un semn prin care să ştiu dacă era de acord cu felul în care aranjasem lucrurile donate. După puţină vreme, sprijinit de peretele dinspre uşa care dădea în camera aceea, a apărut un superb tablou cu lalele. L-am întrebat pe domnul Corneliu Lupeş, custodele de atunci al Casei memoriale, a cui aparţinea acuarela şi când a desfăcut rama, a văzut iscălitura Mariei Pillat-Brateş. Cândva bunica mea îi dăruise tabloul lui Liviu Rebreanu, cu care familia Pillat era prietenă. Aş mai da un exemplu foarte recent. Aproape că încheiasem cartea despre Gheorghe Ene Filipescu, Bunicul meu fără mormânt, în căutarea căruia plecasem cu mai bine de 11 ani în urmă. Pornisem, de această dată, pe urmele unui om pe care nu îl cunoscusem, îmboldită doar de anume semne şi vise de noapte. Am pus cap la cap informaţiile strânse din amintirile de familie, din documentele vremii, din arhiva CNSAS, împletindu-le cu propriile mele reacţii. Îl aflasem cumva pe bunic din spusele altora, dar propriu-zis găsirea „pe viu” nu se petrecuse încă. Ea a avut loc în timp ce scriam în transă ultimul capitol: ne-am întâlnit, în sfârşit, în grădina casei de demult.

C. P.: Şi când îţi e dor, nu-i aşa?

M. P.: Ioana Celibidache, mătuşa mea, pe care am cunoscut‑o abia în toamna lui 2009, când ea împlinea 85 de ani, iar eu, 62 de ani, mi-a propus după prima mea vizită, la Paris, un joc extraordinar. I se revelase într-o noapte, când se gândea cu nostalgie la timpul pe care noi două nu îl avuseserăm niciodată împreună: un timp trăit pe îndelete, nu înfulecat în grabă, în decursul a nouă zile, într-o incandescenţă care ne-ar fi putut fi fatală amândurora. „Ce ar fi”, mi-a sugerat Ioana, la telefon, în dimineaţa următoare, „dacă ne-am imagina că suntem de-o seamă, adică avem zece ani, şi ne apucăm să ne jucăm de-a ala bala portocala, adică eu o iau la fugă şi tu încerci să mă prinzi? E singura noastră şansă de a recupera anii când am fost aşa de departe una de alta!”

Am fost atunci gând la gând, deoarece în ceasurile fermecate în care o ascultasem povestindu-şi viaţa, mă duruse sufletul să ţin numai pentru mine minunăţiile acelor trăiri. La despărţire, eu însămi o rugasem să facem împreună o carte despre ea. Chiar ne-am jucat scriind Ioana Celibidache. O mătuşă de poveste. S-a lăsat cu greu prinsă, dar a făcut-o până la urmă, învăţându-mă pe tot parcursul acestei aventuri preţul inestimabil al libertăţii şi al iubirii. Jocul ne-a alinat dorul uneia de cealaltă şi ne-a dăruit imposibilul.

C. P.: Cu mama te jucai? Cu tata?

M. P.: Mama avea un extraordinar simţ al previziunii. Ştia dinainte ceea ce avea să ni se întâmple. De aceea, cu ea mă jucam de-a viitorul. O întrebam, de pildă, la începutul fiecărui an şcolar, cum avea să arate acel răstimp până la următorul, iar mama îmi răspundea cu un zâmbet enigmatic. Nu avea totdeauna premoniţii liniştitoare, însă ea poseda nativ o seninătate pe care mi-o transmitea în chip inefabil. De câte ori mă cuprindea teama, în anii sumbri când tata era în închisoare, mama mă îndemna să mă bucur de fiecare clipă, de dimineaţa până seara, deoarece spectrul zilei de mâine se arăta foarte incert. Mă sfătuia să îmi golesc mintea de gândurile negre şi să trăiesc asemenea unei plante, fericită că o bate soarele, veselă că o udă ploaia, încântată că o răsuceşte vântul. Era încredinţată că acest exerciţiu mă va umple de o energie benefică, dătătoare de curaj şi de speranţă pentru ceea ce îmi era sortit să înfrunt mai departe.

Cum între şapte şi unsprezece ani am făcut toate bolile copilăriei, de la scarlatină şi pojar la tuse convulsivă şi varicelă, şi a trebuit luni de zile să stau în pat, pe rând, mama şi bunica paternă îmi citeau cu glas tare din Fram, ursul polar, din Cuore, din poveştile Contesei de Ségur şi ale Fraţilor Grimm, din Robinson elveţianul, iar tata îmi citea din La Medeleni şi din Casa bunicilor, vrăjindu-mi toropeala şi uşurându-mi stările de rău. Era un joc în care nu intram numai eu, ci şi cel care evada împreună cu mine, prin lectură, în lumi unde binele promitea să învingă. Pe atunci nu aveam nici radio, cu atât mai puţin, televizor, iar cărţile ofereau cel mai năzdrăvan refugiu din cotidian. Prin acea lectură cu voce tare, mintea mea oricât ar fi fost de moleşită de boală, deschidea ferestrele binecuvântate ale culturii dătătoare de reazem şi de libertate într-o epocă de mari privaţiuni.   

C. P.: Există o fotografie – o splendoare – cu tine stând căţărată în spatele tatălui tău...

M. P.: Cine a făcut acea fotografie ne-a surprins în timpul jocului de-a mielul gras. Nu mai ţin minte decât că eu eram mielul pe care tata îl ducea la piaţă ca să-l vândă. Mă luase în spinare ca să mă arate celor dornici să mă cumpere. Era de fapt un joc în doi, deoarece mulţimea din jur se rezuma la grădina casei.

C. P.: Când te-ai jucat ultima oară cu tatăl tău?

M. P.: Aşa cum în copilărie, tata născocea poveşti doar pentru mine şi mi le spunea în penumbra terasei înconjurată de castani, pe la vreo 17 ani, am început şi eu, dar în scris, să creez o lume cu felurite animale, mici şi mari, dornice să plece ca şi mine în aventură. Pe când aşterneam pe hârtie povestea Celor 13 şi Misterul, am simţit imperios nevoia, ca atunci când eram mică, să desenez personajele pe care mi le închipuiam. După ce terminam câte un capitol, îi chemam pe ai mei şi le citeam cu voce tare. Tatei îi plăcea atât de mult ce scriam, încât organiza acasă, cu musafirii, seri de lectură. Odată, în vizită la Lily Teodoreanu, cu părinţii mei, s-a întâmplat să nu îmi iau caietul cu mine. Tata s-a ridicat şi a plecat în grabă să mi-l aducă de acasă, pentru ca să le citesc din el celor de faţă. Naturaleţea, spontaneitatea şi umorul cu care comunicau făpturile imaginate erau însuşiri pe care le deprinsesem de timpuriu, ascultând istorisirile tatei. Poveştile lui mă inspiraseră să scriu aşa, iar el se regăsea cu încântare în ceea ce mă pornisem să compun. Acum mă gândesc că în acea cărţulie, căreia pe parcursul anilor i‑am mai adăugat două părţi, devenind Corabia timpului, m-am jucat în scris de-a v-aţi ascunselea cu tata. El nu a mai apucat să vadă cum mi-am încheiat naraţiunea, dar m-a vegheat de dincolo, îndemnându-mă să-mi salvez personajele pierdute la un moment dat în cenuşiu. M-a făcut să le recuperez şi să mă regăsesc pe mine însămi în lumina memoriei, ca stare de graţie.

C. P.: Dar cu mama?

M. P.: Deşi tata mi-a format gustul şi mi-a dat imboldul fanteziei, mama m-a învăţat rigorile scrisului pe care eu, după cum vezi, îl percep ca pe un joc esenţial. Îmi spunea, de pildă, că dacă vreau să creez imaginea unui personaj care se rătăceşte, trebuie să deţin controlul asupra acelei derive, să ştiu exact ce rol îi dau şi cum anume va servi firul acţiunii. Mă sfătuia ca finalul naraţiunii să fie măcar cu o treaptă mai sus decât punctul din care plecasem, pentru ca mesajul transmis lumii să aibă un sens ascendent. Şi tot ea, pe când îşi depăna pe hârtie amintirile, îmi arăta cum trebuie alternate luminile şi umbrele, bucuriile şi tristeţile evocate, pentru ca lectura să fie un dans, iar nu o sfâşiere. Scrisul trebuie să rămână flexibil, să se unduiască pentru a capta toate stările de spirit. Numai astfel îi poate iniţia, alina şi elibera deopotrivă pe autor şi pe cititor.

C. P.: Cu cine şi cu ce te jucai cel mai adesea?

M. P.: Mă jucam cu micile mele vecine care veneau în curtea noastră unde puteam alerga în voie, unde puneam la cale mici piese de teatru, inventate de noi, unde săream coarda. Odată însă, când eram singură acasă, cred că aveam vreo şapte ani, am chemat-o pe o fetiţă de pe stradă. Era mult mai mică decât mine şi ca s-o distrez, am luat de la oglindă rujul mamei şi am început să o colorez cu el pe rochiţa ei albă. Fetiţa m-a rugat să o vopsesc şi pe faţă şi pe mâini şi după aceea s-a dus încântată la părinţii ei să o admire. A ieşit imediat un scandal atât de mare, încât, pe seară, tata m-a pedepsit într-un fel teribil. Mi-a spus încruntat să îmi fac bagajul, să plec şi să nu mă mai întorc vreodată înapoi. Urma să am soarta lui Baruţu din Cartea cu jucării, în care Tudor Arghezi scrisese că îşi alungase de acasă băieţelul neascultător, trimiţându-l departe în noapte, să-l mănânce raţele. Nu ştiu să fi fost mai înspăimântată vreodată aşa de tare ca atunci. Nici mama şi nici bunicile de care mă rugam plângând cu sughiţuri nu dădeau semne de îndurare. M-am uitat năucă în jur. Ce aş fi putut lua cu mine pe drum? Dincolo de poarta grădinii se întindea necunoscutul care, odată cu lăsarea întunericului, devenea tot mai ameninţător. „Eşti gata?” m-a întrebat după un timp tata. „Miliţianul te aşteaptă în stradă”. Mi-am acoperit faţa cu mâinile, îngrozită. Îmi pierise graiul. Până la urmă, s-a dus până la poartă şi a revenit să-mi spună că îl înduplecase pe miliţian să plece, însă putea să se întoarcă oricând să mă ia de acolo pentru totdeauna.

C. P.: Dar jocuri de oameni mari?

M. P.: Oare poţi considera un joc de oameni mari rescrierea unei poveşti clasice în cheie modernă? Ei, bine, dacă da, atunci îţi mărturisesc că acum vreo patru ani m-am încumetat să recompun basmul Frumoasei din pădurea adormită, din perspectiva temerarului care o trezeşte pe prinţesă din somn. Iată, aşadar cum m-am jucat:

„Manole se-afundă-n pădure, lăsând oraşul cenuşiu în urmă. Pe când mergea la voia întâmplării, pe cărărui întortocheate, zări deodată, printr-o rarişte de brazi, acoperişul înnegrit al unei aşezări ascunse sub coama dealului din apropiere. I se păru ciudat că el, care ştia ca-n palmă locul, nu-l desluşise pân-atunci. Se apucă să suie panta, făcându-şi drum printre ciulinii care îi ajungeau până la umeri. Zgâriat de ţepi pe mâini şi sângerând la faţă, se pomeni în dreptul curţii năpădite de buruieni şi mai înalte, cu izuri amărui. Stătu în cumpănă dacă să meargă înainte ori să se-ntoarcă, însă curiozitatea îl aruncă-n sălbăticia ce împresura împrejurimea, aşa că se zdreli încă mai tare de scaieţii şi de urzicile din jur. Dădu de‑o poartă ruginită pe care nu putu să o deschidă. Mai multe ciori se ridicară în aer croncănind, când tânărul, cu părul plin de spini şi frunze, se căţără pe bara scorojită şi izbuti s-ajungă-ntr-un târziu de partea cealaltă a porţii. Acolo iarba începu să fâşâie de şerpii treziţi din amorţire.

El îi feri, păşind cu grijă spre clădirea înveşmântată-n iedera lucioasă. Găsi la urmă uşa pe care se urcaseră măcieşii. Cu chiu cu vai, putu s-o-mpingă şi să pătrundă înăuntru. Deşi nici nu trecuse bine de amiază şi-afară era arşiţa din toiul verii, în hol simţi răcoarea ca de criptă a locuinţei părăsite. O luă uimit prin încăperile umbrite, având senzaţia stranie c-ar fi pe fundul mării şi-ar cerceta o navă scufundată. Sub pânzele uitaţilor păianjeni, de-abia se mai ghicea câte-o figură din sumedenia de portrete ce-mpodobeau pereţii coşcoviţi. Un praf aproape alb acoperea deopotrivă fotoliile rămuroase, mesele lungi, tipsiile cu flori uscate, divanele, sipetele, covorul, dând o înfăţişare sumbră ambianţei. Nu se putu opri să nu străbată sala de bal, cu aburitele oglinzi, saloanele cu mobile roase de carii, odăile de vânătoare, cu animale împăiate şi arme vechi ornând tot zidul, culoarul cu armuri şi coifuri pe care se‑ntindea rugina.

Numai o cameră din fundul conacului era închisă. Când apăsă tare pe clanţă, uşa întunecată se dădu în lături, cu un scrâşnet, şi tânărul păşi-ntr-un dormitor de care timpul părea să nu se fi atins. Aici perdeaua de mătase, cuvertura cusută cu fire de argint şi aur, candelabrul nu îşi pierduseră din strălucire, iar aerul nu mai era stătut ca-n celelalte încăperi, căci adia din nicăieri o boare. Se apropie de pat şi ridicând vălul ce acoperea tot baldachinul, văzu o fată rătăcită-n somn. Obrazul îi era nespus de palid, iar când se aplecă să-i dea mai la o parte bucla blondă de pe frunte, frumoasa se trezi. Manole înmărmuri privindu-i ochii fără seamăn care veneau spre el dintr-un departe.

— Cine eşti tu? îl întrebă după o clipă, uitându-se la el cu teamă. După cum te arăţi, nu ai cum să fii prinţ.

Manole, în jeans şi într-o bluză cu carouri, îşi trecu mâna iute prin părul încâlcit.

 — Ai sânge pe obraz, tresări ea, şi chiar pe braţe. Pesemne te‑ai luptat cu un balaur şi-ai biruit până la urmă, se lumină părând să înţeleagă. Poate că totuşi eşti un prinţ.

— Numele meu este Manole, rosti el încurcat, sunt scriitor şi stăpânesc o bibliotecă. Nu mai sunt prinţi acum şi nici balauri în oraş. Suntem aşijderea o apă şi-un pământ.

 — Văd asta după cum eşti îmbrăcat, se înfioră deodată fata. Nici slujitorii mei nu s-ar înveşmânta în aşa straie. De unde vii?

El îşi ascunse faţa-n mâini şi nu-i răspunse.

— E prea târziu? se-nfricoşă, cuprinsă brusc de negre presimţiri. Nu m-am putut trezi când mi-a sosit alesul?

— În basm ţi-a fost ursit un secol, nu ştiu însă cât a trecut de când ai adormit, rosti Manole ezitând. Eu am ajuns aici din întâmplare.

— Cum? Chiar aşa? se miră ea dezamăgită, apoi adăugă în şoaptă: dacă vrei să ştii adevărul, eu am venit pe lume prea devreme. De la-nceput, nimic nu s-a brodit cu ce aveam doar eu în minte şi pe măsură ce creşteam, cu-atât mi-era mai greu să mă las decupată după tiparul celorlalţi, aşa încât, de bună-voie, am hotărât să mă retrag în somn şi să aştept ca viitorul să-mi aducă o schimbare. Îmi pare rău doar de părinţi care visează să le semăn. Hai să-i vestesc că m-am trezit! se-nsufleţi ea, ridicându-se din pat, într-o cămaşă lungă cu volane albe.

Părul ei auriu roşcat îi ajungea până la glezne. Manole o luă de mână abătut şi o conduse fără grai prin camerele părăsite. Fetei i se făcu din ce în ce mai frig.

— Cum nu mai am pe nimeni în conac, nu vrei să vin cu tine în cetate? îl rugă ea după o vreme.

— Vai, dacă aş avea nesăbuinţa să te iau de aici, strigă Manole, albindu-se la faţă, la fiecare pas al tău în jos, ai deveni tot mai bătrână şi aş ajunge-acasă singur!

— Mi-e groază să rămân într-un castel pustiu! strigă frumoasa agăţându-se de braţul lui.

 Atunci Manole-i spuse tainic:

 — Cred c-aş putea să te rescriu.

— Anume cum? îl întrebă cu ochii-n lacrimi.

— Am să-ţi arăt asta afară, replică el înfrigurat.

Ieşiră împreună pe pragul năpădit de iarbă şi, după ce trase adânc în nări miresmele amare, Manole o ridică în braţe, rostind cuvintele vrăjite:

 — Cât timp te-ai refugiat în vis, ai fost înfăşurată-n crisalidă. Acum că te-ai trezit, este momentul să te desfaci şi să devii minunea la care ai nădăjduit c-un veac în urmă. Nu-ţi fie teamă, te veghez.

— Dar ce se va petrece între timp cu tine? se răsuci curioasă fata care deja se desprindea din strâmta ei alcătuire, gata să se preschimbe într-un fluture măiastru.

 — Am să te-aştept, zâmbi Manole, ţinând cămaşa ei de noapte, goală-n mâini.

Ea îşi deschise aripile lin şi se-nălţă alene în văzduh.

Omul se întoarse înăuntru, chemat de încăperile părăginite pe care prinse să le cerceteze, dar mai întâi şterse în gând tot colbul de pe covoare, de pe mobile şi lămpi, îndepărtă de pe tablouri plasele lungi, ţesute de păianjeni, şi curăţă cu mintea locul de stricăciunea vremii petrecute. Apoi, se-aşeză într-un fotoliu să contemple imaginara transformare a vechiului în iluzoriul său prezent.

De ce-i părea din ce în ce mai cunoscut interiorul în care nu mai fusese niciodată? Chiar falnicele chipuri din portretele de pe pereţi îi evocau o înrudire pe care nu putea s-o desluşească, apoi masa rotundă de la geamul năpădit de frunze stârnea în el un dor inexplicabil, iar când aprinse candelabrul din salon, luminile răsfrânte în cristale îi sfâşiară sufletul pe neaşteptate. Atâtea întrebări i se învălmăşeau în cap şi n-avea cine să-i răspundă, deşi conacul se umpluse pe nesimţite de ecouri şi toate-n preajma lui reverberau…

Pe înserate, îi năzări că el, Manole, fusese-n alte timpuri chiar alesul care-o trezise pe frumoasa din locuinţa adormită. O regăsea-n acele ceasuri răspândită prin lucrurile ei, rămase-n preajmă, care îi fermecau singurătatea. Strânse-ntre degete cămaşă fetei pe care o-ndemnase să-şi ia zborul. Dacă ea, în vechime, îşi dorise să se retragă-n somn, abandonând o-mpărăţie ce nu-i fusese pe măsură, de ce n-ar încerca şi el să-şi schimbe soarta? Dar nu ca să-şi viseze viitorul, ci ca să intre în trecutul în care el fusese prinţ. Se ridică subit şi se-ndreptă către odaia pe care vremea se ferise s-o atingă. Deschise larg fereastra, lăsând parfumul nopţii să-l cuprindă, şi se culcă sfârşit sub baldachin. Nu se mai ştie dacă somnul l-a luat pentru un ceas sau pentru un alt secol, dar s-a dus vestea că, la urmă, l-ar fi trezit o fluturare ce i-a atins în zbor obrazul şi ochii lui, de fericire, au şovăit un pic să se deschidă”.

Am lăsat anume un final incert pentru ca jocul să poată fi reluat de altcineva…

C. P.: Aveai prieteni imaginari?

M. P.: Nu

C. P.: Ai prieteni imaginari?

M. P.: Nu, dar mi-am închipuit cum ar putea să arate un asemenea personaj când am scris o poveste pentru Cartea prietenilor imaginari[1]. Aş vrea să ţi-o depăn şi aici, fiindcă e tot vorba de joacă.

„Spectacolul se încheiase, însă copilul nu se îndura să plece. Se apropiase binişor de mica scenă pe care scamatorul zăbovea. Punea pe rând în sacul fermecat bagheta argintie din care mai-nainte scosese o eşarfă verde, apoi pachetul magic cu cărţi de joc ce, la o fluturare a inelarului, se prefăcea în rotocol de fum, cutia de sidef de unde el ivise întâi un porumbel, apoi un iepuraş, iar la sfârşit o mică dansatoare.

Lumea din jur se tot rărise, atrasă de miresmele îmbietoare venind de pe tarabele cu bunătăţi multicolore ale atât de aşteptatului Târg de Rusalii. În clipa când bătrânul se pregătea să-şi scoată mantia lucitoare, copilul spuse încet, mai mult ca pentru sine:

— Aş vrea şi eu să-ntreb ceva…

Deşi vorbise doar în şoaptă, pe zgomotul de fond tot mai năvalnic, ca prin minune, scamatorul îl auzi şi se întoarse către el:

— Ochi şi urechi sunt numai pentru tine. Ce-ţi doreşti?

Copilul bâigui c-un nod în gât:

— Mi-ar trebui numaidecât un prieten… însă un prieten nevăzut, pe care numai eu să-l ştiu şi să îl chem, când mă simt singur.

Bătrânul îl privi cu luare-aminte. Apoi îşi ridică jobenul de pe scaun, îl clătină uşor în aer şi scoase dinăuntru un abur subţirel, puţin albastru. Îl apucă-ntre degete cu grijă şi i-l dădu copilului în mână.

— E mult mai mult decât visezi ce-ţi dau acum, zise cu glas de taină scamatorul, pentru că poate lua orice înfăţişare, nu doar de om, ci chiar de râu, de vânt, de arbore sau floare, iar uneori de pasăre ori gâză.

— Şi după ce l-aş recunoaşte? se înfioră copilul, cu sufletul la gură.

— Nu ai decât să îl întrebi în gând: eşti tu? şi el îţi va răspunde.

— Ce bine! se însenină copilul, dar imediat îl încolţi iar teama, căci aburul se risipise şi-avea din nou aceeaşi mână goală.

— Nu te nelinişti că nu-l mai vezi, grăi bătrânul. Nu ţi-ai dorit un prieten, ştiut numai de tine? Ai vrea să te întrebe toată lumea de ce ţii între degete un abur, iar dacă spui ori taci chitic, s-ajungi în paza unui doctor?

— Aşa e! tresări copilul. Nu trebuie să dăm de bănuit.

— Du-te cu inima uşoară, căci ai ales din toate câte am cel mai bun dar.

— De ce-i atât de bun? îl iscodi copilul.

— Pentru că e un dar de viaţă lungă, mai spuse enigmatic scamatorul.

Pe când mergea pe drumul către casă, visând la vorbele ciudatului bătrân, zări în luminişul dintre arbori o fetiţă care ţinea de-o parte cu o mână un cerc mai mare decât ea.

— Vino să mă ajuţi! strigă fetiţa îndemnându-l.

Copilul se uită la ea cu o emoţie pe care n-o simţise niciodată.

Eşti tu? o întrebă în gând.

Eu sunt! răspunse ea atunci în sinea lui.

— Ce vrei să-mi ceri? o cercetă cu-nsufleţire.

— Să sprijini cercul de cealaltă parte, ca să pot trece dincolo, îi explică nerăbdătoare. Părul ei brun roşcat îi strălucea pe umeri asemeni unei coame de mânz gata de fugă. Copilul apucă din stânga cercul, prin care ea ieşi ca printr-o poartă, făcându-se deodată nevăzută. Apoi şi cercul dispăru pe nesimţite. În preajmă se-auzeau deja zvonuri de paşi, iar glasurile celor ce se-ntorceau din Târg îl ajungeau iute din urmă.

— Pe unde-ai zăbovit până acum? îl luă la rost bunica de-ndată ce băiatul ajunse în grădină.

El nu zise nimic, însă în ochii lui crescuse o lumină care îl bucura din cap până-n picioare. Bunica se-nmuie:

— Hai, vino, să îţi dau o turtă dulce de poveste!

Copilul se trezi ca dintr-o vrajă şi începu s-alerge spre verandă. Întreaga casă mirosea a scorţişoară şi coptură. Pe când gusta din bunătăţile bunicii care-l privea cu duioşie, mai furişă în buzunar o bucăţică. Ştia el bine pentru cine.

Deşi se înserase de vreun ceas, căldura zilei stăruia deopotrivă înăuntru şi afară, moleşind pomii, iarba, mintea. Cum sta cu nasul în caietul cu exerciţii pentru şcoală, simţi venind pe geam o adiere care-i trecu pe fruntea-năduşită, îi răsfiră zulufii, îl răcori la ceafă, îl limpezi sub pleoape. Jos, în grădină nu mişcase nici o floare, nu tresărise nici un ram. Doar în odaia lui sufla un vânticel fără astâmpăr, făcând din aer vălurele.

Eşti tu? îl încercă în gând copilul.

Eu sunt! sosi răspunsul cel de taină.

Copilul respiră adânc de fericire. Scoase din buzunar turtiţa dulce şi-o puse grijuliu chiar pe pervaz. I se păru că adierea chicoteşte şi dispare, iar după un minut se aşeză-n fereastră o pasăre nemaivăzută, cu penele albastre şi ciocul alb-verzui care-ncepu să ciugulească din bucăţica minunată.

Tot eu sunt dar sub altă-nfăţişare! grăi tot pe muteşte cea încă ne’ntrebată.

Deoarece copilul tăcea în continuare, ea se crezu datoare să-i explice cum că o adiere n-are cu ce mânca, dar dacă se preschimbă în pasăre pe dată, se poate bucura de tot ospăţul. Când isprăvi ultima firimitură, îşi înclină aripile şi capul într-o abia ghicită reverenţă şi-şi luă c-o graţie lină zborul.

Plecase de la şcoală mai devreme, căci terminase primul din clasă compoziţia pe tema: «Cum să parcurgem un manual». El îşi imaginase-n scris chiar scena în care se grăbea să îl apuce, însă coperta brusc scosese nişte ţepi şi-ntr-un minut întreaga carte se prefăcuse în arici. Cu neputinţă îi era s-o ţină-n mână. «Dacă aş fi manual», scrisese, «nu mi-ar plăcea nici mie să fiu trântit de colo-colo, să mi se-ndoaie pagina la colţuri ori să am pete peste tot. Cum ar putea fi îmbunat?» se-ntrebase. «Cum să îl roage să îl lase numai puţin să îl deschidă?» Cuvintele-i veneau fără oprire, stârnite de mirajul fanteziei. Aşa că îşi închipuise cum începuse să dezmierde unul din ţepii cei mai mici, din partea dreaptă, gândindu-se că poate astfel manualul se va linişti. Chiar şi vedea cum mângâiată, cartea prindea curaj, se destindea, vârându-şi ţepii înăuntru. De‑ar fi dorit până la urmă, i-ar fi permis s-o răsfoiască, însă copilul şovăia, cuprins de milă. El încheiase compoziţia cu ideea că manualul era atât de istovit, încât avea nevoie de-o vacanţă.

Se îndreptă apoi spre parcul care în ceasu-acela părea numai al lui. Era răcoare şi pe banca de sub stejar nu stătea nimeni. Se aşeză oftând de bucurie. Pentru un scurt răstimp era de capul lui. Pe când îşi cufunda privirea în verdele sclipind încă de rouă, simţi în nări tot mai intens mirosul mării, ca o chemare mai întâi în şoaptă, apoi din ce în ce mai tare.

«Nu ştiu cum să ajung acolo singur», îşi spuse sfâşiat de dorul apei şi se surprinse căutând din ochi pe cineva care să îi arate drumul ori să îl poată lua cu sine. Nu după multă aşteptare, văzu trecând prin apropiere un ins în haine ponosite. Ducea o undiţă pe umăr.

— Mergeţi să pescuiţi la mare? îl întrebă sărind în calea lui.

Omul îl măsură posomorât, era cam cenuşiu la-nfăţişare, şi-abia dădu din cap încuviinţând.

— Pot să vă însoţesc până la dig? îl rugă el cu inima mai mică.

— Cum vrei, dar n-am vreme de tine… rămân în altă parte peste noapte, aşa că n-am habar cum te întorci, dădu nepăsător din umeri insul.

— Mă descurc eu pân’ la capăt, rosti copilul fără să clipească.

Ca să-l descurajeze, omul iuţi şi mai mult pasul, astfel că băieţelul trebui s-alerge în urma lui, temându-se nu îl scape din priviri. Drumul nu era lung, dar foarte-ntortocheat, luând-o şerpeşte printre uliţe strâmbe, urcând şi coborând nişte coline care, când se făceau covrig, când se lăsau ca nişte cozi în despletire. După vreo treizeci de minute, le apărură înainte dunele blonde, ondulate, iar vâjâitul apei spumegânde le cotropi-n curând auzul. Copilul se oprise cu răsuflarea-ntretăiată, în timp ce călăuza se îndrepta spre dig. Nu se întoarse nici o clipă să vadă unde poposise băieţelul, dar când ajunse jos, în dreptul stâncii, îşi flutură deodată mâna, în semn de bun rămas.

Copilul se-apropie cu paşi timizi de mal, simţind sub tălpi rostogolindu-se nisipul. Pe toată plaja numai pescăruşii se vânturau, ţipând în fâlfâire; în stânga ţărmului, departe, se desluşea un pâlc de siluete; la orizont – doar umbra unei nave, iar pretutindeni, râsul mării, cu tumbe alb-albastre. Trase adânc în piept miresmele sărate de ierburi plutitoare, lăsă ghiozdanul rezemat de un buştean şi se întinse lângă el la soare. Nu cuteza să se dezbrace şi nici să se avânte-n apă. Nu mai fusese niciodată acolo singur-singurel, ci numai cu părinţii ori bunica, şi noua libertate-l îmbătase, făcându-l să îşi pară desprins parcă de toate, ca un păianjen smuls din ţesătura zilei.

Asemeni scoicilor aduse din larg la ţărm cu fiecare val, îl năpădiră voci din veri trecute: «nu zăbovi în apă mai mult de cinci minute!» «vezi că eşti plin încă de alge!» «vino la plajă, mai întâi pe spate!» «aşează-te acum cu faţa!» Deşi nu-i mai spunea deodată nimeni ce să facă, simţi în bucuria dimineţii un gol, la început mărunt, ca gămălia unui ac, apoi crescu cam cât o prună şi, când ajunse de mărimea unei mingi, farmecul locului iubit se veşteji, iscând în el un dor de-acasă.

Cu cine să se-ntoarcă? îl zgândări iar gândul şi se uită în jur, doar-doar să dea de cineva. Privirea lui nu întâlni pe nimeni, doar un căţel poznaş ieşise dintre dune şi alerga spre el, gata de joacă. Dar nu-l băgă în seamă. O luă iute spre dig, nădăjduind să afle ajutor. Căţelul începu să latre, ţinându-se o vreme după el, însă la urmă dispăru după ciulini. Într-un târziu, copilul dădu peste un om care trăgea cu lanţul un şir de bărci din apă. După ce barcagiul izbuti să le proptească binişor în coasta dunei, copilul se opri în faţa lui să-l roage. Bărbatul îl privi descumpănit. Nu-l putea duce în oraş, mai avea treabă, dar îi ceru o foaie de hârtie, pe care-i desenă tot drumul de pe plajă până unde voia copilul să ajungă.

Cu foaia-n mână, băieţelul urmă neabătut improvizata hartă şi când, după mai multe meandre şi suişuri, ajunse în sfârşit în dreptul porţii, i se păru că unduirea desenată pe hârtie avea ceva din aburul albastru, subţirel, pe care scamatorul îl luase din joben. Intră-n grădină cugetând. Puse ghiozdanul la o parte-n iarbă şi se-aşeză în leagănul de lemn, de sub castani. Pe când îşi balansa picioarele în aer, îl încolţi o îndoială.

Ai fost cumva pescarul care trecea prin parc?

Nu, auzi în gând răspunsul.

Nici barcagiul de la mal?

Nici el, sosi acelaşi glas.

Înseamnă că nu pot să mă încred în tine, îl dojeni copilul întristat. Azi m-ai lăsat să umblu singur. 

Dar cine ţi-a adus în nări tot izul mării? îl cercetă la rându-i celălalt.

Cum? Tu erai? se minună copilul, dar imediat veni cu întrebarea: şi dacă m-aş fi rătăcit?

Nu te pierdeai dacă te luai după miros.  

Şi la întoarcere, cum nimeream drumu-napoi? îl descusu în continuare.

Dacă te-ai fi jucat un pic cu mine…

Căţelul cel poznaş fuseseşi tu? îşi aminti copilul tresărind.

Tocmai venisem să te caut şi să te-aduc din nou acasă, dar ţie nu-ţi păsa de mine, se plânse glasul nevăzut.

Copilul se posomorî.

N-am fost atent, îi spuse vinovat. Cum aş putea să te împac?

Pe când rostea în sinea lui acele vorbe, simţi cum cobora o adiere şi, ridicând mirat privirea, dădu de-o libelulă cu aripi ca de aur ce tocmai se-aşeza pe mâna lui…”

C. P.: Te joci şi în vis(e)?

M. P.: Scrisul e pentru mine un vis cu ochii deschişi, un vis în care mă joc, încercând să umplu de miresme, de culoare şi muzică viaţa de zi cu zi. În somnul pe care nu îl pot controla, devin eu jucăria visului.

P.: Oare Dumnezeu se joacă? Îi place să se joace?

P.: Dumnezeu se joacă tot timpul scornind văzutele şi nevăzutele. Şi eu sunt o invenţie a Lui de care mă minunez fără încetare. 

(Notă: acest dialog este un fragment dintr-un proiect editorial în dialog aflat în lucru)

[1] Cartea prietenilor imaginari, volum colectiv coordonat de Nadine Vlădescu, Humanitas, 2015.