ESEU

Cosmin Victor Lotreanu
Consul General al României la Trieste

Iugoslavia interbelică

Între autoritarism, federalism şi secesiune

Partea a II-a

A doua parte a studiului consacrat Iugoslaviei interbelice (Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor/ din ianuarie 1929 Regatul Iugoslaviei) se structurează în jurul a cinci teme pe care le consider a fi cele mai relevante: Incidentul violent din Parlamentul (Skupstina) de la Belgrad (1928), proclamarea „Regatului Iugoslaviei” (1929) cu o nuanţă în plus în ceea ce priveşte autoritarismul puterii regelui Alexandru I, noua împărţire administrativ-teritorială a statului, atentatul de la Marseille/ Marsilia (9 octombrie 1934) respectiv compromisul tardiv sârbo-croat (Sporazum) din 1939. Toate cele enumerate au marcat substanţial construcţia statală iugoslavă, dezvăluind din păcate slăbiciunile şi fragilitatea ţării. Începutul şi desfăşurarea celui de al doilea război mondial s-au tradus prin destrămarea Regatului Iugoslaviei, realitatea postbelică aducând cu sine o nouă formă de organizare politică, federativ-republicană.

Fragilitatea sus-menţionată nu trebuie privită exclusiv prin prismă naţională ci şi în egală măsură instituţională. Yves Tomic (în lucrarea De la unificarea la explozia spaţiului iugoslav, un secol de istorie) reliefează acest aspect şi, subsecvent, citarea unor cifre este suficientă pentru a înţelege imediat că instabilitatea politică nu poate fortifica un stat ci dimpotrivă. În perioada 1918-1929, Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor a avut „23 de crize de guvern, dintre care 21 provocate de regele Alexandru I şi 2 de Parlament” iar, în urma alegerilor legislative convocate niciun mandat parlamentar nu s-a încheiat „la termen” (1921, 1923, 1925, 1927). Disputa politică în interiorul forului legislativ dar şi în societate a fost una între adepţii federalismului respectiv ai centralismului. În mod regretabil aceasta a luat forma unei adversităţi extreme, unei confruntări ce s-a finalizat cu un asasinat. Uciderea prin împuşcare a deputatului şi liderului croat Stjepan Radic (şef al „Partidului Ţărănesc Croat”) alături de cea a altor doi colegi de către parlamentarul muntenegrean Punisa Racic (20 iunie 1928) chiar în cursul unei sesiuni legislative a declanşat un seism politic materializat atât de retragerea reprezentanţilor croaţi din Parlamentul de la Belgrad cât şi de lovitura de stat a regelui Alexandru I din 6 ianuarie 1929. Parlamentarismul (în general expresie a democraţiei) a avut cel mai mult de suferit, dovadă stând şi cuvintele din proclamaţia regelui Alexandru I, din seara zilei de 5 ianuarie 1929: „A sosit ceasul în care între Rege şi popor să nu mai existe intermediari” (conform Bernard Feron, volumul Yougoslavie, origines d’un conflit) Nuanţa autoritar-militaristă a fost vizibilă prin desemnarea generalului Jivkovic în calitate de prim ministru. Pe de altă parte resorturile unui asemenea act tragic şi de neacceptat (uciderea lui Stjepan Radic) sunt evident multiple. A contat probabil dezavuarea de către liderii croaţi a Constituţiei de la Vidovdan din 1921 (una „centralizator-monarhică” după aprecierea lui Catherine Lutard-Tavard, în volumul La Yougoslavie de Tito écartelée) prin care Regatul „a fost împărţit în 33 de regiuni.” Acum, în 1929, noul stat denumit Regatul Iugoslaviei a fost reîmpărţit teritorial în 9 unităţi administrative (Banovina). Această reorganizare administrativă „nu a mai respectat nicio referinţă legată de frontiere istorice sau naţionale.” Cele 9 Banovina au purtat nume de râuri (Sava, Morava, Vardar, Drina, Vrbas, Zeta etc) iar zona litorală adriatică a fost individualizată separat. Liderii din fiecare Banovina (denumiţi Bani) „numeau direct primarii şi consilierii municipali” şi, din acest moment, a continuat şi s-a adâncit preeminenţa sârbă în administraţie. Bunăoară, în armata iugoslavă, „din 116 generali activi, 115 sunt sârbi şi 1 este croat.” La Curtea regală de la Belgrad „dintr-un total de 31 de funcţionari, 30 sunt sârbi”; Ministerul Afacerilor Interne avea un număr de „135 angajaţi din care 127 erau sârbi”; o situaţie asemănătoare s-a înregistrat şi la Ministerul Afacerilor Externe, „în care 180 din 219 funcţionari erau sârbi” şi doar un singur ambasador era croat, cel acreditat la Sfântul Scaun, aspect explicabil dat fiind faptul că aceştia, majoritar, au fost şi sunt de confesiune catolică. (Bernard Feron, în volumul sus-menţionat) Asemenea cifre şi ponderi procentuale au generat în mod firesc o profundă frustrare şi pe acest fundal s-a manifestat un personaj precum Ante Pavelic, lider al „Ustaşa” şi viitor conducător al „Statului Independent Croat” (NDH) din timpul celui de al doilea război mondial, cu toate excesele şi actele reprobabile ce au urmat. În cu totul alt registru dar la fel de relevantă a fost celebrarea într-o manieră particulară, la 1 decembrie 1928, a 10 ani de la înfiinţarea „Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor”. Studenţii din Zagreb „au arborat 3 steaguri negre menite a personifica înfiinţarea statului, comemorarea victimelor unei demonstraţii anterioare respectiv asasinarea lui Stjepan Radic.” (conform Misha Glenny, lucrarea Balcanii Naţionalism, război şi Marile Puteri, 1804-2012)

Atentatul de la Marseille din 9 octombrie 1934 soldat cu moartea regelui Alexandru I al Iugoslaviei respectiv a ministrului francez al afacerilor externe Louis Barthou a simbolizat pe de o parte „fractura de amploare” între statele europene (adepte sau adversare ale prevederilor tratatelor de pace de la Paris/ Versailles ce au consfinţit noua ordine politică de după încheierea primului război mondial) şi, pe de altă parte, ascensiunea „terorismului politic”. (Frédéric Monier, articolul „Atentatul de la Marsilia 9 octombrie 1934: Regicid şi terorism în anii 30”/ https://journals.openedition.org/lrf/461). Atentatul, produs în cursul vizitei regelui Alexandru I în Franţa, a însemnat nu numai executarea propriu-zisă a acestuia de către un grup de asasini dar şi implicarea, mai mult sau mai puţin directă, nedovedită formal dar palpabilă, a Italiei lui Mussolini sau Ungariei lui Horthy. S-au adăugat şi alte două aspecte: A fost „primul atentat filmat în direct” iar imaginile au făcut, prin intermediul jurnalelor cinematografice, înconjurul lumii; în plus s-a produs la 20 de ani după un alt act de aceleaşi dimensiuni şi anume atentatul de la Sarajevo (28 iunie 1914), „pretextul şi nu cauza” declanşării primei conflagraţii mondiale a secolului XX. Poate şi de aceea emoţia a fost una profundă, cu reverberaţii la nivel mondial, conferinţa internaţională de la Geneva din 1937 (iniţiativă a „Societăţii Naţiunilor”, organizaţie internaţională interbelică în care un rol de seamă l-a avut diplomatul şi ministrul de externe român Nicolae Titulescu) consacrându-se definirii respectiv luptei împotriva „terorismului politic”. Anterior (conform aceluiaşi Frédéric Monier), la 22 noiembrie 1934, guvernul iugoslav a sesizat „Consiliul Societăţii Naţiunilor” şi a solicitat sprijin în derularea anchetei. Expresiile utilizate de Executivul de la Belgrad au fost „încrederea în justiţie şi moralitate internaţională, tulburate la modul cel mai serios de tragicele evenimente din Marsilia.”

O descriere minuţioasă a atentatului propriu-zis respectiv a climatului anterior şi posterior acestuia a fost realizată de Konrad Sebastian Morawski (https://www.readcube.com/articles/ 10.12775% 2Fsdr.2016.en1.03). Politic, anul 1934 a fost marcat de iniţiativa franceză privind „politica de conciliere” pe plan european ce urma să implice şi Italia alături de Iugoslavia. Trebuie remarcat că regimul lui Mussolini (am prezentat pe larg în prima parte a studiului revendicările litorale adriatice italiene) a fost ostil Iugoslaviei iar una din raţiunile pentru care vizita în Franţa a regelui Alexandru I a început la Marsilia (crucişătorul „Dubrovnik” a acostat pe 9 octombrie 1934 în portul mediteraneean respectiv) a fost tocmai acela de a evita tranzitarea Italiei pe cale feroviară. Revenind la concilierea politică intra-europeană, citez cuvintele senatorului Henry Bérengér, aşa cum apar în studiul autorului citat sus-menţionat: „A sosit timpul pentru oportunitatea de a identifica o înţelegere între Italia, Iugoslavia şi Franţa astfel încât să constituie un sprijin comun pentru prezervarea păcii.” În aceste circumstanţe a început vizita lui Alexandru I în Franţa, cel pe care omul politic Raymond Poincaré (fost preşedinte şi prim ministru al Franţei) l-a definit drept „unul din puţinii oameni de stat din Europa.” O altă consecinţă indirectă dar tragică a atentatului a fost moartea lui Raymond Poincaré. („profund afectat de cele întâmplate la 9 octombrie 1934”, a decedat la rândul său la 15 octombrie 1934)

Autorităţile franceze au acordat o mare atenţie acestei vizite la nivel înalt. Regele Alexandru I a fost întâmpinat în portul Marsilia de ministrul afacerilor externe Louis Barthou (soţia regelui, Maria a Iugoslaviei/ Mignon, fiica regelui Ferdinand şi a reginei Maria, s-a deplasat cu trenul, cei doi urmau să facă joncţiunea la Dijon şi să se îndrepte împreună spre Paris) şi s-a stabilit ca preşedintele statului, Albert Lebrun, să-l aştepte pe suveranul iugoslav pe peronul gării din Paris. Cuvintele ministrului Louis Barthou sunt elocvente în privinţa relaţiei bilaterale: „Regele Alexandru este un erou naţional... Franţa şi Iugoslavia sunt animate de una şi aceeaşi dorinţă de a menţine o pace îndelungată, o cooperare sinceră şi loială.” Delegaţia iugoslavă, de primă importanţă politică, l-a inclus şi pe ministrul afacerilor externe Bogoljub Jevtic. Atentatul s-a produs în jurul orei locale 16.20 pe una din străzile din Marsilia. Au murit mai mulţi din cei prezenţi (inclusiv un ofiţer de poliţie) printre care s-au numărat regele Alexandru I (ultimele sale cuvinte ar fi fost „Apăraţi Iugoslavia”) şi ministrul Louis Barthou. Atentatul a fost executat de Vlado Chernozemski (bulgar), membru al VMRO (organizaţie revoluţionară macedoneană), antrenat în prealabil în tabăra ustaşă din Janka Puszta. (Ungaria). Înainte de a structura în mod sumar elementele de anchetă (aşa cum apar atât în lucrarea citată ca sursă bibliografică cât şi în raportul din anexă (accesat pe site-ul Ministerului de Interne al Republicii Franceze:https://www.interieur.gouv.fr/ Le-ministere/Organisation/ Mission– des– archives– nationales/ Exposition– virtuelle/ Attentat– du– 9– octobre– 1934) realizat de Antoine Mondanel, „fost director al poliţiei judiciare şi inspector general”, doresc să supun atenţiei conduita generală a cetăţenilor iugoslavi faţă de cele întâmplate, una de profund regret şi reculegere. Astfel, pe data de 14 octombrie 1934, crucişătorul „Dubrovnik” a acostat în portul croat Split, fiind aşteptat de zeci de mii de oameni. Corpul neînsufleţit al regelui a fost transportat cu trenul întâi la Zagreb (salutat de asemenea de un număr comparabil de cetăţeni) şi apoi la Belgrad, urmând a fi înmormântat în mausoleul regal de la mănăstirea Oplenac. Evenimentul, cu o componentă puternică emoţională, a generat un moment de concordie, de unitate, simbolizat de cuvintele unui lider al opoziţiei slovene, Anton Korosec: „În momentul în care întreaga naţiune iugoslavă deplânge moartea marelui său rege, ar trebui să iertăm totul. Trebuie să trăim şi să muncim pentru Iugoslavia.” Cele exprimate sunt cu atât mai simbolice cu cât, anterior (mai 1932), Anton Korosec a fost încarcerat de regim pentru o perioadă de timp.

Ancheta a fost una dificilă şi a reliefat conexiuni internaţionale, generând şi acte condamnabile la nivel popular cum ar fi atacarea Consulatului italian la Ljubljana. Din lectura documentelor citate anterior rezultă că atentatorul a avut complici („Zvonimir Pospichil, Ivan Raich şi Moi Kralj, membri ai organizaţiei revoluţionare pentru independenţă croată, al cărei şef este doctorul Ante Pavelic”), coordonarea fiind exercitată de un apropiat al aceluiaşi Ante Pavelic, Eugen Kvaternik. Raportul lui Antoine Mondanel cuprinde detalii interesante cum ar fi existenţa a trei tabere de antrenament ale ustaşilor, dintre care „două în Italia” („Pontechio şi Sandemetrio”) şi una în Ungaria („ferma din Janka Puszta, aflată în apropierea graniţei cu Iugoslavia”), arestarea în Italia (la Torino) a lui Ante Pavelic respectiv a lui Eugen Kvaternik (extrădarea acestora însă a fost refuzată de autorităţile italiene iar comisarului francez Royère, trimis la Torino, nu i s-a permis interogarea celor doi) şi conduita identică a autorităţilor ungare faţă de comisarul Barthelet (nu i s-a permis accesul în ferma de la Janka Puszta). Totodată ancheta a relevat existenţa unor contacte („la hotel Continental din Roma în august 1934”, ulterior la München) între Ante Pavelic şi Ivan Mihailov („liderul organizaţiei macedonene VMRO”) ca şi conturarea unei aşa numite „conspiraţii internaţionale” în privinţa pregătirii şi executării atentatului.

Prinţul Paul Karagheorghevic a devenit imediat Regent al Iugoslaviei având în vedere că Petru II, fiul lui Alexandru I, avea (în 1934) vârsta de 12 ani. Perioada următoare, până la izbucnirea celui de al doilea război mondial, a fost una de relativă acalmie marcată de „compromisul sârbo-croat” (denumit Sporazum) încheiat la 26 august 1939, realizare politică a primului ministru Dragisa Cvetkovic şi a liderului Vlatko Macek (şef al Partidului Ţărănesc Croat). Din păcate această relativă reconciliere (cel puţin pe linie instituţională) a venit prea târziu. Este interesant de semnalat crearea unei Banovina croate ce a cuprins şi părţi din litoralul adriatic, Muntenegru, Bosnia şi Slavonia, aceasta din urmă „parte orientală a Croaţiei contemporane, cuprinsă între zona de la est de Zagreb până la frontiera cu Voivodina.” Vlatko Macek a fost numit în funcţia de vice-prim ministru în guvernul condus de Dragisa Cvetkovic (acesta a cuprins un număr total de 6 miniştri croaţi şi 6 miniştri sloveni) iar la Zagreb a luat fiinţă un Legislativ local denumit Sabor. Compromisul, deşi lăudabil în condiţiile date, a fost unul venit mult prea târziu, Regatul Iugoslaviei ca şi construcţie statală având, după cum am menţionat la începutul articolului, slăbiciuni funcţionale interne marcate şi de episoade de violenţă dar, totodată, şi duşmani externi. (regimurile totalitare din Italia, Ungaria, Germania etc.) Semnificativ este şi faptul că Vaticanul a recunoscut, probabil nu întâmplător, Regatul Iugoslaviei (proclamat la 6 ianuarie 1929) de abia în iulie 1935. Privind retrospectiv sunt de părere că Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, devenit în 1929 Regatul Iugoslaviei, a fost o construcţie statală mult mai fragilă decât Republica Federativă de mai târziu. În această din urmă situaţie personalitatea şi legitimitatea lui Iosip Broz Tito, alături de progresiva reprezentativitate, aşa cum a fost, a tuturor naţiunilor şi naţionalităţilor iugoslave au reprezentat aspecte ce au conferit o cu totul altă pondere funcţional-instituţională noului stat postbelic.

În încheierea acestui studiu ce cuprinde detalii istoriografice din cele mai diverse şi foarte greu de comensurat în câteva pagini, doresc să aduc în atenţie figura „primei şi ultimei regine a Iugoslaviei” (Maria Mignon), fiica regelui Ferdinand şi a reginei Maria, rămasă văduvă la vârsta de 34 de ani. Existenţa sa a fost una discretă şi marcată de trauma asasinatului soţului său. S-a stabilit în Anglia unde a şi murit în anul 1961, în prezent fiind înmormântată la Oplenac (Serbia), alături de regele Alexandru I. Conduita proprie a fost una demnă de rangul şi reprezentativitatea sa (simbolică cel puţin), prin sprijinul umanitar acordat prizonierilor de război iugoslavi în timpul celei de a doua conflagraţii mondiale a secolului XX. Cuvintele „primei şi ultimei regine a Iugoslaviei” (conform: https://www.rri.ro/en_gb/queen_marie_of_yugoslavia-17108) sunt mişcătoare („Am pierdut totul şi pentru totdeauna. Am pierdut ţara părinţilor mei, ţara supuşilor mei, soţul, coroana, tronul fiului meu şi multe din agoniselile pe care le-am moştenit. Am numai 3 fii, libertatea pe care nu o pot folosi şi bătrâneţea, mult prea bătrână pentru a mă bucura de plăcerile vieţii”) şi menite a ne determina să reflectăm cine din acest spaţiu atât de frământat de-a lungul istoriei „a pierdut totul şi pentru totdeauna...”