ARTE VIZUALE

Carmen Neamţu
eseistă, Arad

Vitrina cu spectacole

O salată de texte – mărturisiri despre Arad

Teatrul Clasic „Ioan Slavici” Arad: spectacolul Insule, stagiunea 2022; Holul Roşu al Sălii Studio; regie şi concept: Mihai Păcurar; Text colectiv, dramaturgia: Ioana Hogman; Cu actorii: Oltea Blaga, Florin Covalciuc, Bogdan Neciu, Robert Pavicsits, Iulia Pop-Dragoş, Alina Vasiljević şi Carmen Vlaga-Bogdan; Înregistrări audio cu: Liliana Balica, Carmen Butariu, Adelin Ghionghioşan, Ioan Peter, Roxana Sabău, Ştefan Statnic, Mariana Tofan, Angela Petrean Varjasi.

Spectacolul Insule din Holul Roşu al Teatrului Clasic „Ioan Slavici” (anticamera Sălii „Studio” din teatru) este un colaj de monologuri, un demers de recuperare a istoriei locurilor şi întâmplărilor personale ale actorilor arădeni participanţi la proiect. Este o încercare de salvare a memoriei locurilor din Arad, uitate, lăsate în paragină, abandonate, demolate, (unele) reconstruite, reconvertite: ştrandul, serele, malul Mureşului cu digul, Corso-ul, prima televiziune din Arad, Spitalul Matern, Fabrica de lapte, casa memorială Ioan Cicio-Pop etc.

„Am plecat de la un sentiment pe care am început să îl am în ultimii 10 ani, de fiecare dată când mă întorceam acasă de sărbători. Am început să mă simt din ce în ce mai deconectat de oraş, de Arad. Am început să simt că vremurile acestea pe care le trăim îşi pun amprenta asupra oraşului din ce în ce mai puternic. Şi am vrut să văd dacă şi cei din jurul meu simt acelaşi lucru. Dacă suntem cumva în acest acord: că am putea să dăm şi să primim mai mult de la acest oraş. Aşa a început un laborator de trei luni (...) din care a ieşit acest colaj emoţional, această hartă emoţională a Aradului”, mărturiseşte regizorul Mihai Păcurar.

Design afiş: Laurian Popa

Povestea poate salva din uitare un spaţiu/ timp anume. Însă nu orice text poate fi şi jucat într‑un spectacol viu, coerent, care să transmită emoţie. Câteva texte sunt scrise inteligent şi aduc un aer proaspăt montării de acum: „insula” din visul lui Robert Pavicsits (un fel de Arad cum l‑am vrea cu toţii, cu omenie, bun-simţ, cu inşi cinstiţi şi corecţi, o utopie frumoasă) şi textul lui Florin Covalciuc, infuzat de suprarealism, un Arad-Macondo, în care actorul se visează recunoscut pe străzi şi aplaudat frenetic la scenă deschisă. Acestea se susţin singure, fără prea multe artificii de regie/ scenografie. Textul actriţei Oltea Blaga, despre Fabrica de lapte şi redescoperirea gustului copilăriei, într-o şarlotă, este unul sensibil, actriţa reuşind să emoţioneze chiar dacă stă doar pe un scaun şi povesteşte. Rezultatul montării este un soi de salată de texte, dacă pot să spun aşa, foarte diferite, care conduc la un spectacol lung, cu frânturi din posibile jurnale afective ale actorilor.

Florin Covalciuc a adus pe scenă un text infuzat de suprarealism, despre un Arad Macondo, în care actorul se visează recunoscut pe străzi şi aplaudat frenetic la scenă deschisă.

Spectacolul Insule se apropie ca tematică de o altă montare de pe scena sălii „Studio”, Oraşul nostru, un scenariu adaptat de regizorul Cristian Ban după Thornton Wilder. Oraşul lui Wilder, Grover’s Corner, este undeva lângă Massachusetts, dar poate fi oriunde, indiferent de geografia locului. Regizorul Cristian Ban îl imaginează într-un Arad de odinioară, la început de secol XIX, jonglând cu temporalitatea.

Insule, spectacol anunţat de organizatori ca un performance, este sărac în mijloace audio-video, care ar fi putut susţine poveştile. Un ecran mic de televizor proiectează câteva gros-planuri care rămân înţepenite şi pentru alte poveşti care nu au nicio legătură cu textele rostite. Harta Aradului pe care actorii lipesc bileţele cu trecerea lor prin urbe, este o soluţie bună, dar insuficientă pentru a susţine un spectacol de o oră şi jumătate. O găleată, o scară şi două microfoane cu stative (mutate de colo-colo prin cadrul scenei), un bec demontat din tavan de care e legat un cadru lung, ca un suport pentru proiecţie, nedesfăcut, sunt părţi din scenografie care par desprinse dintr-un exerciţiu studenţesc demn de un seminar pentru anul I. În care studenţilor li se cere să rezolve proiectul de a interacţiona cu obiecte diverse şi a le integra în textul rostit. Imaginea este insuficient folosită de regizor (care, surprinzător, nu e un începător în astfel de producţii care combină text-imagine-dans-sunet). Se găsesc în arhive atâtea imagini cu Aradul pe care îl invocă protagoniştii, care puteau susţine şi vizual mărturisirile lor. Altfel intervine confuzia, iar spectatorii mai tineri habar nu au despre ce locuri şi clădiri vorbesc actorii.

Actriţa Oltea Blaga a redescoperit gustul copilăriei, într o poveste sensibilă despre Fabrica de lapte din Arad

Spectacolul arădenilor mi-a amintit de I.L. Caragiale care îi scria, într-o scrisoare, lui Vlahuţă: „Să nu ne facem inimă rea şi spaimă gândindu-ne că lumea românească ar fi mai stricată decât altele. Nu, hotărât; neamul acesta nu e un neam stricat, e mai nefăcut încă; nu e pân` acum dospit cumsecade”. Nedospit este şi spectacolul de acum, care poate fi îmbunătăţit în timp, ca orice performance – work in progress.