PRO MUSICA

Alin Văcean
muzician, Arad

Jazzul – un scurt periplu prin istoria genului

Partea I

Din punct de vedere estetic, JAZZUL se recomandă ca o artă a emancipării, creativă, un registru de apogeu al muzicii improvizate. Pragmatic vorbind, genul utilizează frecvent, în regim spontan tehnica temei cu variaţiuni dusă la ultimele consecinţe, favorizează o fericită mediere între consonanţă şi disonanţă, denotă o voinţă a nestăvilitei inovări melodico‑armonico‑ritmice.

Rezumat

Merită a cita chiar aici în rezumat câteva inspirate încercări de a caracteriza jazzul, datorate unor distinşi compozitori români precum Cornel Țăranu (fostul meu maestru), Laurenţiu Profeta, Dumitru Capoianu: „Jazzul – un complement al culturii muzicale a veacului XX”; „Jazzul – depozitar al armoniei funcţionale abandonată în muzica academică contemporană”; „Jazzul ca o stare de spirit, o trăire”...

Întreaga istorie a muzicii (demnă de a fi studiată) din secolul XX a fost dominată de două schimbări majore:

1) prima a fost apariţia compoziţiilor clasice care au înlocuit melodia şi unele forme de armonie cu atonalitate, serialism şi disonanţă; pomenim, desigur, de a doua şcoală vieneză având ca reprezentanţi pe Arnold Schönberg şi pe elevii săi Alban Berg şi Anton Webern;

2) a doua a fost apariţia jazzului şi dominaţia sa asupra industriei muzicii populare în prima jumătate a secolului XX.

Muzica de jazz a călătorit mult în ultimii 120 de ani, de la începuturile sale umile în localurile umbrite din renumitul cartier Storyville din New Orleans, până la dansurile – pe cât de nebune pe atât de populare – din perioada swing, trecând prin savoarea sunetelor urbane ale anilor ’50, explorările şi fuziunile din anii ’60 şi ’70, pentru a ajunge în cele din urmă la poziţia mai ridicată de care se bucură astăzi ca un gen de muzică sofisticat, plin de virtuozitate – chiar intelectual, simandicos. [1 p. 12].

În toată această călătorie, jazzul şi‑a văzut centrul muzical, travaliul creator prin toată America, extinzându‑se însă şi pe alte continente, absorbind şi exercitând în acelaşi timp influenţe muzicale pentru a deveni parte integrantă a climatului în continuă schimbare al lumii moderne. De‑a lungul acestei călătorii, scena de jazz s‑a lăudat cu câţiva dintre cei mai talentaţi muzicieni, instrumentişti extraordinari, vocalişti desăvârşiţi, aranjatori cu har, lideri de trupe inspiraţi şi personaje excentrice ale lumii muzicii, iar profilurile celor mai reprezentativi dintre aceşti artişti excepţionali am încercat să le reunim aici, pentru a prezenta o perspectivă fascinantă şi plină de culoare a acestui gen muzical; probabil cel mai spontan şi inovator gen regăsit printre toate genurile muzicale. „Nu se petrece, în realitate, dispariţia regulii, ci numai dispariţia regulilor valabile până atunci.” [2 p. 178].

Înfăţişarea care răsună

Simplificând atare (aparent) alambicate consideraţiuni, jazzul întruchipează în fapt triumful maximei, continuei prospeţimi în exprimare, omagiul adus de interpretul creator publicului avid de noutate. Astfel că, dacă în cazul muzicii numite academice – ori culte – (preclasice, clasice, romantice, moderne, contemporane etc.), concretizarea sonoră comportă două etape distincte, compunerea muzicii – implicit înscrierea ei, definitivă şi irevocabilă, în partitură – apoi (acest „apoi” însemnând uneori o distanţare în timp ce durează decenii ori secole) executarea ei ad literam de către interpret, ei bine, în jazz crearea temei ce va fi supusă travaliului dezvoltător marchează doar startul/ pretextul/ impulsul iniţiatic, generator al substanţei muzicale propriu‑zise. În jazz există întotdeauna doi creatori, cel care a compus tema, completat de compozitorul spontan/ interpretul care plăsmuieşte mereu noi înfăţişări sonore, bazat numai pe schema armonică (înlănţuirea de acorduri) şi pe structura arhitectonică a temei, în rest fructificând propria imaginaţie creatoare. Fie şi în ipostaza compoziţiilor destinate big band‑urilor (orchestrelor), chiar dacă se respectă întocmai notele înscrise pe portative de către aranjor (orchestrator), apar prevăzute în partitură şi „spaţii albe” (cu indicarea armoniilor) destinate improvizaţiilor solistice ad‑hoc. Constatarea că în acest compartiment sonor tema contează doar ca un pretext, ca sursă de inspiraţie, explică de ce mult timp jazzul s‑a bazat nu atât pe teme proprii, originale, cât pe unele preluate din spectacole revuistice de pe Broadway, din filme muzicale ori din bagajul pop music. Genericul unui album din 1958 al grupului lui Julian Cannonball Adderley, Somethin’ Else – denominaţie provenită din titlul creaţiei omonime a trompetistului Miles Davis – vine să exprime în chip elocvent acel „ceva diferit”, „altceva” definitoriu pentru acest gen.

Disertaţie despre jazz

Apărut în primele decenii ale secolului trecut, jazzul (iniţial ortografiat cu doi „s”, jass) s‑a constituit drept rodul unei unice şi irepetabile confluenţe a culturilor muzicale de pe două continente, Africa şi Europa, configurată pe noul continent, mai precis în teritoriul de sud al Statelor Unite ale Americii (Dixie’s Land), mai precis în statul Louisiana, încă mai precis în oraşul‑port New Orleans, dar şi în St. Louis şi localităţi limitrofe. Răpiţi ca sclavi cu două secole înainte, africanii deveniţi afro‑americani, au adus cu sine, cum era şi firesc, zestrea muzical‑folclorică tradiţională datând din timpuri imemoriale, în special bluesul şi work songul ca genuri laice şi negro spirituals (din care a derivat specia cultivat‑profesionistă gospel) ca întrupare muzicală religioasă. Oamenii de culoare au impus în acest creuzet sonor şi o scară modală definită ca gamă blue, cu treptele a III‑a, a V‑a, a VII‑a mobile, ca şi o pregnanţă ritmică aparte determinată de utilizarea frecventă a sincopelor şi a unui anume balans specific numit swing. Din cultura europeană colportată peste ocean de emigranţii englezi, francezi, spanioli, italieni, olandezi, greci, irlandezi, jazzul a integrat elemente şi influenţe ale muzicii de dans la modă în saloanele vremii pe continentul nostru – polca, menuetul, marşul, cadrilul – dar în notabilă măsură a preluat şi instrumentaţia, mai ales în privinţa instrumentelor de suflat, precum şi sistemul metric binar (doi şi patru timpi), mai rar cel ternar (trei timpi). Un notabil aport la geneza jazzului tradiţional a fost marcat de ragtime (muzică pentru pian, compusă, scrisă şi nu improvizată, constând în puternica sincopare a unor melodii de influenţă europeană). Cei mai importanţi reprezentanţi au fost Scott Joplin, autor a peste 600 de piese ragtime, Tom Turpin şi virtuozul mânuitor al claviaturii Jelly Roll Morton (care se lăuda că el şi nu altul ar fi inventat jazzul în 1902 într‑un local din New Orleans!). Să nu uităm de şcoala stride piano (anii ’20‑’30) fiinţând în cartierul negrilor newyorkezi Harlem, ilustrată îndeosebi de realizările unor James P. Johnson, Meade Lux Lewis, Albert Ammons, Fats Waller.

Prin încrucişarea dintre albi (francezi, spanioli) şi oameni de culoare se născuse o nouă etnie, a creolilor, care au avut o serioasă contribuţie la cristalizarea începuturilor jazzului. Unul dintre aceştia, celebrul clarinetist şi saxofonist Sidney Bechet povestea despre intensa viaţă muzicală pulsând în prosperul, multiculturalul New Orleans al copilăriei sale, cu ecourile ce răzbăteau de la Opera oraşului, cu blues‑urile prin mijlocirea cărora oamenii simpli îşi mărturiseau bucuriile, necazurile, cu fanfarele de negri ce mărşăluiau în lung şi în lat pe străzi în zilele de sărbătoare (de exemplu, Mardi Gras), dar şi însoţind nunţi ori înmormântări...

Însă în anii Primului Război Mondial, odată cu închiderea localurilor rău famate din cartierul de moravuri uşoare Storyville, mulţi muzicanţi din New Orleans, care din acest motiv îşi pierduseră joburile, s‑au îmbarcat pe vapoarele cu aburi (steamboats) plutind pe fluviul Mississippi, în căutarea unor noi surse de subzistenţă. Parte dintre ei şi‑au găsit locuri de muncă în restaurantele din Chicago, alţii au rămas să cânte pe vasele fluviale iar unii au ajuns până la New York, în acest big city fiind efectuată – N. B. – la 26 februarie 1917 prima înregistrare de jazz pe disc din istorie, de către Original Dixieland Jass Band, grup al cornetistului/ trompetistului alb Nick LaRocca (împreună cu Eddie Edwards – trombon, Larry Schields – clarinet,  Henri Ragas – pian şi Tony Sbarbaro – baterie). Pe discul cu 78 rotaţii/ minut al companiei „Victor Talking Machine” au figurat piesele „Dixieland Jass Band One Step” şi pe verso „Livery Stable Blues”. Migraţia din New Orleans a instrumentiştilor de jazz a generat şansa ca noul gen muzical să se extindă de la arealul limitat al unei localităţi, la dimensiunile unui veritabil fenomen artistic cu răspândire periplanetară! De existenţa amintitei formaţii se leagă şi o altă premieră – cel dintâi turneu în Europa al unei trupe de jazz, ODJB cântând la Londra în martie 1919, apoi la hipodromul din Liverpool, într‑un show numit „Joy Bells”. Stilurile tradiţionale „New Orleans”, „Dixieland” (acesta semnificând maniera în care muzicanţii albi preluau elemente de limbaj şi expresie proprii negrilor) şi „Chicago” au dominat scena jazzului până prin anul 1927, mai târziu evidenţiind şi o revenire între anii 1938-1940 în plină eră swing, intitulată New Orleans Revival (exponent tipic Sidney Bechet). În jazzul tradiţional timpuriu se făcea auzită improvizaţia colectivă, abia ulterior practicându‑se şi improvizaţia solistică. În primele decenii ale veacului al douăzecilea era uzitată formula de componenţă a unui combo alcătuit din cinci până la şapte‑opt membri, grupaţi în secţiunea melodică (trompetă sau cornet, clarinet, trombon, eventual saxofon melodic în do) şi secţiunea ritmică (pian, ghitară sau banjo, contrabas sau tubă sau saxofon bariton, baterie sau traps). Drept personalităţi accentuate ale jazzului tradiţional s‑au impus Joe King Oliver, Louis Armstrong, Barney Bigard, Baby şi Johnny Dodds, Jimmy Noone, Edward Kid Ory.

Urmând unei perioade de tranziţie numită şi Swing în gestaţie (1927-1935), jazzul clasic cunoscut în istoria genului drept Swing Era (sau Mainstream, Middle jazz – în răstimpul 1935–1945), dezvoltat cu deosebire în New York, Kansas City, Chicago), s‑a individualizat nu doar prin preponderenţa parametrului ritmic swing ce i‑a dat numele generic, ci şi datorită eflorescenţei fără precedent a orchestrelor mari de jazz – big bands, tip de ansamblu de paisprezece până la şaptesprezece interpreţi, conceput în 1923 de pianistul, aranjorul şi dirijorul Fletcher Henderson. O atare alcătuire instrumentală cuprindea câteva secţiuni distincte, brass (trompete şi tromboane), reeds (saxofoane, clarinete), rhythm section (pian, ghitară, contrabas, baterie). Faimoase big band‑uri ale vremii au fost acelea conduse de Duke Ellington, Luis Russell, Chick Webb, Bennie Moten, Jimmy Lunceford, Cab Calloway, Earl Hines, Andy Kirk, Benny Carter, Count Basie, Lionel Hampton, Woody Herman, Benny Goodman, Jimmy şi Tommy Dorsey, Jack Teagarden, Glenn Miller. „Atavismele şi arhetipurile latente, germinative în sufletul transmutat al afro-americanilor au ieşit în lume şi‑n prezenţă sub acele forme care pentru libertatea exaltată, cvasi‑sălbatică de ordin dionisiac sunt cele mai nimerite: formele sonore.” [2 p. 179].

Experimentele efectuate în legendarul cabaret „Minton’s Play House” din Harlem începând cu anul 1945 de către vizionarii instrumentişti Dizzy Gillespie (trompetă) şi Charlie Parker (saxofon alto, jazzman considerat drept cel mai realizat improvizator din toate timpurile), au deschis larg porţile jazzului modern, întruchipat mai întâi de stilul be bop[1]. Era vizată eliberarea jazzului din mrejele muzicii de dans şi readucerea lui în sfera artei destinată exclusiv audiţiei. Alături de cei doi instrumentişti înainte numiţi, au adus importante repercusiuni înnoitoare în anii ’40-’50 alţi celebri muzicieni de culoare care se întâlneau la „Minton’s”, pianistul Thelonious Monk, trompetistul Miles Davis, bateristul Kenny Clarke, ghitaristul Charlie Christian.

(va urma)

Referinţe bibliografice

1. Jazz, The Complete Story, Flame Tree Publishing, 2007.
2. COMAN, Codrin, Harmonia Mundi: o încercare în esenţa muzicii, Editura Grinta, Cluj‑Napoca, 2009.
3. BOTA, Johnny, Istoria jazzului: breviar, Editura Valea Verde, Sighetul Marmaţiei, 2011.
4. AEBERSOLD, James, Jazz Improvization, Aebersold Dr., New Albany, USA, 1995.
5. ANDRIEŞ, Adrian, Dicţionar de jazz, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2010.
6. ARNAUD, G., CHESNEL, J. Master of jazz, Edinburg: W&R Chambers Ltd 1991.
7. BAKER, David, Faces of the blues, Advance Music, New York, 1995.
8. BERENDT, J. Ernst, Le grand Livre du jazz, Ed. Du Rocher, 1992.
9. BERINDEI, Mihai, Dicţionar de jazz, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976.
10. FEATHER, Leonard, The New Encyclopedia of Jazz, Horizon Press, New York, 1960.
11. MALSON, Lucien, Istoria jazzului şi a muzicii afro americane, trad: Roland Székely, Editura Grinta, Cluj‑Napoca, 2009.
12. VĂCEAN, Alin, Improvizaţia – Fenomen procesual în creaţia muzicală în raport cu tehnicile elaborate, Editura Risoprint, Cluj‑Napoca, 2013.

[1] „Numele de be bop a fost un termen creat ulterior de anumiţi gazetari, dar noi înşine nu ne-am denumit muzica în vreun fel. Era vorba doar despre muzică modernă, aşa cum o vedeam noi. Îi spuneam doar muzică – şi-atât”. Kenny Clarke, toboşar de jazz [1 p. 396].