POEZIE
Anca-Iulia Beidac
poetă, Timişoara
21
pe strada mea se vând miracole la preţ redus
un soare ce luminează doar pentru tine
ursuleţul matusalemic sau
incredibila plăcere a suferinţei
în cea mai lungă lumină tulbure sunt sâmburi voioşi gesturi rătăcite 21 de grame
atârnând tot mai uşor
le aşez pe toate în insectarul zilei
cu grija omului care omoară libelule
la final poţi să asculţi nişte ploi sau nişte oameni care se urăsc cu sinceritate
ipocrizia nu salvează pe nimeni
măştile nici atât
şi totuşi
„vissi d’arte”
mâinile lui îmblânzeau întunericul
încrustau litere sub pielea de şarpe
între două războaie las vorbele să mă pătrundă din nou
uite la capătul lumii se cântă Puccini
daţi‑mi voie sunt cel mai bun dirijor
@
singurătatea cu toţi oamenii viermuind împrejur
nopţile în care aştepţi luna să ţi se prăbuşească în moalele capului
să ţi se‑nfigă în creier să şteargă tot mai ales chipul privirea
care rulează nonstop peste în timp ce înainte şi după mereu şi mereu şi mereu
felul în care răsuceşti cuvintele ca un joint nefumat
încă
şi fata care‑ţi cântă „no ordinary love”
să te‑mpingă puţin
mai suporţi înc‑o zi s‑apară ca o pisică
borţoasă
la urmă toţi puii ei vor fi morţi
poţi să‑i minţi
dar ştii
înăuntru e‑un zâmbet dulce ca un măr care aşteaptă
alabastru
o linie verde domoală
surâsul clarobscur al lucidităţii
amintiri dezinfectate
aproape
plutesc
la sfârşitul zilei aş vrea să fi venit Dumnezeu să‑mi spună
uite asta‑i parola pentru nivelul următor
poţi trece
acum
amo, ergo sum
scriu despre dragoste şi moarte cu‑aceeaşi peniţă‑nmuiată în sângele zilei trecute
pe străzi gonesc câteva cadavre frumoase scăldate‑n ambrozie şi iod
croşetez fulare lungi din pene atât de mult material din prea multe aripi pierdute
scriu despre dragoste şi moarte cu aceeaşi peniţă aceeaşi culoare acelaşi sânge decolorat
scriu despre dragoste
sfârşitul lumii începe mereu într‑o marţi