logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

POEZIE

 


Miruna Mureşanu
poetă, Austria

 

Poeme de adormit moartea


de fiecare dată când între mine şi lume
se insinuează nuanţe incerte de galben
cu gust de târziu şi de moarte

am încă libertatea de a‑i cere luminii iertare

într‑un ungher strivit sub o ceaţă arhaică

în care‑mi pot pierde oricând echilibrul
printre arome sofisticate pe care clipa‑le îngăduie

la un ospăţ al niciunei patimi

unde aş putea bănui istoviri premature
ale luminii care se tânguie traversându‑mi slăbită memoria

prin deruta nostalgică a bucuriei de‑a fi
(in)coherent şi sisific urcuş
printre nuanţe incerte de galben

cu gust de răsfăţ şi de moarte

care‑mi dau libertatea ca încă să fiu

(între veştede dealuri şi‑o vale pustiită a plângerii
locuită de nimeni)

punte arhaică între o lume laică şi‑un Dumnezeu încă viu



amintirile ţin încă o vreme moartea la uşă
sperând ca ea să uite de noi

la căderea în somn de care mă tem cel mai mult

şi atunci încerc să nu mai (a)dorm

dar moartea trece extrem de uşor
graniţa dintre veşnicie şi clipă

prin foşnetul nostalgic al teiului
care respiră odată cu noi amândoi

făcând ca fiecare zi să pară mai lungă

adăugând unei risipiri necesare
chemarea generoasă‑a luminii

dintr‑un timp ridicol de singur

pe care moartea încearcă să‑l prindă în mrejele ei
aşezând peste vechile noastre tăceri îndoiala

prin variante‑ale sensului regăsit şi pierdut

în cercul vicios al visării

unde trupul nostru (ne)verosimil de lut
(va)trece spre duh prin Purgatoriul iertării



în casa cu uşile‑nchise
păianjeni şi molii sfioase se dau în spectacol

înnodând umbra mea de luminile stinse

în timp ce eu stau de vorbă cu moartea
trăgând după mine un asfinţit postmodern

într‑un poem cu ochi de culoarea castanei

amintindu‑mi că poate moartea nu doare
aşa cum îmi spusese altădată bunica

ci doar ne rămâne datoare

prinzând rădăcini prin gesturi mărunte
într‑o (des)prindere imaginară de sens

prin tot ce n‑am numit ci doar am bănuit a fi

tristeţe în exces într‑un potir cu mir de nard

unde acum întind înalt un cort
şi‑adorm în eul infinit şi‑aproape orb

prin vraja care‑mi calcă neştiută pe urme
în timp ce eu demult nu mai sunt

şi nici nu cred că aş putea să mai fiu
decât un simplu amănunt pe care deseori îl uit
în casa cu uşile‑nchise

bântuită de păianjeni şi molii sfioase

care stau acum de vorbă cu moartea

rugând‑o să nu mă doară prea mult
iar atunci când se insinuează între oase şi inimă

să lase acolo măcar puţină lumină



fără să aflu de nimeni nimic
bat ritmic în pereţii uitării

imaginând spovedanii ale zilei de ieri
despre veştile rele împletite cu norii

peste care creşte o iarbă sălbăticită de vânt

prin jocul metanoic al luminii cu umbrele
pe care moartea le mută isteric dintr‑o parte în alta

într‑un decor primenit de‑ntuneric

spărgând cu zgomot oglinzile clipei
care‑mi mistuie chipul

încât zilei de mâine nu‑i fac niciun reproş

dacă va arunca la coş cuvintele mele

a căror împăcare cu sine
mă costă o întreagă tristeţe de‑a fi
a luminii care poartă cum pe‑o ghirlandă la piept

inima mea
peste care va creşte o iarbă sălbăticită de vânt

încât înclin (acum) să cred că fără să fi fost demult acolo

între veştile rele împletite cu norii
sub tâmpla mormintelor de lângă murii sălbatici

aerul greu cu miros de petunii
ar putea reface un zbor rătăcit prin care lăstunii

rescriu un dor îngheţat într‑o vatră
prin mâna mea de culoarea iubirii
la o masă de lemn sau de piatră

peste care va creşte o iarbă sălbăticită de vânt

pe care lumina o mută profetic dintr‑o parte în alta

într‑un decor primenit de celălalt timp