POEZIE
Miruna Mureşanu
poetă, Austria
Poeme de adormit moartea
de fiecare dată când între mine şi lume
se insinuează nuanţe incerte de galben
cu gust de târziu şi de moarte
am încă libertatea de a‑i cere luminii iertare
într‑un ungher strivit sub o ceaţă arhaică
în care‑mi pot pierde oricând echilibrul
printre arome sofisticate pe care clipa‑le îngăduie
la un ospăţ al niciunei patimi
unde aş putea bănui istoviri premature
ale luminii care se tânguie traversându‑mi slăbită memoria
prin deruta nostalgică a bucuriei de‑a fi
(in)coherent şi sisific urcuş
printre nuanţe incerte de galben
cu gust de răsfăţ şi de moarte
care‑mi dau libertatea ca încă să fiu
(între veştede dealuri şi‑o vale pustiită a plângerii
locuită de nimeni)
punte arhaică între o lume laică şi‑un Dumnezeu încă viu
amintirile ţin încă o vreme moartea la uşă
sperând ca ea să uite de noi
la căderea în somn de care mă tem cel mai mult
şi atunci încerc să nu mai (a)dorm
dar moartea trece extrem de uşor
graniţa dintre veşnicie şi clipă
prin foşnetul nostalgic al teiului
care respiră odată cu noi amândoi
făcând ca fiecare zi să pară mai lungă
adăugând unei risipiri necesare
chemarea generoasă‑a luminii
dintr‑un timp ridicol de singur
pe care moartea încearcă să‑l prindă în mrejele ei
aşezând peste vechile noastre tăceri îndoiala
prin variante‑ale sensului regăsit şi pierdut
în cercul vicios al visării
unde trupul nostru (ne)verosimil de lut
(va)trece spre duh prin Purgatoriul iertării
în casa cu uşile‑nchise
păianjeni şi molii sfioase se dau în spectacol
înnodând umbra mea de luminile stinse
în timp ce eu stau de vorbă cu moartea
trăgând după mine un asfinţit postmodern
într‑un poem cu ochi de culoarea castanei
amintindu‑mi că poate moartea nu doare
aşa cum îmi spusese altădată bunica
ci doar ne rămâne datoare
prinzând rădăcini prin gesturi mărunte
într‑o (des)prindere imaginară de sens
prin tot ce n‑am numit ci doar am bănuit a fi
tristeţe în exces într‑un potir cu mir de nard
unde acum întind înalt un cort
şi‑adorm în eul infinit şi‑aproape orb
prin vraja care‑mi calcă neştiută pe urme
în timp ce eu demult nu mai sunt
şi nici nu cred că aş putea să mai fiu
decât un simplu amănunt pe care deseori îl uit
în casa cu uşile‑nchise
bântuită de păianjeni şi molii sfioase
care stau acum de vorbă cu moartea
rugând‑o să nu mă doară prea mult
iar atunci când se insinuează între oase şi inimă
să lase acolo măcar puţină lumină
fără să aflu de nimeni nimic
bat ritmic în pereţii uitării
imaginând spovedanii ale zilei de ieri
despre veştile rele împletite cu norii
peste care creşte o iarbă sălbăticită de vânt
prin jocul metanoic al luminii cu umbrele
pe care moartea le mută isteric dintr‑o parte în alta
într‑un decor primenit de‑ntuneric
spărgând cu zgomot oglinzile clipei
care‑mi mistuie chipul
încât zilei de mâine nu‑i fac niciun reproş
dacă va arunca la coş cuvintele mele
a căror împăcare cu sine
mă costă o întreagă tristeţe de‑a fi
a luminii care poartă cum pe‑o ghirlandă la piept
inima mea
peste care va creşte o iarbă sălbăticită de vânt
încât înclin (acum) să cred că fără să fi fost demult acolo
între veştile rele împletite cu norii
sub tâmpla mormintelor de lângă murii sălbatici
aerul greu cu miros de petunii
ar putea reface un zbor rătăcit prin care lăstunii
rescriu un dor îngheţat într‑o vatră
prin mâna mea de culoarea iubirii
la o masă de lemn sau de piatră
peste care va creşte o iarbă sălbăticită de vânt
pe care lumina o mută profetic dintr‑o parte în alta
într‑un decor primenit de celălalt timp