POEZIE

Violeta Pintea
poetă, Arad

Poeme



1.
ce‑i noaptea asta
fără nici o minciună?

strigă‑mă.
strigă‑mă până ce‑ţi ia gura foc.

să ne jucăm cu bulgări de ploaie.
două jucării artizanale 
educate să strice
matriţa clasică a inimilor.
să ne amintim cum ne obligau
să desenăm pe trotuare
gânduri.
gândul meu a fost o pedeapsă.
nu, atunci nu ştiam că o pedeapsă
poate fi trezită
la orice oră a timpului.

diamante moarte
pe eşafoade de catifea.



2.
am trecut prin zece oraşe
şi nu am văzut nici o maşină de scris.

ţi‑am zâmbit lung
într‑o câmpie plină cu mucuri de ţigări.
aici nu ne va găsi nimeni.
putem face contrabandă cu viruşii letali
din ovulele caste ale virginelor
din mânăstirile subterane ale oraşului.
aş putea trece pe numele tău
penitenciarul de maximă siguranţă
din capătul unui drum.

singurătatea este ultima frontieră
a cunoaşterii.

ţi‑am zâmbit scurt
la lumina unei veioze desenate pe un perete.
era atâta moarte sub farfuriile noastre
încât au trebuit
să ne scoată cu forţa
unul din celălalt.



3.
nimeni nu vine să te scoată pe cauţiune
din viaţa asta, nu prea ai de ales
redecorezi cuşca ta în continuare,
în fiecare sertar un cuţit şi‑o candelă.

eşti antrenat să cumperi pâine
şi cumperi pâine în fiecare zi.

aşa începe orgia singurătăţii
şi nimeni nu va putea spune
– uite, l‑am văzut cum îşi smulgea
carnea de pe oase, cu o mână bătea în tobe
şi cu cealaltă smulgea bucăţi grele de carne.

sufletul ud ca o pungă cu apă
mirosind a lichid amniotic.



4.
picioarele tale nu ating pământul.
sunt zile în care ştiu exact unde eşti,
câte femei ai uitat,
câte lame ţi‑au atins obrajii
câte dimineţi te‑au întors din drum.
ştiu exact câte minute aştepţi taxiul
în intersecţia dintre două catedrale.

apoi totul devine negru
precum cerul gurii câinelui mut.

am profitat amândoi de aceeaşi inimă.
deveniserăm ipohondri şi sălbatici
niciodată atât de nebuni
încât să oprim caruselul mai devreme
de ora închiderii când oasele noastre 
se deşurubau tocite şi avariate
din umilinţa atingerii.

apoi am devenit inutili
ca două viori sparte.



5.
plouă, am desenat deasupra ta o umbrelă.
strada e goală, cred că plouă degeaba.

tu mă urmezi şi apa e caldă. o beau aşa
direct din cer, hainele nu mai sunt necesare
se desprind greu de piele, sunt moarte
şi‑abia acum îmi dau seama
cât de moarte sunt hainele mele.

te ascult cum îmi explici diferenţa dintre 
a iubi şi iubire, sunt termeni prea tehnici
pentru gândirea mea
care seamănă cu un sanatoriu
în care totul este pe dos.

ţip, ţip mai tare ca tunetul,
cad, cad mai greu decât ploaia.

îmi pui între umeri o frunză
ca un sărut vegetal.

aşa începe fotosinteza. rapid, tăios,
transferul de lumină
dintre mine şi fulger.

şi ce, şi ce dacă am noroi printre gene?



6.
fără voia mea
te‑ai gândit la mine.

a fost ca o entorsă.

tot ce ţineam în mâini a căzut,
totul s‑a făcut ţăndări.
în oglindă nu se vedeau ridurile
în oglindă se vedeau doar drumurile
ridicate pe schele, drumurile acoperite
cu cearşafuri albe.

apoi totul s‑a dezlipit de pământ.
chiar şi lumina s‑a dezlipit.

somnul s‑a înstrăinat de noapte
şi‑am rămas mai desculţă ca niciodată
în spatele ochilor tăi.

da, aşa a fost
ca o entorsă.



7.
ce noapte‑i asta
în care toţi şi‑au părăsit casele?

te‑apropii de ei şi le miroşi mâinile.
uite cum se vând fetele sfinţilor
şi caută prin gunoaie hainele săracilor.

te‑apropii de ele şi le miroşi tălpile.
pe trotuarul celălalt
toate cinematografele sunt deschise,
săli pline de-ndrăgostiţi în prima fază a tinereţii,
naivitatea aceea ce duce 
la clasicul avort – prima mutilare a conştiinţei.

profesorul meu de religie era mut
şi ne proiecta desene animate cu îngeri.
atunci am înţeles că viaţa‑i o recreaţie
între suflet şi trup.