PROZĂ

Lucian Ienăşescu
istoric, Arad

Agitat, în aşteptare...

Îl aştept pe George, să‑mi aducă banii. E timpul, chiar a trecut, să recuperez banii împrumutaţi, mi‑a promis asta la telefon. E drept că se auzea ca de la capătul lumii, înăbuşit, el îmi zicea că‑i la Suceava, cu afaceri, dar că‑mi va aduce banii, bineînţeles. Senzaţia a fost că promisiunea suna nesigur, ca o vorbă scăpată de cineva care, având alte gânduri, dorea să te expedieze. De fapt, când îl împrumutasem, cu mai bine de jumătate de an în urmă, era alături de un sârb, Zoran sau Radovan, una din astea sau poate altfel. Un negricios, cu o mustaţă smocoşită deasupra unor buze vineţii, subţiri, aflat în foame de bani. Venise la noi pentru a cumpăra nu ştiu ce, îi lipseau vreo 500 de euro, aşa că mă ruga să‑l împrumut eu.

— Cum adică vreo cinci sute?, am întrebat, suspicios.

— Cinci sute, poftim, mi‑a zis George, scuturându‑şi puţin umerii, fiindcă era destul de rece, iar el îmbrăcat cam subţire, tocmai coborât din maşină.

— Şi m‑ai găsit pe mine, cel plin de bani, potrivit să împrumut necunoscuţi.

— Hai, mă, lasă textele astea. Nu suntem prieteni, ce dracu?

— Păi, şi dacă?... Am obligaţia să‑ţi finanţez relaţiile de afaceri?

— Măi, dac‑ai avea nevoie, eu aş sări pentru tine.

— Atâta că n‑am nevoie, şi nu apelez...

În momentul acela a ciripit ceva cu acel Zoran sau Radovan sau, poate, altfel. Oricum, tot timpul dialogului, sârbul m‑a privit cu o nedumerire şireată, parcă înţelegea ceva, neconvenindu‑i.

— Auzi, zice George, e la nevoie, ce vrei? Și tu poţi să fii, să vezi ce bine când cineva, care poate să te împrumute, se tot codeşte... În plus, i‑am zis sârbului, ceva mai înainte, că ei, neamul lor, şi Dunărea au fost singurii prieteni..., adică nu ne‑au pândit la scurtătură... Şi el mi‑a zis că da, e clară chestia asta. Deci şi numai pentru prietenia asta, adică cineva care nu‑ţi vrea răul... ar fi cazul să ne‑ajutăm...

— Ce spui, mă, am strigat eu enervat.

Chestia era că mă aprindeam repede în ultima vreme şi asta pentru că simţeam că mai la fiecare pas trebuia să mă apăr de canaliile câtă frunză şi iarbă, care‑mi pândesc fiecare pas nesigur sau prostie. S‑a ticăloşit lumea, şi asta din calculul că dacă nu joci tare şi calci în picioare, n‑ai nicio şansă să reuşeşti. Mentalitate de complexat, bătut peste gură şi, după o aşa experienţă... cu atât mai îndârjit mă simţeam şi aşa mai departe.

— Ascultă, mă crezi pe mine fraierul de serviciu? Adică‑mi aduci necunoscuţi faliţi, îmi spui două vorbe frumoase şi pe urmă că aş avea eu obligaţia... N‑am nicio obligaţie şi mi‑ar conveni să mă cauţi prin altă parte.

— Omule, îmi dai mie banii, adică în numele meu. Ce tot spui acolo cu necunoscuţi şi alte chestii. Te‑am rugat eu.

— Mă mai gândesc, vorbim altădată... Acuma am treabă.

— Omul are nevoie cât mai repede.

— Asta‑i treaba lui. N‑are decât să se‑ntindă cât îi e plapuma şi aşa mai departe... În rest, la toţi de faţă şi viitori sănătate.

Credeam c‑am închis discuţia, că va pricepe şi va căuta în altă parte. Aproape sigur că a căutat, la alţii insistând, cine ştie, pentru un împrumut şi mai mare. M‑am trezit cu un telefon după vreo trei ore. Eram acasă, tocmai intrasem în baie, când Felicia mi‑a adus telefonul, gestul ei, oricât de binevoitor, enervându‑mă, bineînţeles.

— Hai, mă, ce faci, omu’ are nevoie de bani.

— Să şi‑i facă, dacă are nevoie, să împrumute din bancă sau ce crede el.

În fine, am coborât cu 500 de euro în faţa blocului. George mi‑a făcut semn să‑i dau de‑a dreptul aceluia, ceea ce m‑a enervat din nou. Adică nu‑mi spusese că lui îi dau banii, el răspunde? I‑a luat George, deranjat, bolborosind la adresa faptului că eram scârţar, egoist şi altele. I‑am pus condiţia să mi‑i aducă el, în cel mai rău caz peste şase luni, ceea ce George a promis. E drept că nu‑mi inspira prea multă încredere, plus că ideea că am fi prieteni mă lăsa rece. O invoca atunci când avea interes. Alunecos ca atâţia alţii, chiar mai rău, pentru că îl ducea mintea destul de mult.

Acum aştept, mi‑a promis la telefon, am ocupat loc la masa cu vedere spre stradă. Cârciuma e veche, animată, cu aceleaşi mese şi scaune jerpelite, îmbâcsită de fum de ţigară proastă. Mă lasă rece ambientul, mă interesează strada, George, mai exact să recuperez rezerva monetară pentru vremuri grele. Acum îmi scotocesc mintea. La un pahar, atunci când mă treceau toate sincerităţile (era o dată când îl întâlnisem), i‑am spus că mă asigur pentru cazuri neprevăzute cu o sumă de... George ar putea fi un tip relativ în regulă, dacă ai putea să‑l ţii departe sau, oricum, să excluzi capitolul bani. Nu se poate, banii îl obsedează. Sunt – ei şi doar ei – rostul lui de a fi, nu importă căile şi metodele. Doar pentru asta porneşte de acasă. Să‑l vezi atunci, precipitat, transpirat, siluetă înaltă, încă zveltă, faţă negricioasă, uşor efeminată, cum se avântă după câştig, pândeşte bancnote, ca un lup flămând, pune la cale combinaţii şocante, planuri îndrăcite de bătaie, speculă cu maşini aduse din străinătate, cu apartamente, vag modernizate, spoite la repezeală, cărora le sporeşte preţul de vânzare ameţitor. Angajează prieteni, cumnaţi, foste iubite, un întreg cârd, lihnit şi el după ceva câştig. Pe urmă auzeai câte un meşter că n‑a fost plătit până la capăt. I‑a dat mai puţin fiindcă l‑a întârziat, drept care nici vânzarea n‑a mers prea bine, că el n‑a acceptat de fapt niciodată suma cutare şi altele. Eventual şi îndemnul băţos la deşteptăciune din partea lui: să‑i pară bine că‑i făcea rost de câştig, acuma şi altădată. Chestia cu specula era însă partea cea mai nevinovată a făcutului de bani, doar faţada, prin comparaţie, relativ cuminte, care ascundea chestiuni mult mai delicate. Avea faimă că, prin anii ‘85‑‘86, ar fi fost angajat într‑o reţea înaltă prin care nemţi şi evrei îşi cumpărau dreptul de a emigra. George, se zicea, era printre cei ce strângeau suma, plus mita, cea mai mare parte ajungând undeva sus, în buzunare înalte.

— Hai, mă... ce faci tu cu banii, rezerva aia, cum zici? De te grăbeşti în halu’ ăsta şi mă baţi la cap... Nu ştii cum e în afaceri, obligat să aştepţi...

— E numai treaba mea, George.

— Îi ţii la ciorap, ca strămoşii, hă? Hă, hă, hă.

— N‑ai priceput ce ţi‑am spus? Credeam că am fost pe înţeles. E strict treaba mea cum gândesc şi mă gospodăresc.

— Banii sunt făcuţi să circule, află şi tu... boier scăpătat...

— N‑ai decât să‑i circuli pe‑ai tăi.

— Uite, ca să terminăm... Şi‑n veci nu mai fac afaceri cu tine. Îţi dau numărul sârbului, înţelege‑te cu el...

— Nu, bre, nu... Cu tine, George, mă înţeleg. Deci, acuma chiar că mi s‑a pus pata: banii, urgent!

Şi George nu mai vine, deşi făgăduise s‑o facă. Nu‑i adevărat că timpul trece greu atunci când eşti în aşteptare, din contră. Mai greu e cu sentimentul că aştepţi pur şi simplu, chiar dacă o faci dintr‑o ambiţie încrâncenată, zicându‑ţi: să mai fie şi cum zic eu. În loc de cel aşteptat văd perechi de îndrăgostiţi strângându‑se unul în celălalt, femei cândva frumoase împovărate de griji, adolescenţi cu aer distrat sau adormit, o mulţime care aglomerează caldarâmul peticit, denivelat, murdar.

O femeie elegantă, zveltă, în negru, care mă face să tresar. O măsor, cum se‑ntâmplă de fiecare dată, cumva trepidând. Îi urmăresc mişcările elegante, paşii studiaţi, apuc să‑i văd trăsăturile îngrijite şi cam triste. Faţa ei arăta fabulos, trăsături armonioase, croială perfectă, tresar. Pe lângă toate astea, mâna‑i stângă, lipită de corp, inertă, îmi pare şi de data asta un simplu amănunt. Bineînţeles că George pretinde că s‑a cuplat cu ea, e drept că o singură dată, atâta a acceptat. Soţul ei, un afacerist versat, afemeiat notoriu, lipsea de acasă, plecat, săptămâni la rând, cu interesele. Dacă nu cumva ar fi fost separaţi. Deci situaţie propice, subliniase George, şmecher. Plus că bărbatul ei insinuase ceva complice, la o discuţie de afaceri şi vreo două lăzi de bere scumpă. Cristina ar fi cedat după destule insistenţe, acceptase să vină într‑o garsoniera a lui... Mai puţin să‑şi dezbrace cămaşa. Pe urmă, faptul că, până la sfârşitul unei lucrări grele, pasionale, ar fi transpirat a făcut‑o să se jeneze puţin. De aici poate refuzurile ulterioare, fiindcă era o pedantă. Obsedată de îngrijirea de sine. Putea fi, la fel de bine, fabulaţie. De la unul ca George te puteai aştepta la orice. Ceva mai târziu mi‑a oferit, chinuit ironic, cheia întâlnirii cu femeia: George l‑a vizitat, în Germania, pe iubitul sau fostul, cu vreo douăzeci de ani mai în vârstă, şi acela a zis: dac‑o întâlneşti pe Cris, sărut‑o din partea mea. Vorbeşte‑i mieros, că‑i sensibilă la asta. Ceea ce a şi făcut, bineînţeles. Imediat ce s‑a întors. „M‑ai înţeles? ”

Nu răspunde la telefon. Se făcuse târziu, aproape zece seara, golisem al treilea pahar. Eram aproape de o beţie neplanificată, pusă la cale chiar fără voia mea şi într‑o stare agitată, aiurea, doar fiindcă nu‑mi puteam birui altfel aşteptarea. Trebuia să plec, fiindcă aşteptarea, pe lângă că zadarnică, se întorcea împotriva mea. Când îi dădusem banii eram convins că îmi complic existenţa. Iar acum, că se‑ntâmplase lucrul acesta, trebuia să admit (halal intuiţie!) că am avut dreptate. Urmau şi alte zile şi, despre George fiind vorba, alte episoade asemănătoare. Îmi tot venea în minte, parcă pentru a‑mi accentua sentimentul că eram folosit: ce chestie, să rulezi, dacă aşa or fi stat lucrurile, bani împrumutaţi pe termen scurt, de ici, de colo, şi fără dobândă. Plus că şi pe sârb îl folosise, mai mult ca sigur, pe el şi legăturile lui. N‑aveai nevoie decât de minciuni şi explicaţii ieftine, pe lângă tupeul devenit proverbial.

După câteva săptămâni, întâlnit pe George, pe stradă. Aer dezinvolt, adus el în discuţie problema aceea, cu banii.

— Ai văzut, zice, nici măcar n‑am vrut să te evit, trecând strada sau altele.

— Dar nici nu mi i‑ai adus. Banii.

— Bine, mă, dar nu ţi‑am promis? Adică ai ajuns atâta de scârţar!... Păi, adică, cuvântul meu...

— N‑ai avut, George, eşti din alt joc.

— Bine, o să vezi, a zis apăsat, vorbele căpătând cumva sonoritatea unei ameninţări.

A adus banii, la puţină vreme. A sunat din nou pe telefonul fix. I‑a răspuns şi de data asta Felicia. Tot insistând că avea o problemă, mai exact că problema e în avantajul meu, adică nişte bani de care eu am absolută nevoie, dovadă că‑l băteam la cap pentru ei, ceva de groază, a aflat că lipseam pentru câteva zile. Eram, într‑adevăr, plecat din oraş. Dar el insista să aducă banii cât mai repede, fiindcă, pe urmă, se întâmpla sigur să plece din ţară. Iar nevoia mea de bani era ca de aer, şi prelungeam circul. Prin urmare, trebuia să vină la mine acasă.

Felicia l‑a întâmpinat în hol, nedumerită, neascunzând că nu şi‑ar fi dorit o astfel de întâlnire. El, binedispus, pus pe complimente la adresa ei. E vorba de bani, nu‑i aşa, i‑a retezat‑o Felicia, atunci să trecem la subiect.

— Eşti aşa categorică de felul tău?” (el, mieros).

— Nici asta nu‑i problemă care să te intereseze. Ai venit s‑aduci banii, deci dă banii.

— Păi, da, a zis George, hlizind, dar nu‑i aşa de simplu...

Se poate, a zis, la fel de bine şi răzgândi în privinţa termenului, pentru că promisiunea oricum e făcută, iar el ţine la chestiile astea... O mică hârjoană, apropouri multe, încercările lui de tupeist uşor încurcat din pricina refuzului ei de a merge în sufragerie.

— Vreau banii şi să dispari în câteva secunde, a zis Felicia, care putea fi, în ciuda aerului cumsecade, oarecum inofensiv, o tipă categorică...

— Sigur că da, a zis George, se va face voia, stimată doamnă, numai că...

Fiindcă el condiţionase clar – altfel o să plece cu bani cu tot – Felicia a acceptat, într‑un târziu, să‑i lărgească decolteul, dezvelind, aproape în întregime, unul dintre sâni. După care, abia apucând să se acopere, clocotind de furie, a luat în mână o vază masivă, din ceramică, aflată în preajmă:

— În momentul ăsta, laşi banii şi dispari!

Ceea ce el a făcut, râzând mânzeşte, spunând prin asta ceva de felul: oricând şi în orice condiţii, el... Irezistibilul. Versiunea Feliciei, bineînţeles, lovită în orgoliu.