PROZĂ

Ildiko Şerban
poetă, prozatoare, Curtici

Dipti

— Mă, tu vrei să mori... – îi zic, zâmbind printre firele netunse ale mustăţii care înoată leneşe în spuma de bere pe care nu am apucat să o şterg de pe gură. De fapt nici nu vreau să fac asta. Nu mai vreau nimic în afara acestei moliciuni, umede şi reci, din moţul încă efervescent care mă gâdilă pe buză. De ce m‑aş şterge? Toată viaţa am fost atent la detalii. Internalizate solid! Stâncă, nu alta! Pune mâna la gură când strănuţi! Şterge‑te la gură după ce mănânci! Nu e frumos să tuşeşti în nasul celuilalt! Pune mâna! Pune mâna! Nu pune mâna...! Am fost reglat ca un ceasornic care bate la fix ora exactă. Nu a fost rău. Nu prea am supărat trecătorii prin viaţa mea. Da, da! Prin. Nu, din. Pentru că au trecut. Nu au rămas. Tic‑tac! Ei, tic. Eu, tac. Ca să fie linişte. Zile după zile. Ani. Facturi plătite la timp, cumpărături pe termen mediu, uneori mai lung, rechizite, farduri, concedii, tăcere, mă rog, tot ce trebuia, tot ce aveau nevoie ăia cu „prin”. Nu mi‑a cerut‑o nimeni. Am vrut linişte. Acum e altceva. Nu mai vreau. De un timp e prea multă linişte. Învăţ să spun, „nu”. Uite na, că nu vreau să şterg spuma de bere de pe mustaţă! Să stea acolo ţanţoş, inestetic şi obraznic, până se scurge sau până o ling. Aşa ca o cămilă însetată care îşi explorează nările. Mă pufneşte râsul la imaginea posibilei aventuri prin propria‑mi nară şi moţul de spumă dispare ca un puf de păpădie suflat de vânt. Rămâne umezeala. Îmi place şi aşa.

— Mă! Tu o cauţi cu lumânarea!... ridic vocea şi dau un brânci aerului, ca şi cum i‑aş spune „dă‑te mai încolo”, asta în ideea că o dată cu fileul de aer va pleca şi musafirul nepoftit. Mai iau o gură de bere, dar nu mai are atâta spumă.

— Nu te apropia de berea mea! Muscă nenorocită!

Se opreşte pentru o fracţiune de secundă, ca şi cum ar îngheţa în zbor, apoi schimbă direcţia cu un unghi ascuţit şi intră în picaj pe laterala mesei. Mă priveşte. E imobilă. O privesc şi eu.

— Musca naibii!, zic. În gând, de data asta. Nu vreau să îi dau repere pentru următoarea mişcare. Citisem pe măria‑sa google,(a trebuit să mă updatez şi eu, că prea se distra Norica la bombăniturile mele în legătură cu „insta”şi „tik‑tok”) despre ochii aproape perfecţi ai muştelor, cu abilitatea lor de a vedea instantaneu la trei sute şaizeci de grade şi despre capacitatea de a anticipa următoarea mişcare. Pe vremea mea, zoologia nu prea ştia din astea. Auzi! Muşte! Zoologie, internet şi Norica! Ea a apăsat pe butonul primului „nu” când într‑o seară m‑a ocolit ca pe o mobilă şi din mers mi‑a aruncat „merg la club, nu ştiu când vin, culcă‑te, nu mă aştepta, că şi aşa te pui în pat odată cu găinile.” Apoi, ca pentru ea, crezând că am asurzit de tot, şi că aparatul auditiv nu va prinde sunetul, a mai zis „expiraţii ăştia”. A fost cea mai lungă pauză între două respiraţii speriate. Parcă îngheţate. Dârdâiau. Una sus, la baza nărilor, ca la intrarea într‑o imensă peşteră, iar cealaltă jos, în dreptul plexului, exersând mişcarea de du‑te‑vino a unui stilet ruginit şi ştirb. Când şi‑au reluat frecvenţa relativ normală, a ieşit primul „nu”, gutural, dar perfect auzibil, care a întors‑o pe Norica spre mine. Existam! „Ce ai spus?” „Nu te duci niciunde în halul ăsta!” am repetat. Păpuşa cool, cu fusta până în buci şi buricul gol, adică nepoată‑mea, studentă şi aclimatizată în casa mea, hrănită în casa mea, servită cu „chestii necesare” din pensia mea, mă privea ca pe un extraterestru. Nu ştiu ce naiba a văzut ea, dar mirarea de pe faţa ei nu am să o uit niciodată. Cum zice ea, a fost funny.

— Mă! Ţie ţi s‑a urât cu binele! Stai departe de berea mea!

Musca dă o tură peste pahar, apoi se aşază pe colţul mesei. Ne privim. Ea cu ochii ei imenşi, ficşi, cu retine tridimensionale, eu cu ai mei, mici, băgaţi în cap, ascunşi după pleoapele căzute, dar mobili, umanoizi, bidimensionali. E ceva în umflăturile alea de ochi care mă pun pe gânduri. O fi un el sau o ea? E bătrân sau tânăr? La treizeci de zile de ale noastre, viaţa lor poate fi şi de treizeci de ani sau cine ştie, poate trei sute de ani. Cu cât fiinţa e mai mică, cu atât, pentru ea, adică pentru fiinţă, timpul este mai lung, de parcă s‑ar dilata. Spaţiul. Timpul. Tendinţa de dezordine a universului. Entropia. Teorii. Demonstraţii. Şi musca asta, pentru că este exact în faţa mea şi încă nu am chiorât de tot, e foarte clar că e mică. Asta în comparaţie cu mine. Sau… cine ştie? Poate ochii ei mă văd şi pe mine mic şi atunci timpul la care din noi se dilată? Ce tâmpenii îmi trec prin cap! Şi ce dacă trec! Important e să nu rămână. Nu mai am timp pentru balast. Să vină, să plece. Tic‑tac! Tic‑tac!

— Ai şi tu o Norică? Obraznică, atotştiutoare, arogantă, ce mai, o tânără de succes şi „trendy”?

Nu zice nimic. Doar mă priveşte. Apoi face o mişcare neaşteptată. Nici nu realizez când şi cum sare pe buza paharului. Da, sare. Poate şi asta. O fracţiune de secundă mă ţinteşte cu ochii ei fantastici, apoi cu nonşalanţă îşi înfige trompa în restul de spumă topită ce lăsase o urmă imperceptibilă pe dunga de sticlă. Mă aşez mai bine în fotoliu. Asta era! Eram la o bere cu... Dipti. Musca Dipti.

— Aşa te numeşti de azi, prietene. Dipti, de la Diptera.

— Ordinul Diptera. Zâmbesc. Să trăiţi! Auzi? Ordin! Clasificările astea!

Tot de pe net ştiu. Orice te „intere” dai un search pe gogolică. La început am bombănit, dar apoi am înţeles că pentru cei în criză de timp (şi cine are timp ?) e de bine. Pentru mine e ok. Biblioteca e departe. Anii de zoologie au fost cam demult. Sună fain, Dipti. Este un nume fără gen. Merge şi la, şi la. Dipti a mea, parcă auzindu‑şi numele, face o chestie nouă. Îşi retrage trompa din lichid şi începe să îşi frece picioarele.

— Asta‑i bună! Mă, tu te speli?

Când am citit, tot pe google‑ul Noricăi, că muştele se „spală” înainte de a mânca, mi‑am făcut cruce şi mi‑am scuipat în sân. Ele, cele mai mizerabile insecte, ele care se plimbă pe toţi rahaţii, ele se spală! Parcă i‑aş întinde, ca să se şteargă pe trompă, o bucăţică din şerveţelele alea pe care le ţin pentru ocazii. Care ocazii, că Norica nici măcar un ceai nu stă să bea cu mine? „Eşti demodat rău! Dă şi tu un shot de tequila dacă tot vrei să te dai interensant!”. Las că beau bere cu Dipti. Din ăsta fără alcool. De gust. De aducere aminte. Decum s‑au dus toate. Decum am rămas singur în ditamai casa. Decum a apărut Norica, nepoata unei verişoare, deci şi nepoata mea şi cine ştie mai a cui… De picioarele pe care nu le mai simt de mulţi ani. De scaunul ăsta nenorocit în care mă târăsc dimineaţa. De discuţia aia a Noricăi la telefon. În căşti. Cu voce tare. „Vreo sută de mii de euro. Când crapă.” De anii lungi, de dinainte. Fără Norica. Fără nimeni. Pentru că nimeni nu a putut fi ca…

— Mă, tu ai o Diptesă? Sau un Diptes?

Iar îşi freacă picioarele. Insistent. De parcă ceva de acolo nu vrea să se dezlipească. Poate o amintire sau o durere ascunsă. Or fi având şi ele dureri? De oase, clar că nu, dar ştiu eu? La rubrica de curiozităţi era scris că masculii au o „pată a iubirii” situată undeva în spatele ochilor, pată care detectează potenţialele partenere în timpul urmăririi aeriene. Adică zboară, se uită în toate părţile şi în faţă, să vadă unde aterizează, dar nici iubita nu o pierd din vizor. A naibii muşte! Poate dacă aveam şi eu ochi din ăştia, nu o pierdeam… Ştiam să spun mai repede „nu”‑ul când am ales alt job, alt oraş. Mă‑sa de carieră!

— Mă tu nu apuci pensia dacă mă tot bâzâi! Când îţi trag una cu pliciul îţi cântă popa prohodul! Chiar pe nasul meu?

Mă scarpin energic pe vârful nasului unde Dipti, nesimţitul, aterizase mai înainte, dar doar aşa ca o atingere a pistei, urmată rapid de decolare, un fel demonstraţie aeriană a măiestriei şi a orgoliului. A orgoliului… Nu am putut să recunosc nici la Crăciunul ăla că am greşit. Stătea la masa din colţ. Singură. Ne‑am privit. Atât. Acum mă uit după Dipti. S‑a dus să facă cunoştinţă cu „muşcata aia care pute”, cum zice Norica. „Ce drac poate să‑ţi placă la ea? Pute!” Norica şi visurile ei. Greu se abţine. Nu mai are răbdare. Eu am. Habar nu are ce am scris în testament. Păcat că nu o să îi pot vedea mecla la citire. De când învăţ să spun „nu”‑ ul, nu prea am victorii. E dificil exerciţiul. De cele mai multe ori par că sunt tot „blegul”. Rareori mă contrez cu ea şi chiar şi atunci îi dau impresia că e doar un bufeu de andropauză mintală, dându‑i iluzia că sunt senil. Şi prost. Comentez doar câteodată, când am energie să o contrazic. Ca şi cu Covidul. „Behăi ca un ţap! Chem salvarea! Măcar ăia de la spital să te pună la punct! Eşti încăpăţânat! Ai impresia că le ştii pe toate! Ce paracetamol şi ceai? Nu trăim în epoca de piatră!” Nu, fetiţo, nu trăim în peşteri, deşi cam acolo ne este locul. Ne? Da, poate că şi mie tot acolo, dar e limpede ca lumina ce e toată nebunia asta pandemică. Chiar nu vezi interesele companiilor farmaceutice? Că populaţia, zic ei, nu mai încape pe pământ? Că nu mai avem resurse? Că spitalele bagă oxigen în plămânii falşilor covidiţi la presiune inadmisibilă ca să mai umfle conturile firmelor de pompe funebre şi listele ce trebuiesc raportate contra firfiricilor europeni? Nu vezi… Cum naiba să vezi dacă lumea ta cool se învârte între Mall şi club. Uneori pe la „facultă”. Şi aia, on‑line. Sau poate vezi şi de aia… Nu, nu m‑am dus la spital.

— Da, eşti culmea! Dipti! Marea mă‑sii de treabă! Te îneci ca prostul aici în faţa mea!

Tocmai ce revenise în zbor razant şi probabil pentru că i s‑au defectat ventuzele de pe picioare sau lipiciul de pe ele a devenit derapant, a alunecat în restul de bere din pahar. Aveam la îndemână, pe birou, pixul cu care mai scriam şi eu prostii de gânduri, aşa că l‑am luat rapid şi l‑am pescuit. Tremura.

— Ţie frică de doamna cu coasa, nu?

— Uită‑te la tine! Eşti speriat, singur, şi tremuri.