LECTURI PARALELE

Victor Neumann
isoric, Timişoara

Balcanii, otomanii şi marile puteri[1]

„Introducerea formulei occidentale (a principiului naţionalităţilor) printre aceşti oameni (din Balcani) a dus la masacre... (ele) nu sînt decît forma extremă a luptei naţionale dintre vecini reciproc indispensabili, instigaţi de această idee vestică fatală”

Arnold Toynbee

Balcanii reprezintă o temă importantă a istoriografiei europene. Religios şi cultural au fost dintotdeauna puntea de legătură a Europei cu Orientul. Societatea amintitului spaţiu a fost adesea formată din oameni şi comunităţi paşnice, fluiditatea identitară fiind o trăsătură dominantă. Integraţi pe rînd pe rînd, total ori parţial, în imperiile roman, bizantin, otoman, austro‑ungar şi ţarist, Balcanii au jucat şi mai joacă un rol strategic pentru întreaga Europă. Segregarea în mici entităţi statale în secolele al XIX‑lea şi al XX‑lea a fost rezultatul influenţelor doctrinare central şi vest-europene şi mai puţin rezultatul aspiraţiilor locale. Interesul enorm al marilor puteri pentru exercitarea influenţei în zonă a fost însoţit de o asociere reală – deşi întîrziată –, la cultura şi structurile politico‑administrative ale Europei occidentale. 

Într‑o strălucită carte dedicată perioadei postbizatine a Balcanilor, istoricul Mark Mazower rescrie istoria regiunii dintr‑o nouă perspectivă. Pornind de la numeroase izvoare, prezentînd viaţa socială şi politică prin locuri şi comunităţi, religii şi limbi, evenimente şi fapte, el contribuie la o înţelegere a trecutului şi prezentului regiunii dincolo de tensiunile şi limitele întreţinute de politizata viaţă academică din regiune. Intitulată, The Balkans: From the End of Byzantium to the Present Day, 2000 (Balcanii. De la sfîrşitul Bizanţului până azi, Traducere din limba engleză de Tudor Călin Zarojanu, Humanitas, Bucureşti, 2019), cartea savantului american repune în discuţie istoria întregului areal sud‑est european văzută prin prisma mărturiilor documentare şi nu a legendelor, a realităţilor social‑politice şi nu a prejudecăţilor cultural‑lingvistice ori identitar‑politice. Alături de vechea istorie, autorul narează şi pe aceea nouă, în care include controversata şi mult disputata „chestiune orientală”, formarea statelor naţionale şi geneza violenţelor interne şi internaţionale. Urmărind comparativ desfăşurarea lucrurilor, Mark Mazower evidenţiază atît perioadele lungi în care populaţiile creştină, musulmană şi iudaică au evitat conflictele, supravieţuind cu propriile lor tradiţii, cît şi acelea în care prin influenţe vizibile ori invizibile Balcanii au fost transformaţi cînd „într‑o necesitate secretă” (Leopold von Ranke), cînd într‑un dorit şi aşa‑numit „butoi cu pulbere al Europei”.

Care au fost trăsăturile dominante ale segmentului de Europă în care s‑a făcut simţit doar ecoul Renaşterii şi Reformei? Unde şi cum recunoaştem principalele repere spirituale ale lumii balcanice? Sînt ele mărturii ale continuităţii sau ale discontinuităţii? Observaţia istoricului ajută la clarificarea lucrurilor: 

„În Europa otomană (Balcanii), cea mai mare parte a populaţiei – probabil în jur de 80% – a rămas creştină. Cînd religia islamică a pătruns în zona rurală, rareori a adus cu sine limba turcă: musulmanii bosniaci au continuat să vorbească limba slavă nativă; musulmanul Ali paşa din Ioannina vorbea albaneza şi greaca, nu şi turca; ţăranii musulmani din Creta vorbeau greaca şi savurau Erotokritos, poemul epic al insulei, la fel de mult precum creştinii, din care, dealtfel, se trăgeau cei mai mulţi dintre ei. Dincolo de zonele din apropiere de Edirne, limba turcă rămînea în Balcani limba oficială în administraţie, limitată la centrele urbane. Oraşe precum Bosna‑Sarai, Skopje şi Sofia erau insule preponderent islamice, vorbitoare de turcă, sub control imperial, într‑o mare creştină – aşa cum existau oraşe vorbitoare de limbă germană în Europa de Est slavă”. (Mazower, op. cit., p. 85).  

În pofida convertirilor la Islam, acestea n‑au avut loc în masă. Religia creştin‑ortodoxă a rămas majoritară. În al doilea rînd, limbile locale, greaca, albaneza, slavona, româna, erau limbile vorbite de populaţiile creştine, dar şi de convertiţii la Islam. În fine, o lungă perioadă, amalgamul populaţional din Balcani a estompat diferenţele comunitar‑lingvistice şi chiar pe acelea religioase, de unde metamorfozele identitare, împrumuturile de valori şi practici traversînd graniţele religioase. Familiile mixte şi identităţile multiple au generat perspective comune asupra problemelor sociale şi economice, contribuind la evitarea conflictelor[2]. Observaţia lui Mark Mazower acreditează ideea că timp de sute de ani trăsătura fundamentală a Balcanilor – cu precădere în satele regiunii – a fost conservarea tradiţiilor, a bisericilor, a bunelor relaţii dintre comunităţi. Toate fuseseră posibile mulţumită ecumenismului creştin‑ortodox, patriarhiei ecumenice de la Constantinopol şi protecţiei asigurată de sultanatul otoman tuturor practicilor religioase. Privitor la viaţa sătenilor aparţinînd mai multor biserici, ea se explică prin faptul că diferenţele cultivate prin dogmele religioase jucaseră un rol minor comparativ cu evlavia, respectul pentru puterile cereşti, înţelepciunea şi cunoştinţele despre divinitate:

„Creştinii se foloseau de înţelepciunea musulmană strîngînd mici obiecte de cult şi luînd pămînt sfînt din moschei sau tekke (loja dervişilor). În legenda unui martir creştin citim cum o femeie musulmană a fost vindecată de patriarh: acesta refuzase iniţial să o primească pe motiv că «nu se cuvine să‑i acceptăm pe cei străini de credinţa noastră», dar s‑a înduplecat, spunînd că «pe cel ce vine la mine nu‑l voi scoate afară». Aşa cum musulmanii mergeau la preoţii creştini, îi vizitau şi pe rabinii evrei. Citim, de exemplu, despre un musulman din secolul al XVI‑lea care a jurat, cuprins de o febră periculoasă, că dacă se va însănătoşi va renunţa la atracţia sa pentru băieţi. După ce s‑a vindecat, s‑a gîndit mai bine, dar nu a îndrăznit să‑şi încalce jurămîntul. Fiind avertizat de ulema din oraş că nu se poate sustrage unui jurămînt, a căutat sfatul rabinilor din Salonic, să vadă dacă nu pot găsi o portiţă de salvare. (I‑au sugerat să încerce cu femei)” (Mazower, op. cit., p.92). 

Înţelesul dat religiei trimitea la ritual şi la respectarea datinilor şi mai puţin la smerenie şi la îndrumare morală. Cultul era „o formă de asigurare”, iar diferenţele de doctrină erau adesea necunoscute ori neglijate de ţărani. Coabitarea mai multor comunităţi a condus la numeroase interferenţe, la amalgamarea practicilor culturale. „Cele mai intime zone ale vieţii personale au fost influenţate de coexistenţa religiilor” (Mazower, op.cit., p.97). Coexistenţa a estompat diferenţele dintre creştini şi musulmani, dintre evrei şi musulmani. De unde căsătoriile mixte, trăsătură caracterizînd atît elitele, cît şi ţărănimea pentru o lungă perioadă de timp.

Mişcările religioase din Balcani din secolele al XVII‑lea şi al XVIII‑lea indică nu numai o apropiere a ideilor şi credinţelor, ci şi un continuu transfer de valori. Faptul e impresionant, rar întîlnit în alte părţi ale Europei. În cartea lui Mazower sînt citate multe exemple ce demonstrează acest aspect al vieţii spirituale caracteristic Balcanilor. Leaderii şi ţăranii înţelepţi ai satelor şi‑au dat mîna reuşind adeseori să construiască punţile de legătură şi un sensus communis. Chiar dacă nu e formulată astfel, fuziunea orizonturilor a fost prezentă în satele şi cetăţile din regiune, contribuind la minima armonie socială, la dezamorsarea conflictelor ori la împiedicarea războaielor cu străinii. Înainte de apariţia ideii de naţiune în jurul anilor 1800, înţelesul spiritual şi reciprocitatea serviciilor dintre persoane şi comunităţi fusese substanţa istoriei acestui colţ al Europei. Nicidecum, războaiele religioase ori purificarea etnică.

Circulînd dintr‑o parte într‑alta a continentului, învăţaţii din Balcani au studiat, scris şi publicat cărţi, au multiplicat informaţii, au fost creatori ai punţilor de legătură între Est şi Vest. Din păcate, n‑au beneficiat de instituţii receptive la înnoiri şi nici de un public cititor din sînul propriilor lor comunităţi. Excepţiile unor creatori de vîrf sînt importante, dar nu decisive în schimbarea mentalităţilor. De aici şi transferul tîrziu de la rural la urban – sfîrşitul secolului al XIX‑lea şi începutul celui următor   –, respectiv adoptarea setului de valori pretins de modernitate. Arderea etapelor de către clasa politică s‑a dovedit parţial productivă, lăsînd adesea nerezolvate problemele educaţionale, sociale şi economice. Analfabetismul majorităţii locuitorilor regiunii a împiedicat schimbările în ton cu ideile reformatoare iluministe, schimbări vizibile şi profunde în Anglia, Ţările de Jos, Franţa, Principatele germane, oraşele‑state italiene. Faptul pare de înţeles, fiind în nemijlocită legătură cu habitatul medieval, cu excluderea ţărănimii din viaţa publică şi inexistenţa drepturilor politice ale celor mulţi pe toată durata secolului al XIX‑lea. Impactul contribuţiilor intelectuale remarcabile s‑a lăsat aşteptat în Europa otomană în lunga perioadă de tranziţie de la medieval la modern.

Oraşele erau mai puţine şi au jucat un rol modest în viaţa social‑culturală a locuitorilor, de unde lenta şi întîrziata receptare a ideilor iluministe. Uneori, s‑a întîmplat ca lumea să fi fost marcată de zvonuri, fanatism şi violenţă. Modernizarea e vizibilă doar în sînul unei minorităţi reprezentată de intelectualitatea care în a doua jumătate a secolului al XVIII‑lea receptase gîndirea şi transformările politice vest‑europene. Acest segment însă n‑a acordat suficientă atenţie codului etic şi normelor (presupuse de acesta) promovate de filozofia luminilor. A nesocotit bogăţia de sensuri ale conceptului de modernitate, rezumîndu‑se nu de puţine ori la o nefericită imitare a lucrurilor. În acest context, comparaţia lui Mark Mazower dintre oraşele din Balcani şi cele din Europa Centrală şi Est‑Centrală îmi pare exagerată. Sofia, Belgrad sau Bucureşti nu beneficiaseră de susţinerea necesară înnoirilor administrative, Imperiul Otoman fiind slăbit în urma războaielor de dinainte şi de după 1800. De unde, întîrzierea reformelor. Centre precum Pressburg (Bratislava), Praag (Praga), Ofen (Pesta), Neusatz (Novi‑Sad), Karlowitz (Sremski‑Karlovci), Czernowitz (Cernăuţi), Temeswar (Timişoara) ş.a., cu circa un secol mai devreme fuseseră încurajate de Casa de Habsburg în fondarea noilor instituţii administrative, economice şi comerciale.

***

Răspîndirea ideii de naţionalitate în mediile bisericeşti şi intelectual‑laice, precum şi slăbiciunile din ce în ce mai vizibile ale Imperiului Otoman au atras o transformare a relaţiilor sociale şi politice. Treptat, noua doctrină identitară însuşită pe parcursul secolului al XIX‑lea avea să provoace rivalităţi teritoriale între comunităţile din interiorul Balcanilor, conducînd la formarea celor dintîi state naţionale din zonă. Mark Mazower are dreptate atunci cînd observă că independenţa lor indică o statalitate slabă. Întemeierea a fost fie contestată de vecinătatea imediată, fie stimulată şi controlată de una sau mai multe dintre Marile Puteri. Cert este că acestea din urmă au arătat un interes pentru a cuceri zona sau pentru a avea acces la punctele ei strategice.

„Marile Puteri erau puternic implicate în afacerile interne ale noilor state. Ele le alegeau regii dinte vlăstarele caselor regale europene care nu aveau obligaţii, le scriau constituţiile şi le selectau consilierii militari şi civili – de la bavarezii care conduceau Grecia sub regele Otto în anii 1840 pînă la ruşii care stăpîneau Bulgaria, inclusiv armata şi Ministerul de Război, în anii 1880. Ele stabileau graniţele şi ajustau teritoriile la conferinţele internaţionale, impunîndu‑şi vrerea asupra părţilor implicate prin diplomaţie de forţă şi constrîngeri economice. Și totuşi, controlul lor asupra noilor state nu era pe deplin asigurat – aşa cum au descoperit ruşii în România şi Bulgaria sau austriecii în Serbia. Marile Puteri cedaseră în faţa forţelor naţionaliste şi creaseră state independente. După aceea au încercat să păstreze ceea ce mai rămăsese din Imperiul Otoman, dar eforturile lor erau zădărnicite de tendinţa expansionistă a politicii ţărilor pe care le creaseră. În aceasta constă instabilitatea fundamentală a noii situaţii din Balcani” (Mazower, op. cit., pp.131‑132).

În timp ce fostele imperii ţarist şi austro‑ungar au acţionat în direcţia extinderii stăpînirii asupra pămînturilor balcanice, Franţa, Marea Britanie şi Germania au căutat să exploateze resursele economice, asigurîndu‑şi totodată un cap de pod în faţa Rusiei, respectiv a viitoarei Uniuni Sovietice. S‑a întîmplat ca unele să‑şi exercite o importantă influenţă prin intermediul intelligentsiei, proiectînd principiul naţionalităţilor şi, ulterior, ideologiile naţionaliste. Instalarea propriilor idei politice şi a propriilor lideri nu e decît un semn cu multiple consecinţe în durata mai lungă a istoriei.

Istoricul Leopold von Ranke observă că Imperiul Otoman a fost o lungă perioadă tolerat de marile puteri dintr‑o necesitate secretă, ele exercitînd asupra lui „o influenţă indirectă, invizibilă”. Ranke nu greşeşte, dar nu spune cine şi ce fel de influenţă s‑a exercitat asupra zonei. Aidoma altor istorici ai epocii romantice şi postromantice, el ştia prea bine că teoria etnonaţiunii avusese un puternic impact în mediile intelectuale central şi sud‑est europene. Cu cîteva decenii mai devreme, Johann Gottfried Herder fusese preocupat de cultura şi identitatea comunităţilor din Balcani, identificîndu‑i natura exotică, trasîndu‑i cele dintîi hărţi, dezvăluindu‑i particularităţile de limbă, tradiţie şi folclor. În cartea Neam, Popor sau Naţiune? Despre identităţile politice europene am arătat semnificaţia descoperirilor lui Herder, faptul că reuşise să impresioneze mulţi occidentali prin ideile sale. Exagerarea specificităţilor ori asocierea ostentativă a est‑europeanului de natură şi de formele primitive de viaţă devenise punctul de plecare pentru teoria speculativă a etnoidentiţii. Din păcate, ceea ce se vede la o examinare atentă a evoluţiei gîndirii politice, Europei de Nord şi de Vest „îi era inaccesibilă psihologia colectivităţilor şi setul de valori culturale comune pe care şi‑au întemeiat viaţa şi au evoluat populaţiile amintitului spaţiu. Religia ortodoxă, reprezentînd platforma spirituală dominantă, situată cu mult deasupra particularităţilor lingvistice, era o mare necunoscută pentru mediile culturale iluministe şi romantice germane... ortodoxia contrazicea teza dragă lui Herder potrivit căreia limba e sufletul poporului... Etnicismul a fost (şi a rămas) un împrumut..., supralicitarea diferenţelor pe criterii etnografice fiind un artificiu menit să schimbe ordinea interioară medievală a zonei în conformitate cu modelul occidental....” (Victor Neumann, Neam, Popor sau Naţiune?, ediţia a III‑a, Bucureşti, 2015, pp. 168‑169).  

De reţinut e faptul că principiul naţionalităţii devenise „o sabie cu două tăişuri”, iar era ideologiei a supralicitat cultura identitară în dauna democraţiei. Etnodiferenţialismul sau etnocentrismul avea să se transforme în cea dintîi referinţă a identităţii statal‑naţionale. Urmările au generat nu doar segregări teritoriale, dar şi tragicele conflicte pe tot parcursul „secolului extremelor”. Astăzi – după două războaie mondiale şi un război civil, după două regimuri totalitare – putem spune fără să greşim că tragediile europene din istoria recentă îşi au originea şi „în sîngeroasa intersectare dintre conflictele balcanice (pe criterii etno‑culturale ori religioase, n. m.,VN) şi concurenţa existentă între Marile Puteri. Era religiei se încheiase; era ideologiei se întrezărea; naţionalismul le‑a cuprins pe amîndouă” (Mazower, op.cit., p.147).   

Multe dintre ipotezele şi teoretizările istoricului sînt provocatoare, dar ele se bazează pe o cercetare temeinică a izvoarelor bibliografice fundamentale. Dincolo de posibilele critici pe care le vor formula cei cu convingeri subiective, limitate de politicile prezentului, cartea lui Mazower este remarcabilă prin argumentele, exemplele, naraţiunile şi ideile care contrazic lunga serie de stereotipuri despre istoria Balcanilor. Toate acestea au fost posibile mulţumită unei perspective dezideologizate asupra trecutului, redînd în imagini sui‑generis adevărurile nespuse ale unei lumi doar aparent periferice. 

[1] Mark Mazower, Balcanii. De la sfârşitul Bizanţului până azi, traducere din limba engleză de Tudor Călin Zarojanu, Humanitas, Bucureşti, 2019

[2] Cf. şi Victor Neumann, Tentaţia lui Homo Europaeus. Geneza ideilor moderne în Europa Centrală şi de Sud-Est, Polirom, Iaşi, 2006; Idem, Interculturalitatea Banatului, Univ. Al.I. Cuza, Iaşi, 2015. Idem, Neam, Popor sau Naţiune? Despre identităţile politice europene, Curtea Veche, 2005.