logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

LECTURI PARALELE

 


Romulus Bucur
poet, eseist, traducător, Braşov

 

chei private şi chei publice

logoDacă e să ne referim la experienţe cu adevărat universale, în sensul că, inevitabil, cu toţii am trecut şi vom trece prin ele acestea sînt naşterea şi moartea. Bineînţeles, nu poate fi vorba de consemnarea lor directă, în timp real, ci întotdeauna în legătură cu alţii. Ştefania Mihalache a vorbit despre prima dintre ele din perspectiva maternităţii, în Sisteme de fixare şi prindere, pentru ca în volumul de faţă[1] s‑o abordeze pe cea de‑a doua.

Una din definiţiile posibile (şi convenabile) ale poeziei ar fi exorcizarea absenţei. Titlul cărţii, ca şi dedicaţia acesteia, par a susţine ideea: „Dă, deci, drumul la înregistrările akashice,/ haide să accesăm fişierele,/ eu o să stau aici,/ o să spun o rugăciune‑cheie/ ca să deschid uşa Bibliotecii de Lumină.// Tot ceea ce este, ce s‑a făcut şi s‑a spus vreodată/ este acolo/ şi este tot timpul” (Biblioteca de Lumină). Mai departe, este vorba de un schimb de mesaje între lumi, între fiinţe aparţinînd, în virtutea condiţiei noastre efemere, unor lumi diferite şi care, aparent, nu comunică. Poezia ar fi, în această ipoteză, repet, o serie de mesaje criptate cu chei asimetrice – emiţătorul şi‑l criptează pe al său cu cheia privată, receptorul îl decriptează cu cheia publică. Cam aşa ar funcţiona poezia în general, cu un set de convenţii comune autorului şi publicului, şi unul specific fiecărui autor în parte.

Poemele se întreţes cu o serie de segmente narative, în caractere cursive, marcînd o secvenţă temporală a generaţiilor precedente, totodată o istorie personală a tatălui absent, spusă din perspectiva şi cu vocea acestuia. Un alt fel de cronică de familie; fragmentele, puse cap la cap, sînt sintetizate în poemul final, care dă şi titlul volumului.

O direcţie a volumului e aceea a provocării prejudecăţilor curente. Să zicem, cele asociate doliului (Neverland). Sau, din mai vechea pornire, ca prozatoare de astă dată, împotriva literaturii de dezvoltare personală, ironia faţă de mesajele cu orice preţ „pozitive”: „şi te vor biciui/ să te ridici şi să te iubeşti iar,/ cu iubirea pe care‑o ai pusă deoparte/ pentru sinistraţi, refugiaţi, oameni cu boli terminale,/ cărora le spui o să fie bine, ştiu oameni care au învins asta” (Greul).

Alta, înrudită, ţine de rescrierea liberă a folclorului, ca în Însoţitori, o legendă etiologică ad hoc, Baladă, în care basmele, generice, sînt folosite ca sursă de inspiraţie, ilustrativă pentru conflictul generaţiilor feminine, Uşa; simbolurile sînt şi ele reinterpretate, ca în Vestire, unde lanţul trofic este văzut din punct de vedere simbolic‑uman. Pîinea este, simultan, imagine generică şi totodată simbolică a hranei.

Întîlnim versuri care formulează memorabil condiţia omului modern, trăitor în epoci şi lumi succesive, şi care este nevoit să se adapteze, pe cît poate, acestora: „Succesul este aproape,/ este acolo unde profeţia întâlneşte mecanismul” (Un tramvai numit tot dorinţă).

De asemenea, imagini ale unei apocalipse particulare, dominate de ploaie şi frig, posibil amintiri ale copilului care a trăit ultimii ani ai comunismului: „Mama a vrut să deschidă balconul,/ să nu cumva să ieşi, i‑am spus,/ frigul e încă gros/ să‑l tai cu cuţitul,/ dar nu m‑a ascultat,/ ea trebuia neapărat să cureţe balconul de scoici,/ după ce trecea uşor,/ pe dinăuntrul lor,/ o chiuretă de jucărie” (Să‑l tai cu cuţitul). Amintirea tatălui este complexă, incluzînd, de pildă, o ipostază îmblînzită a geloziei, teama de a fi înlocuit, prezenţa virtuală a altcuiva în acelaşi rol Bărbatul din mintea bărbatului

Moartea e prezentă prin imagini de spital, prin amintiri reformulate, prin imagini ale riturilor sau ţinînd de biologie „Când aprinzi lumânări/ la morţi şi la vii,/ te rogi ca celula viului/ să continue să moară/ şi celula mortului/ să rămână/ exact aşa cum este” (Oxigen).

Ori sub forma amînării nedefinite, ca substitut al speranţei: „Mâine nu, dar poimâine este posibil să vin./ Mâine nu, dar poimâine sigur am să vin,/ spunea omul cu mere, omul care stătea mereu în beci,/ printre mere,/ şi aştepta copiii să vină să‑i ceară./ Avea un măr pentru fiecare copil./ Avea mai multe mere pentru fiecare copil.// O ghirlandă de mere se face de aici/ şi până unde trebuie să te duci/ nu mâine, dar poate poimâine.// O ghirlandă de mere,/ de care stau agăţaţi copii/ ca ornamentele de Crăciun” (Mâine nu, dar poimâine este posibil).

Obiecte („Ţi i‑am legat strâns cu şireturile/ în jurul gleznelor,/ pentru că mi‑e teamă/ că nu o să ai cu ce să te încalţi în grabă,/ când vei auzi/ «cu moartea pre moarte călcând»” Pantofi noi), gesturi („Desenată, o femeie care îi strigă, ascuţit,/ numele/ şi, cu ea, i‑l mai strigă şi alte femei,/ dar eu văd/ cum numele i se scurge din ureche,/ îi alunecă uşor pe lângă gât,/ printre cearşafurile de dantelă,/ şi se scurge, prin covorul persan, direct în pământ” Covorul persan), rituri („E ziua dezlegărilor, carne./ E dezlegare la carne, carne./ Aluunecă acum de pe oasele acestea,/ uită‑le/ cum se uită numai iubiţii unul pe celălalt/ lăsând numai o urmă subţire de dor,/ ca trecerea lipicioasă a gândacilor printr‑o curte,/ într‑o noapte de vară,/ ca fosforul alb/ care se autoaprinde/ ca să lumineze separat/ 21 de grame de abur! Dezlegare) sînt convocate, amalgamate, reinterpretate, pentru a da măcar o iluzorie, temporară, senzaţie de prezenţă.

Risipită numaidecît – iluziile sînt doar atît şi nimic altceva: „Somnul pisicilor somnul câinilor somnul oamenilor/ somnul somnului,/ toate somnurile se împletesc./ Blană cu piele cu os cu abur,/ din ele se face/ somnul de veci,/ singurul scut al lumii,/ singura atmosferă/ care opreşte/ stelele moarte în cădere/ şi pe muritori să‑şi mai agaţe dorinţele naive/ de cozile lor” (Scutul).

 

 

[1] Ştefania Mihalache, Cronica Akasha, Bucureşti, Nemira, 2021.