LECTURI PARALELE

Emilia Poenaru Moldovan
poetă, prozatoare, Cluj

Timpul rotirii lor[1]

După trei volume de poezie apărute „foc cu foc” într‑un singur an – poezii extrase, evident, dintr‑un mai vechi depozit afectiv, filtrate estetic şi livrate sclipitor – Ildiko Şerban s‑a aşezat temeinic la scris proză, nelăsându‑le cititorilor şi criticilor răgazul de a o plasa într‑o categorie: poetă sau prozatoare.

Al doilea volum de proză, apărut tot aşa, într‑o secvenţă ameţitoare după primul volum, Cuibul din păsări, din 2021, îşi face deja drum spre cititori cu viteza vehiculului din titlu – Trenul de zece şi un sfert (carte publicată ca premiu de proză al Editurii Colorama, Colecţia Cercul Literar de la Cluj/ proză în 2022, cu o prefaţă semnată de Mihaela Meravei).

Într‑un text de dimensiunile unei nuvele, cu un singur personaj complet, ajuns la acea conştiinţă superioară de sine, capabil să se scindeze în două voci, una feminină şi una masculină, Ildiko Şerban îşi etalează profunda cunoaştere a sufletului omenesc, parcurge, prin monologul asistat şi „ajustat” de propriul alter ego bărbătesc, povestea vieţilor reale a doi tineri frumoşi, apropiaţi sentimental, dar din familii cu origini etnice diferite (unguri şi români, care se urăsc, am putea zice, shakespearian, dacă modelul ardelenesc nu ar fi mai vechi). Acest „monolog la două voci” – evidenţiat grafic în carte prin sublinierea în italice a gândurilor părţii masculine – este obiectivat printr‑un banal cuplu de colegi la o instituţie de asistenţă socială, o şefă cu subalternul ei care, contrar obiceiului împământenit de ani de zile, de a citi o carte (şi el de‑a moţăi) pe timpul serviciului de noapte, declanşează un adevărat iad al confesiunilor. Totul pe fundalul urletului mării într‑un decembrie geros – începutul poveştii celor doi tineri de altă dată – şi a şuieratului trenului de „zece şi un sfert” care punctează finalul dramatic al poveştii.

Între aceste borne de factură aproape romantică (natura participă şi ea la exprimarea sentimentelor, viaţa tumultuoasă, iubirea pătimaşă, moartea violentă) creaţia epică este la ea acasă, e adevărat, cu mici inserţii poematice care îi sporesc farmecul.

Autoarea nu renunţă, în numele „autenticităţii”, la măiestria literară, ceea ce o situează printre creatorii serioşi, atenţi la frumuseţea arhitecturii textului lor:

„Era tot încremenită în poziţia aia de gânditor. Părea că vorbeşte cu întunericul ce se ascunsese de lumina pală a becului de pe hol, întuneric care se ghemuise într‑o penumbră pe perete, speriat ca şi ea, căci brusc, aşa o simţeam.”

Cuminţenia unei relaţii platonice între cei doi tineri – ea dintr‑o comunitate maghiară şi el român – care îşi fac planuri de viitor, naive şi idilice, e ameninţată nu atât de împotrivirea familiilor lor cât de patima unui al treilea personaj care poate muri la propriu din şi pentru dragoste:

„Odată m‑am întîlnit cu Celia acolo. (...) Avea o rochiţă de voal cu nişte imprimeuri de maci. Văd şi acum roşul aprins al florilor aruncat pe un fond crem şi cozile macilor imprimaţi pe rochie cum închideau adâncimea decolteului din care se vedeau foarte explicit sânii zglobii şi bronzaţi. Era tot pe tocuri, deşi uliţa satului nu avea trotuare. Atunci m‑am gândit, iar, cu puţină invidie, recunosc, că are un mers de regină şi cumva înţelegeam de ce el caută în unele nopţi secretul regalităţii ei.”

Din acest triunghi al unei iubiri dincolo de fire, fiecare dintre cei trei şi‑a ales calea: unul alege extincţia fizică, un altul o viaţă fără niciun orizont, secătuită de orice speranţă, iar personajul pe care‑l întrupează însăşi autoarea, se trezeşte purificat şi bine „şlefuit” de toate întâmplările de un dramatism tulburător până la perfecţiunea unui diamant – acel eu sunt, căruia îi află în sfârşit, înţelesul:

„Abia după şuieratul trenului, peste ani, a început să doară timpul rotirii lor, dar la fiecare ţipăt scos de fluierul vreunei locomotive, îi înţeleg şi îi iert.”

Construcţia acestei nuvele e ea însăşi o provocare pentru cititor. Alternanţa confesiunilor personajului căruia autoarea i‑a predat în totalitate rolul de povestitor cu comentariile „dublului masculin” (într‑un limbaj natural, sincer, nu lipsit de umor) are menirea de a ţine treze atenţia şi palpitul de la prima până la ultima pagină a cărţii.

Fie că se va opri asupra temei străvechi a animozităţii pe criterii etnice sau asupra destinelor unor fiinţe a căror singură vină a fost că au iubit prea mult, cititorul va privi Trenul de zece şi un sfert ca pe o fantasmă îmblânzită, transformată într‑o cuceritoare poveste spusă de prozatoarea Ildiko Şerban.

[1] Ildiko Şerban, Trenul de zece şi un sfert, 2022, Editura Colorama, Colecţia Cercul Literar de la Cluj/ proză