LECTURI PARALELE
Adrian Dinu Rachieru
critic literar, eseist, prozator, Timişoara
Veronica Balaj sau poezia caleidoscopică[1]
Exuberantă, inventivă, „dănţuind prin lumină/ şi patimi”, Veronica Balaj, înnodând, într-un tablou mişcător, de „viaţă arzând”, cuvinte rebele, se vrea „un punct pătimaş”. Aşa fiind, va reciti facerea lumii, înnoptând în „miezul visării”; va invoca „ditirambi cereşti”, pământul fiind „o naraţiune evanghelică”; va căuta, dintr-o singurătate viitoare, „seminţe de iubire”, condamnând iubirile distilate, „îndoite cu apă chioară”; în fine, „pe verticala/ dintre/ ţărână şi cer”, trăieşte frenetic mirajul clipei, dar constată că lumea „nu mai stă pe roţile sale”. Acest „vârtej de trăiri”, cum observase Alex Ştefănescu, îi sigilează discursul liric, precipitat şi învălmăşit, regăsibil, desigur, şi în recenta antologie, croită din zece volume anterioare (1997-2020) sub titlul Roşu edenic, apărută, sub sigla Academiei Române, în deja prestigioasa serie (colecţie) O sută şi una de poezii (cam denivelată axiologic, între noi fie vorba!)
Comentând, cu ceva vreme în urmă, volumul Solilocvii/ Soliloquies (la editura romaşcană Muşatinia, 2016, în traducerea Evei Halus şi a lui Frank Cooper), notam că prolifica Veronica Balaj depăna acolo povestea clipei („victorioasă, vie”), înşirând stări, senzaţii, fulguraţii pieritoare, definindu-se ca un călător planetar; sau, cum spunea traducătoarea, „un spirit explorator şi aventuros”, închipuind un peisaj sufletesc, cu nuanţe suprarealiste pe alocuri. Ca „pasăre nesupusă”, în trudită căutare, descifrând „culorile întrebărilor”, poeta aduna secvenţial impresii, notate în transă, „întrebări nedescifrate”, „cărări încâlcite” sau cuvinte de alinare, constatând că „viaţa/ rodeşte din misterioasa/ lumină/ în forma unui trup de femeie” (v. Nimfa de cristal). Or, femeia, ca aşteptare-chemare, se dezvăluie ca un „prag înflorit”, prinsă în jocul de-a viaţa:
„osteneala, fierbinţeala, pofta/ de-a fi nesăbuită/ stârneşte/ lătratul zilei/ căţelul pământului/ muşcă şi muşcă/ din gânduri/ mulaje/ de ceară topită/ nu-mi pasă/ o sumedenie/ de subînţelesuri izbăvitoare/ mă apără/ nimic rău nu ştirbeşte/ minutul/ cât jocul mă prinde/ vânez simţăminte,/ văpăi rătăcite/ din ochiuri de fântână/ stearpă.” (v. De-a viaţa).
Fără a exhiba „rănile Evei”, sub „asaltul măştilor”, ea locuieşte într-un „ocean de aşteptare”; încât, refuzând un „drum mâlos”, aruncându-şi tentaculele „peste ocean”, şi-ar dori o „nedefinire mirifică”, precum în aceste Ornamentaţii pieritoare:
„păsări/ înfometate, vineţii/ ascund sub aripi ascuţite/ semnele/ valurilor înspăimântate/ aţâţată şi oarbă/ marea scrie/ hieroglife/ repede vestejite/ năduşite/ de soare/ născute din trufia spumoasă/ niciuna măcar/ nu devine/ ofrandă/ cerului/ sau confesiune/ explozivă/ pilduitoare/ într-un joc/ magic/ spre/ lunecoasa/ ispititoarea/ nemărginire.”
Volumul Cotidiene pariziene (Editura Junimea, 2020) nu schimba datele problemei. Prozo-poemele adunate aici sunt „poveşti de viaţă”, rod al călătoriilor, conjugând baia în cotidianitate (culegând „bizarerii temporale”) cu referenţialul livresc, închipuind o geografie (aproape) mitologică. Rezultă, ne avertizează poeta, un spectacol pentru „întărâtarea vremurilor”, cu texte izvodite la cald, nicidecum „o poezie elaborată”, cum crede Daniel Cristea-Enache. Şi nici urmând „modelul optzecist”, fie el şi „personalizat”. În pofida titlului, acest „joc de-a viaţa” ne poartă prin diverse locuri, nu se restrânge la fulgurante impresii pariziene, cu „pârjol de culori” sau întâmplări furişate din vremuri apuse. Dacă la Porte de Solei „poate fi vânat/ poemul” sau dacă la basilica San Pietro „sfinţii trec prin memorie”, „supuşii urbei Temeswar” admiră Parade Platz ori bastionul Cetăţii. În Cifru sentimental aflăm despre „bucata de pământ” a bunicului. Poezia titulară e scrisă la Ottawa (ca şi altele), micro-naraţiunile depănând povestea lui Jean, cu armonica lui vişinie; sau, în altă parte, contemplând, cu „ochi edenic”, fluviul Saint-Laurent (un loc fantast) ori marea, cu „mâini fosforescente” (şi ea o „vietate fantastă”). Personaj solar, iscodelnic, mereu în mişcare (în pofida vremurilor pandemice), Veronica Balaj scrie frenetic. Altădată, reînvia „timpuri decapitate”, alungând „memoria unor tristeţi sihastre” (v. Pasărea de la Belvedere). Sau închipuia, alături de Michelangelo, o nouă hartă a Creaţiei, îndulcind – sub aburii primordiali – Judecata de apoi. În Piaţa San Marco, sub un „cer culpabil”, gustă iluzia nemuririi (v. Privelişte alunecoasă); „cronicăreasă discretă”, constatând că istoria trufaşă lâncezeşte lângă sumedenia de „cancanuri imperiale”, s-ar refugia într-o himerică bibliotecă universală, apărându-se de „valul vremii” (v. O agapă cu eternitatea). Iată, rezumativ, depoziţia lirică a Veronicăi Balaj, un pelerin rătăcitor, aşa cum ne-o spune explicit, împăcând credinţa cu raţiunea:
„pelerin rătăcit sunt/ păcatele mi s-au topit/ în desagă/ razele soarelui/ crucificate în aer/ asemeni sacrificiului/ suprem/ izbăvesc de orice vină/ lumina dăruită mie/ rugăciunile îmi ard buzele/ a spaimă supusă/ nici un cuvânt nu e întreg/ la ora şacalilor/ Pustiul Iudeii/ e-o mare/ în loc de valuri/ nisipuri mişcătoare/ şi fiecare bob/ e-o lume/ urcând, coborând,/ între lumină şi seară/ ca o chemare/ legendară.../ îmi sângerează călcâiele/ căutându-te/ prin seminţele de nisip/ şi lună.” (v. Pelerin rătăcit).
Bineînţeles, creionând acest „profil”, nu putem ignora cărţile stivuite în timp, premiile obţinute, osârdia de mediator cultural. Şi, mai ales, începuturile. Chiar şi la o fugară cercetare, observăm lesne că recolta de povestiri, legitimându-i o amânată intrare în lumea literară, pe care o propunea Veronica Balaj la debut, în volumul „cooperativizat” În căutarea timpului prezent (Editura Facla, 1989), s-a văzut grabnic confirmată prin explozia editorială postdecembristă. Harnica prozatoare şi poetă, intrată într-un precipitat timp al recuperărilor, a tipărit, într-un ritm frenetic, un Jurnal de Timişoara (1990), dar şi Parisul fără mine (1992), chiar în versiune franceză, la o editură din Bruxelles, două romane (Sărbători amânate şi Vara himerelor) şi un volum de proză scurtă (Ploua la Troia, 1995), bine primite. Şi lista se lungeşte. Putem adăuga, printre altele, volumul de proză scurtă Puzzle veneţian (în 2008), Areopagus, în acelaşi an, reunind interviuri cu scriitori din diaspora (coautor: Cristina Mihai), Piruetă pe catalige (poeme, 2010, în ediţie bilingvă română-germană, publicat şi la Budapesta), Exil de zi şi noapte, tot poeme, iarăşi în ediţie bilingvă, română-franceză, de astă dată (2010) şi, în fine, la Ierusalim, Scut iluzoriu (Editura Zur-Ott, 2012) dar şi Jerusalem, în română/ ebraică (2013). Plus Cina lupilor, roman apărut la editura ieşeană Cronica, prin grija poetului Valeriu Stancu.
Două constatări putem avansa, imediat. Întâi că Veronica Balaj, poetă şi prozatoare, realizatoare de emisiuni radio-TV se mişcă dezinvolt în spaţiul mediatic, publicând ritmic, circulând în lume, beneficiind – graţie abilităţilor, inclusiv relaţionale – de numeroase traduceri. Apoi că vibraţia lirică şi alerteţea reportericească amprentează şi desfăşurările scriptice, impunând un ritm precipitat. Fără a insista asupra palmaresului, vom spune, schiţând un profil totalizator, că autoarea cunoaşte meandrele sufletului feminin şi schimbă, cu dezinvoltură, mediile, vădind „resurse culturale”. Observaţia din urmă, indiscutabil corectă (aparţinând lui Al. Ruja), ar lăsa să se înţeleagă că şi prozatoarea e atrasă de filonul livresc. Textele Veronicăi Balaj nu sunt, din fericire, uscate. E multă viaţă (în sensul unor existenţe rememorate ori imaginate), cu încercări aspre şi amintiri mâloase, cu alunecări în coşmar, viaţa însăşi fiind o „sărbătoare amânată”. Deci, o mare cantitate de suferinţă, prozatoarea fiind un grefier al acestui carusel de stări. Şi, în consecinţă, amestecând motivele, impunând un ton confesiv, grefat pe o alerteţe reportericească. Jocurile memoriei fragmentează acest timp reinventat, populat cu fantasme. Vara himerelor (Editura Perenia, 1996), de pildă, prindea, într-un roman voit dezarticulat, cu reuşite inserţii poematice, această „nebuloasă interioară”. Nu disciplina epică e, însă, punctul forte al prozatoarei.
Veronica Balaj a urcat spectaculos şi vădeşte disponibilităţi care prefigurează o traiectorie de urmărit. Înfrângându-şi productivismul şi lăsând la dospeală manuscrisele (pentru o revizie atentă), ar fi capabilă încă de surprize. Dar, temperamental, Veronica Balaj, frenetic om de radio, nu are astâmpăr şi, în consecinţă, cum spuneam, viteza reportericească învinge, deseori, calmul epic. Iată încă o dovadă. E vorba despre şapte texte adunate într-o ediţie bilingvă (româno-germană), în traducerea lui Dieter-Heins Kron, sub un titlu transparent şi inspirat: De şapte ori viaţa/ Sieben mal das Leben (Editura Mirton, 2004). Cifra magică e respectată; prozatoarea deschide „vremile” şi ne oferă, fantazând, scotocind prin „hârţoagele timpului”, şapte felii de viaţă. Totul se desfăşoară în paralel, suntem preveniţi: „în mintea sa şi în realitate”. Asta pare a fi chiar reţeta, pendulând cu febrilitate între confesiune şi rememorare, între evenimentele trăite, narate sub presiune şi apetitul fantazărilor. Conducând la pulverizarea eu-lui, cum observa cineva şi supraveghind temperatura afectivă. Fiindcă, reamintim, „o herghelie de simţăminte în derută” zburdă într-o proză scrisă, părelnic, cu sufletul la gură. Să nu uităm apoi că poeta pedalează pe un lirism „oralizat” (cf. Cornel Munteanu). O poezie caleidoscopică, atrasă de directeţe şi prozaism, cultivând autoscopia nemiloasă, de vreme ce autoarea recunoaşte că ar fi „o oglindă hilară”. Maniera secvenţială şi amprenta jurnalistică sunt de regăsit, aşadar, peste tot.
Nici volumul Mătase şi cafea rece, elveţiană (Editura Eurostampa, 2015), adunând, în versiune româno-spaniolă (traducător: Luminiţa Pigui-Neagoe), opt povestiri, nu se dezice de ştiuta reţetă: ton sacadat, rafale verbale, sub presiune, notând, fără răbdare epică, cavalcada de stări, sentimente, trăiri etc. În totul, volumele poartă, inconfundabil, amprenta unui stil năvalnic, grăbit, depănând pasional, pe portativul unor seismice poveşti de cuplu, fie singurătatea femeilor, fie împlinirea lor, aflând limanul salvator. Avem în Veronica Balaj o cutezătoare exploratoare a psihologiilor în cumpănă, e drept, fără răgazul unor popasuri analitice despletite, dezlegând fulgerător, în felurite ipostaze, tainiţele sufletului feminin. Chiar şi în Cotidiene pariziene, doar aparent un jurnal de călătorie, purtând „moneda prezentului” (v. Redivivus, Menilmontant), dar reînviind „un timp învechit”, poeta reia tema-obsesie: femeia ca „aşteptare-chemare” (v. De dragul aşteptării), răsădind un „prag înflorit” şi făcând din aşteptare „o operă de artă”. Amânând, deocamdată, prin decupajele unei poezii de notaţie, adevărata călătorie (spre sine), aflând miza religioasă şi temeiul fiinţial.
[1] Veronica Balaj, Cotidiene pariziene, Editura Junimea, 2020.