LECTURI PARALELE
Anton Ilica
eseist, Arad
Undeva „la nord de infinit”[1]
Eu n‑am văzut niciodată Sălciua de Jos şi nici Sălciua de Sus, de lângă Câmpeni, capitala moţilor. Dar după fotografia de pe coperta volumului, recent publicat de Ioan Vasile Marcu, am recunoscut specificul peisajului moţesc, o pictură puternic colorată într‑un cald exces tomnatic al frunzelor din pădurile văilor apusene. E un spaţiu absolut mirific, din care nu lipsesc nici poieniţele luminoase, nici copacii cu frunzele transformate în flori, nici plaiurile ce‑şi topesc sufletul în vreo pajişte. E cu adevărat un fragment de lume, o lume specifică, numită de autor La Nord de Infinit (titlul volumului), din care răsună tulnicele moţilor şi ecoul şuierat al lui Iancu şi Horea. Sălciua de Jos, satul naşterii poetului Ioan Vasile Marcu, e plaiul mioritic, e „al doilea obraz al omului” (după Lucian Blaga), al celui ce descinde din baladă:
„Eu sunt acel ce vine din baladă
C‑o floare de culoarea veşniciei,
Sufletul meu între cuvinte arde,
Lăsând văpaia‑n lumea poeziei.”
Copilăria petrecută în peisajul de basm al moţilor s‑a impregnat cu poezia unui spaţiu neîmpăcat cu uitarea. Nostalgia s‑a convertit în cuvinte, rânduite în versuri şi strofe, după armonia cântecului coborât din peisajul tulburător al Apusenilor. Ioan Vasile Marcu recuperează, prin cuvânt metaforic, o lume nostalgică, a muntenilor, a peisajului cu peşteri şi cascade, a poveştilor despre Iancu şi Horea, a serilor fermecătoare din prispa casei ori răsăriturile de lumină solară dintre vârfuri de ponor. Nostalgia cântă la fel de armonic ca şi dorul. Aşa s‑a ivit poetul dorului din cartea Lacrima de seară (1993), apoi din volumele lirice Cerul interior (1997), Iarbă pentru Îngeri (2006) şi La Nord de Infinit. Coperta are ea însăşi frumuseţea unui peisaj ieşit din pensula unui artist plastic, ispitit să ia ca model culorile misterioase ale frunzelor înflorite şi să le asambleze într‑un florilegiu cu aroma florilor de câmp.
Poetul Ioan Vasile Marcu are sufletul dedat cu bunătate, poetizând armonia din sine şi din spaţiul cel îndepărtat al apei Arieşului ori al negurilor luminate de razele soarelui răsărit din Infinit cu privirea îndreptată spre Nord. La Nord de Infinit! Poetul transpune în cantate emoţiile tari deduse din experienţe de viaţă, reale ori închipuite. „Îmblânzitorul de cuvinte” încropeşte „tristeţea poetului”, având „dor de Iancu” în această spectaculoasă „geometrie a trecerii”. Ia „file dintr‑un caiet viu”, în care „au înfrunzit cuvinte” şi în care găseşte scrisori de dor, „lacrimi nevăzute”, precum şi „neliniştea” adolescentului” în lupta sa „cu sine însuşi”.
Volumul îmi stârneşte aleanul muzicalităţii concertate a cuvintelor, rânduite într‑o armonie extrasă din glasul naturii:
„De‑ţi este dor de toate câte sunt,
S‑ascuţi un paltin, vara, cum doineşte,
Să simţi cum, toamna, legănat de vânt,
Frunzişu‑i se desprinde nelumeşte.”
(Scrisoare de acasă).
Toate arhitectura liricii cântă în ritmul naturii, cuvintele par îndrăgostite unele de altele, aşteptând să se întâlnească, pentru iubire, în cotloanele tăinuite ale metaforei:
„Stropi calzi din ploaia dăruirii mele
Picură grei pe‑a timpului pleoapă.
Eu îmblânzesc cuvintele, iar ele
Tot izvorăsc din mine ca o apă.”
(Îmblânzitorul de cuvinte).
Ademenit, ca şi Blaga, de farmecul metafizic al folclorului, motivele populare îi devin resursă afectivă: „Mult mi‑e dor şi mult mi‑e sete/ Să‑mi zidesc într‑un perete, viu,/ cântecul unei fete…” Fluierul Iancului este „o rază de stea” pentru Poet – ca urmaş demn al moţului de moţ –, iar simbolul românismului de aici de pe Arieş capătă înfăţişarea doinei:
„Iancule, durerea mea,
Fluieru‑ţi de mi‑ai lăsa
Pe Arieş în casa mea,
Să‑mi aducă liniştea.
Cântu‑i lin m‑o legăna
Dintr‑o lume în alta,
Până m‑a‑nveli roua
Iancule, rază de stea.”
(Rază de stea).
Volumul e o aventură a sufletului, nostalgizat de trecerea spre Nord de Infinit, un poem al devenirii eternităţii înspre condiţia umană:
„La‑nceput a fost Cuvântul
Mai la Nord de Infinit
Apoi A Creat Pământul
Între Vest şi Răsărit”…
Urmează strofele unui poem cristic, de adoraţie a divinităţii, care ar putea fi rostit în genunchi ca o rugăciune în faţa icoanei din care creşte credinţa:
„Doamne, ce ne‑ai dat lumină
Şi speranţa altei Lumi,
Te rugăm, cei plini de vină
Iartă‑ne, să fim mai buni”
Foarte multe texte merită a fi citate în întregime. Fiecare text integral caligrafiază câte o metaforă amplă, un buchet metaforic, croşetat din mici alegorii ori figuraţii stilistice, inspirate de gândul cel frumos al Poetului: „ochii mei furând lumină”, „mi‑e dor/ de‑un cântec de izvor”, „sunt strop din roua pentru îngeri”, „se‑ntoarce luna să ne culce”, „avea sub braţul drept un vers” şi multe altele.
Ioan Vasile Marcu se înşiruie în rândul poeţilor din spaţiul ondulat al Munţilor Apuseni (Carolina Ilica, Mihai Beniuc, Nicolae Horia Nicoară, Traian Dorz), aplicând resursele tematice pe eşicherul de la dor la iubire, de la izvoare la aroma brazilor, de la ecoul peşterilor la nostalgia satului, de la dragul părinţilor la prispa casei, de la mirosul ierbii proaspăt cosite la omagiul adus credinţei întru desăvârşita trecere. Calitatea lirismului izvorăşte din cântecul silabelor, orchestrat într‑o armonie clasică, în care strecoară, ca element de modernitate, câte un diez sau bemol, dând poemelor strălucire, lumină, graţie şi inocenţă. Prin acest volum, Ioan Vasile Marcu şi‑a consolidat condiţia de Poet, având încheietura degetului arătător pregătită să bată la poarta lirismului înalt şi relevant. Apărut în condiţii grafice de excepţie, într‑un format editorial atrăgător şi un corp de literă spaţiat pentru o lectură plăcută, cu sugestii multiple de disponibilităţi creatoare, La Nord de Infinit atinge conturul excelenţei, recomandând un poet talentat al memoriei afective, atras în mrejele melancoliei de un ademenitor alean liric.
[1] Ioan Vasile Marcu, La nord de infinit, Editura Mirador, 2022