LECTURI PARALELE

Felix Nicolau
critic literar, poet, prozator, Bucureşti

Unde eşti tu? Cum nu vii?[1]

O poezie a încolţirii, adică a mersului pe muchii, scrie Mircea Teculescu în Jocul şi moartea, volum deschis de un moto preluat din Omilia 7 a lui Ioan Gură de Aur despre nenorocirile pe care Dumnezeu le aduce peste umanitate din prea multă bunătate.

Culmea, volumul de versuri debutează cu o excelentă proză scurtă, proză de notaţie lapidară, dar cu efect spectaculos şi încheiată în cheie de anticlimax: „grupurile de tineri care au ornat băncile cu forme şi zgomote, din care se va întrupa mâine un alt răsărit, clipa când ţi se va impune din nou, cu dragoste, să păstrezi distanţa”.

Dar poetul este un maestru al sonetului, pe care‑l alternează cu poeme ale unei lumini de înviere. În cele mai bune texte este de remarcat observaţia acută şi o mini‑imaginaţie a spaţiilor mici, de bloc, numai bune de inventat ritualuri bonom‑ciudate. Când intervine forma fixă, se poetizează despre divin şi perisabilităţi ce generează tristeţi existenţiale: „încet, când vor bate clopote în flori,/ se vor risipi ale zilei culori” (Dematerializare).

Al treilea registru, pe lângă cel metafizic şi cel al micro‑montajelor urbane, este cel aparţinând iubirii delicate şi jucăuşe. Dar toate trei converg într‑o înmugurire de calinităţi cu zumzet auroral. Demersul poetic oscilează între impresionism ingenuu şi secţiuni transfigurator‑revelatoare prin cotidian. Un şah à la Ingmar Bergman.

Un sfert de volum se derulează în acest mod, apoi registrul devine mai grav şi bântuit de o simbolistică escatologică: „M‑au aşezat pe un pat,/ între/ bolnavul cel drept şi bolnavul cel stâng” (Pavilion strălucind ca un luceafăr). Poezia de dragoste, îmbinată cu cea religioasă, este înţesată de imagini construite mai cu seamă metaforic: „mierea văzului eşti TU, Doamne”, „roiesc troiţe din lacrimi nestemate”.

Piesajele sunt orchestrate şi simbolizate, dar şi estetizate: „Niciunde nu iubeşte pământul/ mai mult norii/ ca în Bărăgan” (Uscat). Şi înregistrările simţurilor se produc reverberant, cum ar fi o plecare dinspre teorii presocratice: „Trupul stă / în mijlocul ochiului/ care îl priveşte;// obişnuită cu el Lumina vine,/ îşi pune o clipă mâinile albe/ pe conturul inimii” (Secvenţă) pentru a se genera o mutaţie spiritualistă în final.

De regulă, poetul preferă realul realităţii, fiind un realist, nu un nominalist. Propriu‑zis, discursul istoric sau cel cotidian nu îl pasionează, cum nici tranzitivitatea. Mai mult decât introspecţia este importantă transfigurarea şi îngerizarea lumii, deşi îngerii sunt şi ei întrupizaţi. Gravitatea şi imponderabilitatea negociază la jumătatea drumului.

O altă power‑chord a volumului este cea dedicată sanatoriului şi spitalului, în tradiţia romantic‑simbolistă, dar cu altă recuzită artistică. Un antecesor cel puţin la fel de valoros ar fi Ion Zubaşcu. Tentaţia lui Mircea Teculescu este să sublimeze calvarul biologic. Captivante aceste poeme precise şi spectaculoase: „chip al morţii este boala, legănare/ între vindecare şi clara plecare;/ vor înfrânge hormonale dorinţi/ bolnavii tratând bolnavi cuminţi?” (Întrebări).

Dincolo de faptul că poetul scrie o poezie a încrederii în importanţa scrisului, ceea ce prevalează este versatilitatea formelor poetice. Pe spaţiu mic, formele diverse se succedă inventiv. Temele, stabilite ferm de la început, sunt reluate pentru a fi rafinate şi particularizate. Aşa este tema iubirii, care se transformă continuu pentru a deveni tot mai concretă: „în dreapta,/ luminată de fiecare zi,/ soţia mea târzie,/ care mă sărută cu ochii,/ în timp ce, preocupat, ascult/ cum mâna mea stângă/ şopteşte ceva important/ la urechea mâinii drepte” (Tigru prins de raze).

Treptat, imaginile devin mai pregnante, contrastele mai marcate. Totuşi poetul nu este un vizual ahtiat de plenum, precum Walt Whitman, şi niciodată nu adulează integralismul nediferenţiat al fotografiei, ci practică un gen de pictură metafizică întemeiată pe selecţie şi accentuări cromatice. Fotografiile devin în poematica lui scintigrafii: „Acum am devenit strălucitor/ ca o lumânare, în sâmburele morţilor”. Extractul de realitate se absoarbe într‑o transrealitate iridiscentă: „dacă eu aş începe să păşesc acum/ pe nisip, picioarele mi‑ar deveni gri,/ griul ar urca până dincolo de genunchi,/ colorându‑se apoi, puţin câte puţin”.

Poetul este un idealist, ceea ce‑l ajută să treacă în zbor peste mizeriile condiţiei umane prăbuşite. Înţelegerea supremă este acceptarea insignifianţei corporale şi absorbţia luminii necreate într‑un gest isihast dispreţuitor faţă de limitările fizice: „Cu sticla ochilor spartă/ în zeci de cioburi,/ mă las pătruns de lumină,/ nu mai am mâini, picioare, chip,/ scăriţa din urechea internă/ coboară direct spre inimă,/ acolo unde vor ajunge/ doar cei cu pasul lin” (Cutia neagră).

Aşadar, Mircea Teculescu este un scriitor frământat capabil să‑şi depăşească frământările, deci şi multiplele surse de inspiraţie, pentru a se regăsi în zenit. Ceea ce face bine sufletului. Iar poezia poate aprinde sau poate stinge sufletul.

[1] Mircea Teculescu, Jocul şi moartea, Editura Neuma, 2022