Zona F & SF

Lucian-Vasile Szabo
istoric, eseist, Timişoara

Proza scurtă a lui Ion Hobana

Science‑fiction optimist

Poate şi din cauza faptului că este un reputat cercetător al fenomenului OZN şi al unora conexe, domeniu unde se află printre cei mai importanţi specialişti ai lumii, dar şi a preocupărilor sale riguroase şi constante de teoria şi istoria genului science‑fiction, precum şi prin desele acţiuni din postura de promotor al literaturii SF, Ion Hobana (1931‑2011) l‑a pus cumva în umbră pe autorul de literatură de anticipaţie. La final de carieră, putem constata că analistul literar este peste autorul de texte originale în domeniul ficţiunii speculative. Figură marcantă a genului science fiction în România şi în Europa, scriitorul s‑a manifestat constant ca prozator, deşi ritmul nu a fost foarte susţinut. În tinereţe, activitatea sa este materializată în volume pentru adolescenţi. Doar o parte, mai restrânsă, va fi axată pe explorarea temelor şi motivelor SF. Genul, pare să spună Ion Hobana prin sfiala cu care se apropie de el, merită toată atenţia, fiind perceput ca un demers literar extrem de serios. Timp pentru dragoste, ultimul publicat. este un volum antologic, unul care adună texte mai vechi şi mai noi, unele fiind însă refăcute. Nu sunt doar stilizate şi „actualizate”, conform canoanelor şi dotate cu gadjeturile noilor vremuri, ci au suferit chiar intervenţii ample. Timp pentru dragoste este mai degrabă un timp al (re)descoperirii unui prozator important. Putem ghici din prima de ce venerabilul autor nu este unul aflat în atenţia lumii contemporane sau măcar a breslei scriitoriceşti şi a fanilor SF: nu mizează deloc pe confruntările războinice primitive, pe sex, crimă, sânge pe toate paginile, monştri fioroşi, extratereştri flămânzi ori roboţi agresivi. Lumile autorului sunt blânde, traversate de un fior poetic poate, dar mi ales al blândeţii, al comunicării, al înţelegerii în substraturile ei cele mai adânci. Da, poate exista science‑fiction e calitate şi fără bătălii, schilozi, mizerie exibată, demenţă şi alienare la tot pasul...

Fără violenţă! Acesta pare a fi principiul după care se ghidează autorul. Personajele sale umane au mai degrabă confruntări de idei. Nu‑şi dau o palmă, nu scot pistoalele şi se comportă civilizat în orice situaţie. Violenţa nu înregistrăm nici măcar atunci când apar confruntări cu creaturi ale mării sau ale spaţiului. Nu este o luptă directă, ci una insinuată, un fel de dans ritual, ce poate duce la sacrificiu în numele atotputernicei ştiinţe, cea care câştigă întotdeauna. Cum spuneam, sângele nu curge tumultuos pe toate cele cinci coloane de ziar şi nu împroaşcă pagina de carte, deşi ziariştii sunt peste tot, chiar şi pe fundul oceanului. Sângele se scurge şi se diluează în apa mării, înghiţit şi pierdut ca şi curajosul protagonist, ambiţios şi curios, dornic să‑şi facă până la capăt datoria. Aşa se întâmplă în textele din ciclul Oglinzile mării. Atât Phil, din Leviatan 1980, cât şi Maria, din Coborând în albastru, dispar în apele marine. Nu mor, căci în prozele lui Ion Hobana nu se moare! Se rătăcesc doar în lumi stranii, spre care autorul doar întredeschide nişte uşi. Nu fixează reflectoare către dincolo şi nici nu le descrie prea mult. E frig, e amorţeală, aşa cum i se întâmplă deja amintitului Phil.

Monştri blânzi

Este o lume a unor creaturi misterioase. Ion Hobana are un talent deosebit pentru a le creiona, fără a le răpi însă identitatea, fără ca aceasta să vie devoalată nouă în liniile esenţiale. Sunt trimiteri evidente, dar cu atât mai parşive şi mai derutante, la istoriile cu creaturi oceanice atât de prezente în literatura fenomenelor neidentificate. Desigur, autorul este unul dintre liderii mondiali în cercetarea acestui gen în lume. Constatăm cu surprindere însă că nu se dezminte nici în literatura propriu‑zisă. Ne‑am fi aşteptat să profite de ocazie şi să dea contur apariţiilor insolite descrise de diferiţi călători, din Antichitate şi până în prezent. Pune lupa, videocamera, submarinele moderne pe aceste creaturi, le vădeşte chiar anumite semne de inteligenţă, le structurează un chip ce permite unele asemănări chiar cu noi, oamenii, ba chiar stabileşte un contact (destul de echivoc şi destul de repede reprimat prin vocea unui personaj!), o situaţie de comunicare prin ceea ce par a fi mesaje luminoase. Relaţia nu este adâncită, iar cititorul (ca şi autorul, sunt convins!) rămâne cu întrebarea dacă într‑adevăr a fost stabilit un contact cu un necunoscut locuitor al adâncurilor ori este vorba doar de un răspuns mimetic, fără niciun fel de intenţie de dialog. Este situaţia din Lumini în adânc:

„— Ce ar fi să stingem reflectorul? îndrăzni Radu.

— La ce bun? întrebă Stoia.

— Ca să vedem cu ar reacţiona.

— Nu‑i o idee rea, încuviinţă Arghir.

Şi lumina globurilor dispăru odată cu cu aceea a reflectorului.

— Aprinde, Viorel! exclamă profesorul.

Feeria prinse iar viaţă.

— Un fototropism sui‑generis? murmură Magda. Sau... un răspuns?”

Monştrii săi, cei misterioşi, sunt blânzi. În cea mai mare parte, desigur. Nu sunt însă monştri în adevăratul sens al cuvântului. Uneori sunt puţin conturaţi, iar alteori sunt doar o iluzie, o promisiune, o... ipoteză de lucru pentru savanţii porniţi spre descifrarea misterelor lumii, aşa cum se întâmplă în povestirea Dincolo de tăcere. Bravii cercetători români pun la punct o tehnologie pentru perceperea infrasunetelor:

„–Şi mai e ceva, reluă Alina. Formele şi manifestările vieţii sunt nesfârşite, ca însuşi Universul. Există insecte care pot să vadă spectrul ultraviolet şi nu disting lumina roşie. Altele sunt foarte sensibile la mirosuri pe care noi abia le percepem. Poate vom întâlni cândva fiinţa care comunică prin infrasunete...”

Frumoase, puternice şi deştepte

Femeia nu este neapărat suavă în prozele lui Ion Hobana. Dar este tânără, frumoasă, hotărâtă şi pusă pe treabă. Cel mai des se află prinsă alături de bărbaţi în munca de cercetare. Ocupă chiar poziţii importante, căci autorul nu face nicio discriminare. Uneori apare şi câte o „rătăcită”, nu neapărat o persoană imorală, chiar dacă standardele etice impuse de scriitor personajelor sunt ridicate, ci cumva amorală, în sensul că efectiv nu ştie că ar exista reguli. Fragmentul îl desprindem din Lumini în adânc:

„— Sorine, cu tine nu‑i a bună! Ai repezit‑o şi pe fata aia care‑ţi face ochi dulci...

Ionaşcu replică enervat:

— Poate nu ştii că e logodită cu Dinu...

— Radiotelegrafistul?

— Da... Şi băiatul ăsta a căutat un prilej, că el are intenţii serioase, că ea are un suflet curat, dar naiv...

Stoia părea să se amuze copios:

— Şi ce ai făcut?

— I‑am urat casă de piatră şi i‑am arătat fotografia nevesti‑mi”.

Dar, în celelalte cazuri, tinerele sunt înfiorător de deştepte. Bineînţeles, nu‑l depăşesc pe omniprezentul profesor, însă pare că ele, doamnele, învârt lucrurile. Iat‑o pe deja citata Alina din Dincolo de tăcere:

„— Prevederea furtunii este doar un aspect din preocupările noastre. Ştii, probabil, că delfinii îi apără pe naufragiaţi de rechini. Dacă ar putea fi chemaţi în ajutor... Pe de altă parte, cercetări recente par să demonstreze că frecvenţele joase acţionează pozitiv asupra organelor interne şi a sistemului nervos”.

Nu, nu continuă în aceste registru. Fata se află la o primă şi fragilă întâlnire amoroasă. Cu un bărbat, desigur. Uşor‑uşor, tonul devine şoptit, fata visătoare, discursul alunecă spre metaforă... Iar de aici către descifrarea unor altor mistere!

Tragică este soarta Mariei Parmentier, oceanolog, cum se prezintă singură. De la un conflict iniţial cu reporterul român Toma Grigoriu se ajunge la o luptă în echipă cu monştrii adâncurilor. Idila născută la mare adâncime nu are nicio şansă, căci inteligenta şi frumoasa Marie este înghiţită de adâncuri pentru totdeauna, iar Toma scapă printr‑o minune.

Care profesor vă place?

În ceea ce priveşte figurile de cercetători, Ion Hobana propune profesori serioşi, implicaţi, bine pregătiţi şi care îşi asumă riscuri asumate. Suntem astfel departe de figura savantului excentric, gata să arunce în aer nu doar laboratorul în care lucrează, ci şi oraşul. Cu atât mai puţin putem întâlni savantul nebun, consacrat de o literatura şi filmele de groază mai degrabă. Cercetătorul, în volumul Timp pentru dragoste, este o persoană aşezată, un spirit tutelar mai degrabă. Nu lucrează la voia întâmplării şi nu lucrează singur. Figura aceasta este prezentă în mai toate prozele autorului, un contur exact fiind redat în Cea mai bună dintre lumi: „Profesorul aşteptă ca asistenta să‑i fixeze lentilele de contact şi se apropie de complex. Îndoielile care‑l frământaseră se risipiră brusc. Trebuia să aibă încredere în cunoştinţele şi în experienţa lui, în echipa cu care lucra, în aparatele care nu puteau să greşească, dacă erau programate fără greş”. Cu toate acestea, realitatea nu este cea conturată de profesor. Are un pacient fără memorie, iar aceasta este aproape imposibil de redat. Propune o soluţie ingenioasă, o simulare a unei călătorii cosmice. Astronautul se regăseşte însă pe bătrânul Pământ şi lucrurile reintră în normal. Ceea ce demonstrează autorul aici este că tehnologia, oricât de exactă, de sofisticată şi de indispensabilă, nu valorează nimic fără omul ce o exploatează. Este o unealtă inertă. De asemenea, se conturează şi imaginea unui savant integrator, care este mai întâi de toate om, cu sentimente şi iluzii, un om capabil să redescopere şi să redefinească oameni şi sentimente. Profesorii descrişi de Ion Hobana nici nu sunt foarte complicaţi. Sunt din rândul celor ce pot trece neobservaţi în mulţime. Au autoritate doar în cercul lor. Nu e neapărat una a funcţiei, ci una a competenţei, a modului cum reuşesc să descifreze tainele, să dea soluţii la probleme. În alte situaţii sunt cât se poate de... umani:

„Am tresărit. Cel despre care vorbeam se apropiase pe nesimţite de masa noastră.

— Hello, Bill! Îţi prezint un oaspete din România.

M‑am ridicat, ne‑am strâns mâinile şi l‑am invitat să ia loc. Am vrut să‑i torn vin, dar m‑a oprit:

— Nu schimb băutura”.

Tipic american. După cum vă puteţi închipui, scena se petrece într‑un restaurant. Ulterior, „Oaspetele din România” este pus de savantul american la curent cu unele mistere ale oceanului...

Elemente novatoare

Reporterul este una dintre figurile importante din proza lui Ion Hobana. Am fost tentat să spun personaj principal, însă nu este aşa. Nu este nici protagonist secundar, ci unul, ca să fiu exact, integrator. Jurnalistul apare în Timp pentru dragoste în ipostaze diverse. Sunt puţini scriitori în lume care să fi acordat ziaristului o atât de mare importanţă. Meseria aceasta nu este ironizată, ci tratată cât se poate de serios, ceea ce reprezintă un alt element novator. Omul de presă nu doar că este diferenţiat în funcţie de domeniu, de presă scrisă sau de televiziune (şi aici diferenţierile fiind importante, căci este fie ziarist de ştiinţă, fie la posturi culturale), dar şi îmbracă diferitele specializări ale profesiei. Poate fi reporter, dar poate fi şi editor. Ba chiar îl întâlnim în poziţia de cameramen. Uneori, figura sa capătă o mare complexitate. Nu este doar om de presă, ci un veritabil savant. Iată‑l pe naratorul din Glasul trecutului, un jurnalist de televiziune, caracterizând un personaj şi în acelaşi timp pe sine: „Prin anii ’60, îi luasem lui Teofil Radovan un interviu despre tăbliţele de la Tărtăria, iar mai târziu participasem împreună la câteva emisiuni de televiziune despre enigmele trecutului îndepărtat. Devenisem aproape prieteni”. E o imagine frumoasă, căci, în Drumul spre Marte, mult mai cunoscută odinioară cu titlul Oameni şi stele, Ion Hobana nu mai este atât de îngăduitor cu ziariştii, iar portretul creionat devine mai degrabă al unui confrate din actualitate. Nici nu ai spune că prima variantă a povestirii a apărut prin anii ’70! Suntem plasaţi înainte de zborul spre Marte, după o conferinţă de presă cu scântei:

„–Teribil imberbul, dom’le!... Aş putea să jur că se ocupă de câinii călcaţi pe autostradă şi l‑au trimis pe el, ceilalţi fiind în vacanţă.

«Imberbul», un tânăr reporter al unui obscur ziar olandez, se apucase să polemizeze cu profesorul Lefevre, susţinând că sistemul de propulsie întemeiat pe fuziunea nucleară şi menit să ducă «Albatrosul» pe Marte prezintă mari riscuri şi că Agenţia Spaţială Internaţională ar fi trebuit să opteze pentru dezvoltarea motoarelor‑rachetă, care‑şi dovediseră utilitatea în recentele misiuni selenare”.

Imberb şi teribil, dar nu e aşa că se pricepe la motoare şi propulsie?

E bine să ne dăm ideile pe faţă?

Ideea şi temele SF sunt evidente în opera lui Ion Hobana. Desigur, o temă are caracter general, iar din ea se pot desprinde o mulţime de subteme, de idei SF, materializate în subiectul fiecărei scrieri în parte. Nu e nevoie să angajăm o amplă dezbatere teoretică. Pentru exemplificare este suficient să vorbim de tema călătoriei în timp, desfăcută de Cornel Robu cu meticulozitate în 11 paradoxuri. Şi acestea se despart în variante. La rândul lor, subiectele fiecărei lucrări cu caracter SF îmbracă forma particulară dată de autor. Intervine dimensiunea estetică, sau, după expresia folosită cu exactitate de Lucian Ionică, ideea literară SF. La Ion Hobana există, după cum aprecia Mircea Opriţă, în prefaţa la volumul Timp pentru dragoste, o abordare a unui spectru larg de teme: „Celelalte direcţii majore din proza lui Ion Hobana vizează alte două teme clasice: aventura spaţială şi jocurile în timp. Să nu uităm că, la data când apăreau povestirile ciclurilor Oameni şi stele şi Un fel de spaţiu, aceste teme aveau, la noi, un aer de noutate ce poate că astăzi, privind de la distanţă, este mai greu de perceput. Hiperspaţiul, mutanţii şi ciborgii, cronoplastia, fenomenele psi, lumile contrafactuale şi aventura intens speculativă a ciberspaţiului din lucrările mai recente ale SF‑ului mondial (inclusiv românesc) eclipsează în bună măsură experienţele de creaţie posibile în urmă cu o jumătate de secol”. Există însă o supratemă ordonatoare a scrierilor în proză ale lui I. Hobana. Aceasta este tehnologia, încrederea în progresul ştiinţei, permiţând o deschidere către domenii noi nu doar ale cunoaşterii, ci şi ale existenţei umane. Doar astfel este pusă în valoare posibilitatea întâlnirii cu fenomene şi creaturi extraordinare. Contează, desigur, reacţia umană, în primă fază, în clipele contactului. Ulterior, contează răspunsul, valorizarea informaţiilor adunate. Este ceea ce se sugera în Dincolo de tăcere. Dincolo de tăcere nu este linişte, o linişte cosmică ori una a adâncurilor mării. Pot fi voci, asurzitoare uneori, lumi ce se desprind din ghemul lor tainic şi se înfăţişează cunoaşterii. Seamănă cu o decriptare a unui ADN pentru creaturi aflate mai departe sau mai aproape de noi, căci „formele şi manifestările vieţii sunt nesfârşite, ca însuşi Universul”, spune un personaj, ceea ce reprezintă un subiect pentru o nouă... scriere a autorului.