logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

CRONICA LITERARĂ

 


Radu Ciobanu
prozator, eseist, Deva

 

Amintirile doctorului Vianu

logoDacă s‑ar afla în fața acestui titlu, un cititor neavizat ar deduce că e vorba de textul unui medic care s‑a apucat după pensionare să‑și aștearnă memoriile. Mai ales că „doctorul Vianu” e o sintagmă identitară reductivă și comodă, pasibilă de confuzii, folosită în mod curent în conversații grăbite. În realitate însă, dincolo de titlul profesional, domnul Ion Vianu este una dintre ultimele mari personalități active ale culturii românești din generația anilor ‘30 ai veacului trecut, singularizat prin particularitatea egalei ponderi pe care o au în formația d‑sale calitatea de eminent medic psihiatru și aceea de, tot eminent, scriitor. Cred că, în ansamblul operei d‑sale, bogată în roman și eseistică, dominantă va rămâne totuși memorialistica. După o viață plină, interesantă, dramatic tensionată, în care a cunoscut medii sociale și o tipologie umană dintre cele mai diverse, scriitorul Ion Vianu a devenit un tezaur de amintiri imposibil de uitat, protejate, din fericire, grație unei memorii prodigioase. Tocmai presiunea exercitată de caracterul lor inubliabil a dus astfel la irezistibila nevoie a deținătorului de a le împărtăși, conferindu‑le demnitatea de mărturii. Două trăsături personalizează mărturiile doctorului Vianu: faptul că ele nu sunt convocate într‑un corpus dedicat, compact, ci le găsim diseminate de‑a lungul anilor, cu diverse ocazii și titluri, chiar și disimulate în textura romanelor, și, în al doilea rând, în permanenta lor interferență cu specializarea medicală a autorului, care îi permite acestuia să urmărească și să‑și explice desfășurarea evenimentelor prin submersiunea profesională în cele mai adânci straturi ale psihologiei proprii sau a personajelor niciodată banale pe care le evocă.

„Reconstitui” – mărturisește autoreflexiv d‑sa – „ca un psihanalist, ca un arheolog, cu multă răbdare, mintea mea de atunci.”

E o cale a întoarcerii ce sporește interesul evocărilor cu un unghi de vedere care nu e tocmai la îndemâna oricărui memorialist, oricât de expresiv ar fi sub aspect literar.

Deși cunoșteam de la apariția lor principalele texte memorialistice ale d‑lui Ion Vianu – și, în primul rând volumul Amintiri în dialog (1994), realizat împreună cu Matei Călinescu, cum și amintirile implicite din Scrisori din exil (2019), absolut fabulosul dialog epistolar cu același bun prieten,– ceea ce mi‑a suscitat aceste însemnări a fost cel de al treilea volum din seria de autor, editat recent de Polirom, sub titlul Investigații mateine. Amintiri[1]. Două titluri, două scrieri diferite ca gen, sursă de disconfort pentru comentatorul care va depăși însă momentul încercând să găsească factorul comun care ar justifica alăturarea lor în același volum. Și factorul comun există. Termenul de investigație este cât se poate de propriu modului în care Ion Vianu se angajează în analiza capodoperei Craii de Curtea‑Veche, fără a se lăsa inhibat de nenumărații comentatori care l‑au precedat. Calea urmată de d‑sa e realmente o investigație de tip detectivistic, realizată cu logistica modernă a profesionistului psihiatru, aflat în fața unui „caz complicat”, cum Mateiu Caragiale a fost realmente. Ceea ce îl duce pe investigator la aspirația de a stabili

„unele conexiuni încă nu îndeajuns subliniate între viața și opera autorului Crailor.”

Dar nu o face din perspectiva și cu rigorile specifice ale istoricului literar, ci cu instrumentele uzuale în practica psihanalitică și psihiatrică, unul dintre aceste instrumente care s‑a impus aici fiind, bunăoară, ipoteza:

 „Nici un demers diagnostic sau terapeutic nu ar fi posibil fără ipoteze de lucru. Descriptivismul pur, analogia, referința nu sunt suficiente în psihoterapie. Privitor la Mateiu Caragiale, ni s‑a părut că un astfel de demers este posibil și interesant.”

Nici în amintiri nu lipsesc ipotezele de lucru, mai ales când vine vorba despre fauna securistă, când memorialistul încearcă să decripteze psihologia indivizilor, evocați în general cu numele lor real, care l‑au hărțuit „cu mijloace specifice”. În același mod procedează cu sine însuși. „Descriptivismul pur” nu e de găsit în amintirile doctorului Vianu, totul, inclusiv când e vorba de sine, e trecut prin filtrul analitic profesional și apoi mărturisit cu onestitate:

„Fac aici o paranteză. Vreau să vorbesc despre o particularitate a vieții mele, un lucru de care nu mi‑am dat seama decât cu timpul, însă care mă caracterizează. Dacă cineva comite ceea ce eu resimt ca un atentat la integritatea mea, dacă se apropie de mine prea mult, adopt o anumită tactică. Las impresia că am fost sedus că‑i voi cădea pradă. În ultimul moment, eu, cel care eram cât pe ce să devin victimă, mă prind din zbor, revin asupra mea. Mă recuceresc, mă închid orgolios în mine. Nu știu de unde‑mi vine această șiretenie. Cred că e un instinct. [Iată ipoteza! – nota RC] L‑am obligat pe adversar să se dezvăluie, i‑am surprins modul de funcționare, slăbiciunile.”

Acest instinct sau șiretenie – ce‑o fi – l‑au ajutat să‑și păstreze  și calmul sub presiunea stresului continuu și extrem de divers pe care l‑a suportat, împreună cu familia, consecutiv succesivelor sale poziționări civice mai ales în cazul abuzurilor psihiatrice, în solidarizarea cu mișcarea Goma și după cererea de plecare definitivă. Este semnificativ că Ion Vianu a ales ca moto al acestor amintiri o reflecție a lui Ernst Jünger, scriitor subtil și de adâncime, din prima linie a valorilor veacului trecut, cu care sunt sigur că, la o analiză atentă care încă nu s‑a făcut, și‑ar revela nebănuite afinități:

 „Nu există un secol fericit, dar există o clipă a fericirii, iar în clipa aceea există și libertatea.”

Amintirile doctorului Vianu din acest volum cuprind cea mai crâncenă perioadă a vieții sale și una dintre cele mai sinistre etape din istoria României. Dar d‑sa a străbătut‑o pe un itinerariu pe care‑l dezvăluie printr‑un fel de subtitlu – Supunere, împotrivire, exil – și îl evocă acum printr‑un Exercițiu de sinceritate, pornind dintr‑o fază a „relativismului moral” și, odată ieșit din „lagărul socialist”, încheind cu o concluzie neașteptată:

„Dar eu, spre deosebire de Goma, fusesem fericit în România. Am suferit și țara mi‑a devenit la un moment dat nesuferită. Însă ea îmi dăduse enorm. Mă răsfățase. Nu regimul, nu comunismul, ci țara.”

Neașteptată concluzie după toate cele prin care a trecut, dar plauzibilă prin acea „clipă a fericirii”, percepută de Jünger, în care există și libertatea. Ion Vianu recunoaște că

 „...toată viața mea n‑a avut decât o nefericire: propria mea înclinare către nefericire”,

dar cu toate astea, pe parcursul itinerariului pe care l‑a străbătut, a cunoscut nu doar o dată acea „clipă a fericirii”, foarte intimă, în care și‑a perceput indestructibila libertate interioară, devenită sursă a rezistenței. E un fenomen a cărui dinamică doctorul Vianu a sesizat‑o și o dezvăluie acum, retrospectiv:

 „Când aud că sub ceaușism viața era monotonă, tristă, îmi spun că e o descriere prea simplă, prea univocă. Tinerețea convertește orice rău în bine. Lumina ei învăluie răul. Prospețimea sentimentelor, surpriza de a descoperi noutatea sub aparența banalității – de care nu oricine are parte – se adaugă trăirilor de fiecare zi. Și mai e ceva: puterea fizică, creierul care funcționează la un regim ridicat, ca un motor bine reglat, îți conferă o anume euforie.”

Toate acestea sunt întreținute prin factorul fiziologic, dar sunt și cele ce țin de domeniul psihicului, deopotrivă familiare memorialistului. Cu toată „înclinarea către nefericire”, Ion Vianu are capacitatea de a percepe în „trăirile de fiecare zi” și acele, oricât de dispersate, „clipe ale fericirii”, care țin de capacitatea psihicului de a se bucura și de a iubi:

 „Generațiile care vin nu trebuie să creadă că bunicii lor, părinții lor au trăit ca niște larve. Nu, au trăit din plin, chiar dacă au fost ultragiați și umiliți. / Să fie clar: dacă iubeai, puteai să suporți chiar și ceaușismul.”

Și totuși, de la un anumit ceas, doctorul Vianu n‑a mai suportat ceaușismul și, asumându‑și toate riscurile, a plecat. Ceea ce n‑a mai suportat și a fost determinant în această decizie radicală a fost

 „...un sentiment de murdărie [sbl. aut.] ce mă stăpânea; mă simțeam cufundat în mâlul unei vieți sociale nesuferite. Și răsărea atunci imaginea unei vieți idilice, într‑o Elveție încă imaginară.”

Amintirile din acest volum se opresc odată cu acest moment și, poate, paginile cu cel mai puternic, „impact emoțional” sunt cele în care își amintește cum stătea îndelung în fotoliul din fața bibliotecii și anticipa, încerca să‑și imagineze cum va decurge despărțirea de cele ce‑l înconjurau de o viață, de la biblioteca însăși, în primul rând, până la cel din urmă obiect familiar, uzual, nebăgat în seamă până atunci:

 „...e groaznic de greu să lași în urmă obiecte. În obiecte se adună simbolic timpul. Tot timpul pe care l‑ai trăit.”

Tot acest flux memorialistic stă sub semnul unui principiu pe care dl Ion Vianu îl enunță inaugural din primul alineat al scrierii, ca pe un model de ținută atunci când răspunzi nevoii defulatorii de a‑ți așterne amintirile, asumându‑ți totodată implicit datoria civică de mărturisitor:

 „Dacă te încumeți să‑i judeci pe contemporanii tăi, e necesar să faci simultan exercițiul de‑a te judeca pe tine. Și dacă vei avea curajul să fii aspru cu propria ta  persoană, abia atunci să ai cutezanța să aplici aceeași măsură și altora. / Fii cel puțin așa de aspru cu tine cât ești cu ceilalți. În ceea ce mă privește, cred că e mai bine să fii un dram mai sever cu tine. Garanția morală se întărește.”

Narațiunea curge astfel spectaculos, ca un fluviu aluvionar, cu vârtejurile sale generatoare de emoții care duc la implicarea afectivă a cititorului. Dar rostirea e calmă, demnă, fără mânie și părtinire, fără părtinire nici față de sine însuși. Seducția lecturii vine totodată și din arta portretizării. Apare în aceste pagini o foarte colorată galerie de personaje de o mare diversitate psihologică și socială, de la generalul Pleșiță la mizerabili urechiști în „misiune”, de la colegi care l‑au părăsit în momentele cele mai dificile, la ființe luminoase cu aport stenic. Portretele sunt, în general, realizate din tușe sumare, decise, mizând în bună parte pe sugestie, care se adună uneori pe parcurs. Iată‑l, bunăoară, pe Paul Goma:

 „Goma a fost un rezistent, un om care a plătit cu suferințe. Dar, deși extrem de curajos, avea o latură de dom’ Mitică, ca mulți români [...] Au trebuit să treacă ani ca să pricep: cu Paul fusesem pe aceeași lungime de undă numai o clipă. El era un refugiat care nu depășise resentimente vechi, urile copilăriei. Văzuse și trăise lucruri oribile acolo, în Basarabia [...] Ura lui nu este numai împotriva comunismului, ci și contra țării, care l‑a recepționat ca pe un refugiat de categoria a doua. Avea dreptate în ce privește fondul, dar ceva mic, meschin, lipsit de amploare a rămas cuibărit în sufletul lui și l‑a otrăvit [...] Și totuși, cu cât i‑a fost lui mai greu decât mie! Nu trebuie să încetez s‑o spun.”

Aceeași expresivitate ca a portretelor o au și relatările unor episoade scurte dar cu prompte consecințe energizante. Așa e momentul când, evitat, dezavuat, redus la statutul de ciumat, doctorul Vianu e abordat pe Dorobanți, în plină circulație și lumină, de Geo Bogza, care nu se sfiește să‑i strângă mâna, declarându‑și solidaritatea și prevenindu‑l că un singur lucru nu‑i era îngăduit: disperarea.

Domnul Ion Vianu precizează că amintirile acestea au fost scrise în 2006, înainte de a‑și fi văzut dosarul de la Securitate de la CNSAS. După ce, în 2008, a luat cunoștință de conținutul acestuia, s‑a hotărât să publice ca Addenda câteva extrase din ceea ce a găsit acolo, documente extraordinare ca ilustrare a atmosferei și tipologiei umane a acelui timp:

 „...două note informative, una ridicolă, alta sinistră”,

dar și darea de seamă integrală a excluderii sale din Universitate, document horror al jegului uman care s‑a pronunțat cu acel prilej in corpore, pentru care, oricâte explicații s‑ar găsi, nu va exista nicicând iertare decât, poate, din partea celui lapidat.

 

 

[1] Ion Vianu, Opere 3. Investigații mateine. Amintiri. Iași. Polirom. 2022.