CRONICA LITERARĂ

Florin Ardelean
eseist, prozator

Arta picarescă a fugii[1]

La un moment dat, vocea narativă, un alter-ego al personajului-pivot, face o remarcă, în prelungirea gândului că bărbaţii au o doză de prostie incurabilă, incapabili să accepte un lucru elementar, anume că „o femeie nu joacă la victorie, ci la echilibru şi siguranţă”. Ca să ştii asta, s-ar putea crede că nu trebuie să ai chemare, neapărat, de scriitor, fiind suficient doar să ai acea experienţă de viaţă în baza căreia să te califici pe tabloul principal al prădătorilor. În cartea pe care ne-o propune, Run, omule, run!, Lajos Nótaros are alonja culturală calibrată la o cotă suficient de ridicată pentru a ţese o pânză credibilă formată din întâmplări aparent rocamboleşti, într-un sos al aventurii destul de picant, propunând, imediat mai apoi, personaje la limita verosimilităţii. Ceea ce salvează construcţia epică este tocmai flerul unui intelectual rasat, dedulcit la speculaţii în trena unor gânditori precum György Lukács sau Kierkegaard, de care nu face nicio clipă paradă, preferând să joace pe cartea unor tineri abia ieşiţi din adolescenţă, inteligenţi, tupeişti, dar nicidecum înţelepţi. Autorul nu se mai află la vârsta epatărilor şi nici măcar la aceea a dorinţei de-a-şi confirma, public sau doar în faţa oglinzii, valoarea. Deloc paradoxal, dar tocmai acestea sunt premisele unei cărţi reuşite, chiar dacă, în palimpsest, stăruie impresia unui joc orgolios cu sinele dedulcit la nostalgie sau chiar gândul unor exerciţii de „digitaţie” ori centrare adecvată în vederea unui proiect mai ambiţios. Doar că aceste „vocalize” prozastice au portanţă, propunând cititorului delicii fără un antecalcul previzibil. Cine ar fi mizat mai ieri pe un filosof şi eseist, acreditat cu texte analitice pline de sarcasm şi de viclenie ironică, sâcâ­itor adesea prin încăpăţânarea de-a gândi în regie proprie, să vină cu un mini-roman aproape picaresc?

Motivul central din Run, omule, run! este celebru şi antic, ipostaziat magistral, dar à rebours, de către Xenofon – anabasis-ul. Doar că autorul grec scrie nu despre anabasis, ci despre katabasis, respectiv nu despre incursiunea temerară până în inima Persiei a celor 10 mii de greci mercenari, cât despre întoarcerea lor dramatică, plină de suspans şi primejdii, în Elada. În ce-l priveşte, Lajos Nótaros propune un rebrand (că tot e plină cartea lui de anglicisme, titlurile fiecărui capitol fiind scrise în limba engleză, fără a fi câtuşi de puţin semnul unui exces sau snobism, atât de la modă astăzi) în privinţa conceptului însuşi, acela de anabasis. Nu o face ireverenţios, ci subtil, în numele unui modernism de care este ataşat intim, ancora fiind tocmai James Joyce, iar mitul fondator homericul Ulise, pe cât de politropic, pe atât de iscusit în farse şi strategii salvaţioniste cu încărcătură etică pauşală. Căci ce este altceva modernitatea, ca spirit, decât o punere în criză a tragicului, demantelarea lui până la a deveni hilar, pe măsura unor oameni ai zilelor noastre hrăniţi copios de Friedrich Nietzsche, cel din Ştiinţa voioasă, cu episodul celebrisim al morţii lui Dumnezeu. În spaţiul romanesc, stratagema a fost exersată, printre alţii, de Eyvind Johnson (Răcoarea ţărmurilor), ca să nu mai invocăm, ca argument suprem al epigonismului, Ulise-le scriitorului irlandez, venerat de autorul de faţă. În trena prestigioşilor lui antecesori, prozatorul arădean livrează un anabasis ajustat la spiritul locului. Iar spiritus loci se află sub patronajul, până astăzi necontestat şi, pe cât se pare, necontestabil forever, al lui Ion Luca Caragiale. Volumul propus nu este altceva sau, mai bine spus, este şi o tentativă reuşită de-a propune un concept improbabil până la un punct, acela de anabasis caragialesc. Care este laboratorul de creaţie al acestei forme sui generis de anabasis? Se ia anabasis-ul princeps şi se tăvăleşte pe un pat suculent de cârcoteală, până la a fi de nerecunoscut în hainele sale de botez. Este vorba despre un proces pervers de autoanihilare. Personajele propuse de Lajos Nótaros (alter-eg-ul ce susţine vocea narativă, Gipsy, Johnny, Ágnes, Nea Gigi miliţeanul, Nuţi cârciumăreasa, tinerii de la Liceul Agricol din Nucet – Dâmboviţa, purtători ai unor nume de animale, parţial şi Mia sau Lia/ Bebe) sunt epifanii ratate sau reziduale ale unor personaje care odinioară puteau susţine un mit. Acum, toate acestea pot încropi doar o caricatură, pentru a scânci la mormântul unor iluzii scăpătate, dacă nu cu totul căzute în ridicol. Gândul te duce la D’ale carnavalului, dar numai pentru o clipă, iar mai apoi se opreşte definitiv în rigola primei jumătăţi a anilor 1970, când ceauşismul ricana dinspre bravada Primăverii de la Praga, în nisipurile mişcătoare ale naţional-comunismului.

Cartea se citeşte cu plăcere. Acţiunea este aproape una de gen policier, cu tineri de 19 ani ce se încaieră, cu pletora şi boema barurilor şi crâşmelor Epocii de Aur, cu şnapani şi escroci de duzină, cu un erotism pulsatoriu, de miză scăzută şi de trăiri frugale, cu o frică abia ghicită, bine disimulată sub armurile unor teribilisme de context. Un decor baroc, aşadar, o micro-lume ce-şi duce existenţa aproape inconştient, inconsistent şi indiferent, implauzibilă dacă ar fi să-şi formuleze nu chiar un sens, ci măcar o semnificaţie. Un lumpen drăguţel, apretat de ideologia unui regim care exersa dresajul social, în numele unei fericiri prognozate de după cortina istoriei, dar de nimic dovedite. Ceea ce susţine întregul joc al aparenţelor, ceea ce ridică personajele şi acreditează acţiunea dincolo de imensa minciună sau cacialma oficială nu este nimic altceva decât dulcea pasăre a tinereţii. Ceva cu totul suspect, ba chiar compromis de un regim despotic, îşi recrea sediţionist premisele unei iluzii prin investirea destinului în paradigmă biologică. A fi fost tânăr, echivala cu a fi fost salvat! Mizeria din jur, decorul promiscuu, disperarea ca un nod în gât, speranţele îngropate înainte de-a schiţa măcar un zâmbet, dar şi multe altele, constituiau poveri asumate în numele instinctului vital, al obligaţiei de-a trăi şi de-a improviza o carieră, de-a fi un looser cu şarm, şmecher, dezinvolt.

O analiză critică poate scoate în prim-plan acuitatea autorului, spiritul lui de observaţie, bine drenat de un background cultural, sigur pe el în plan diegetic, fără a improviza inutil, refuzând orice kilogram de grohotiş, linia epică tăind secvenţele cu precizie şi desenând astfel un plan al realităţii verosimile. Eşti prins imediat în vraja textului, mai ales că ţinta este una spectaculoasă. Doi arădeni, aflaţi între liceu şi ordinul de chemare în armată, îşi iau lumea-n cap, plănuind să fugă din ţară. Dar nu clasic şi previzibil, forţând graniţa cu Ungaria sau Iugoslavia, ci mult mai elaborat, urmând un traseu spre Est, absurd şi înşelător, dar tocmai prin asta promiţând izbânda. Totul se petrece în trenuri, întrun apartament şi club din Bucureşti, într-un cămin de elevi, o crâşmă şi-un crâng din Nucet – Dâmboviţa şi două-trei baruri din Arad, pentru ca anabasis-ul să i-a sfârşit în vechea Cetate de scaun a Munteniei, Târgovişte. Nu le-a fost dat, din raţiuni pe care le veţi afla citind cartea, să ajungă la Constanţa, iar de aici, pe un vapor, via Turcia şi câteva lagăre de tranzit, în Statele Unite.

Ceea ce impresionează este simplitatea. Doar că nu avem dea face cu acea specie de simplitate, anume cea stearpă, captivă întro tautologie a naraţiei, pur şi simplu, ci cu simplitatea proteică, minimalistă ca discurs proxim, dar alimentată de gânduri capabile să pună pe gânduri, să încânte şi să incite. Pokerist redutabil, bătăuş temut şi prieten capabil să te care în spate până la capătul lumii, Johnny e un personaj croit din stofa lui Gavroche, doar că e un rebel fără cauză, bine înşurubat în lumea ascunsă, recrutată din elitele roşii ale comunismului, ştiindui pe mulţi dintre cei ce populau vestiarele, atenţi să nu apară niciodată pe scenă. Unul dintre ei, un securist, cel ce organiza partide de poker cu participarea unor granguri, printre care şi Nicu Ceauşescu, este descris în tuşe ce trimit spre psihologia schizofreniei colective:

„Era deştept şi cult, având grijă să nu se dea de gol cu asta în faţa şefilor pe care îi servea. Eu (Johnny – n.n.) am avut câteva discuţii cu el, şi-a dat seama că nu reprezint niciun pericol din acest punct de vedere. Omul n-avea iluzii. Ştia exact cu ce şi cu cine are de-a face. Ştii, eu pe oameni de acest fel îi numesc câini ciobăneşti. Sunt acolo, îşi fac treaba, dar nu se amestecă cu oile” (p. 106).

Iată o formă soft a disidenţei, într-o ţară ce şi-a refuzat cu probitate pragmatică demnitatea de-a riposta organizat la abuzurile dictaturii. A fi fost câine ciobănesc şi nu javră, iată o diferenţă de atitudine, ba chiar o chestiune ce-ţi modifica apartenenţa. Nu conta că asta alimenta doar o banală amăgire.

Mai degrabă tandreţea şi nu cinismul conotează registrul psihologic al unei povestiri cu scene dure şi-un refuz net al sentimentalismului. Dragostea este abia îngăduită, deşi suntem în compania unor tineri cu potenţial de rut al pasionalităţii, iar scenele cu Ágnes, având miza unui laitmotiv, revenind obsesiv în memoria personajului ce încarnează vocea narativă, dar fără o identitate integrală, pot deconspira nevoia de iubire. Ea este însă reprimată, refuzând până la capăt o idilă cu o chelneriţă, din partea unui tânăr ce va termina mai apoi studii de filozofie la Cluj, la răspântia anilor ’70-’80 ai veacului trecut. Mia, celălalt personaj cu potenţial erotic, având sâni fabuloşi, rămâne o promisiune, cartea terminându-se tocmai la timp, cam ca basmele cu Feţi-frumoşi şi Ilene Cosânzene.

Ar mai fi ceva de semnalat, pentru a întregi un tablou cu privire la o carte scrisă în româneşte de un filosof (termenul nu este hazardat!) de etnie maghiară. Este vorba despre o împrejurare ce ţine loc de har, asigurând un avantaj prin jocul destinului: dubla inserţie culturală. Având deschideri spre culturile (filozofie, arte, literatură) maghiară şi română, deopotrivă, Lajos Nótaros îşi glisează identităţile, dar nu pentru a eşua într-o disonanţă, ci pentru a se împlini într-un armoniu.

O constatare amară. Cu excepţii rarisime, editurile româneşti au renunţat la ceea ce constituia o instituţie fundamentală – re-dactorul de carte. Acesta era cu mult mai mult decât un corector, având anvergura unui veghetor al cărţii de bună calitate şi asigurând, adesea, serviciul de prim critic al autorului, avizat şi prob. Astăzi, redactorul de carte a dispărut, pricinuind pagube mari însăşi producţiei de carte din România, diminuând sensibil standardul literaturii. Lucrul acesta este vizibil şi în cazul de faţă. Din păcate, Run, omule, run!, e o carte ce suferă de o carenţă endemică: greşeli numite în sport neforţate, dar care pot altera rezultatul final. Rămân, în compensaţie, deambulările celor doi eroi, plecaţi spre Constanţa, dar eşuaţi sub Turnu Chindiei, în tonul liric al versurilor lui Emil Brumaru (cine ar fi anticipat o astfel de secvenţă de ieşire din poveste, la unison cu Julien Ospitalierul?).

Şi, ca să dau ceva din casă –, un amănunt aflat chiar de la autor, pentru folosul cititorilor. În cele din urmă, Johnny (omul real din spatele personajului) a ajuns să-şi împlinească visul, fiind acum cetăţean american, rezident în Florida! Aşadar, n-a exersat fuga degeaba. Precum nici companionul său, cartea de faţă fiind proba.

[1] Lajos Nótaros, Run, omule, run!, Editura Mirador, Arad, 2022