CRONICA LITERARĂ
Vasile Dan
poet, eseist, redactor-şef al
revistei „Arca”, Arad
Melancolie și livresc[1]
Lucia Cuciureanu este o fină comentatoare de literatură. În primul rînd de poezie pe care o descoase cu eleganță, de‑a fir a păr, dar și de proză cu condiția ca această să aducă și ceva în plus, mai mult decît epicul pur și simplu, povestea; adică să mizeze și pe subtilitatea expresiei ori pe tropii stilistici specifici genului de camuflare alegorică a poveștii. Doar puțini sînt cei care o știu de poetă, deși a publicat pînă acum șapte volume de poezie. Mai mult, ea, poezia, e prima în grația autoarei care o și plasează în fața foiletonisticii ei, eseisticii și criticii sale literare (ultima, foarte activă în Arca, unde autoarea este cu deosebire atentă la cei mai tineri poeți de astăzi, la cei care mizează mai ales pe noutatea stilistică, iar dintre aceștia, de autoare).
În Livada cu spaime discursul liric al Luciei Cuciureanu pare complet dezlegat de obsesiile ei stilistice trecute, prezente în cărțile precedente. Acum privilegiază teme grave, existențiale, unele crepusculare. Mai mult, poezia ei s‑a deschis mult în comunicare, e limpede și tranzitivă, adică fără exercițiile de noutate și virtuozitate stilistică din precedentele. E o poezie frustă, ceea ce îmi pare un mare cîștig : „Să iubești oamenii,/ chiar dacă numai unii merită./ Să‑i urci pe trei catarge,/ pe vele și să‑i culci în sala motoarelor, e cald acolo./ Iubește‑i pe toți.// Dacă ești iubită/ să nu răspunzi./ Privește mai bine coralii/ din palme. Să ai în minte un vis/ pentru a doua zi./ Repetă‑l/ când somnul nu vrea să vină. (p. 35).
Cîștigul valoric din acest volum e evident, tensiunea trăirii sentimentelor e pusă la vedere : „Oamenii se sperie de moarte/ când se retrag în case/ cu obloanele trase,/ o închisoare din Alcatraz/ ca în filmul acela cu miză/ din care cineva a plecat./ Din viață nu poți evada/ decât într‑o altă cușcă./ Noi îi spunem așa/ ca în primul vers la capăt,/ deși într‑o zi s‑ar putea/ să o numim cu o promisiune/ seducătoare precum Parisul./ E ca atunci când spui/ iubitule,/ și dai ochii peste cap./ O mică întârziere ne ajută/ să mergem mai departe.” (Acronim, p. 18).
Ciclul al doilea al cărții este de fapt un adevărat decor liric floral în care prospețimea expresiei dă peste margini, candoarea trăirii, percepția senzorială a vieții sînt toate epatate fără reținere: „Intră în parcul umbrit/ ca o căprioară/ într‑un rămuriș,/ de parcă Labiș o urmărește cu/ pușca de vânătoare./ I se aud gândurile/ sub fruntea înaltă,/ inima pulsând aprins/ sub tricoul alb,/ scurt,/ Nu‑i place,/ ar semna cu pseudonim./ Iarba e caldă/ ca o invitație la sărut./ Vino desculță să vorbim/ Dragostea e complicată,/ se mută dintr‑un oraș/ în altul./ Ce vom vorbi noi aici ?/ Despre ce ai visat,/ despre ce ai scris./ Pe desenul text‑ură/ platanii nu‑ți vor uita umbra/ nici peste o sută de ani,/ chiar dacă vei semna/ cu pseudonim.” (Tara – Rosa demascena, pp. 63‑64).
Multe dintre poeziile Luciei Cuciureanu traduc o stare fluidă a trăirii filtrate întotdeauna livresc – sîntem în fața unei autoare ce‑și mijlocește propria poezie prin lectura celei mai recente sau canonice, așadar o plasează cu grijă, într‑o igienă a sedimentelor culturale exemplare (și nu doar din literatură, ci și din film, pictură, istorie, muzica cultă etc.): „În fiecare zi aud/ cum se sparg ferestre/ cu degete de sticlă,/ cioburi ascuțite se risipesc/ pe trotuare inutile și reci.//Trăim într‑un film documentar/ montat în grabă,/ programat în Malta pe buton automat –/ în cadru e întuneric deplin,/ fantoșe răpuse/ de gloanțe cu efect letal,/ intriga se complică,/ nimeni nu are dreptul/ să schimbe ceva,/ regizorul are fumuri de Cannes/ secțiunea Un Certain Regard.// În sală oamenii nu pot să respire/ fără să‑și controleze psihozele urbane/ și pulsul/ cea mai apropiată ieșire/ e un munte de moloz/ și totuși aud/ cum scoți cheile din buzunar – / dacă bați cu putere/ voi reuși/ să‑ți deschid.” (Când vei veni, pp. 83‑84).
În alt ciclu al volumului (sînt șase și par distincte tematic, cărți în carte, unite prin același fir roșu al transparenței ideilor și sinesteziei artelor) pare scris în trauma pandemiei de covid care i‑a marcat nu pe puțin scriitori de astăzi. O atmosferă apăsătoare, de nu bacoviană filtrată de memoria protectoare culturală a poetei: „De la o vreme am/ același vis – / în casele de pe colină/ se sting luminile/ una câte una,/ oamenii intră în gâduri,/ într‑o carcasă de plumb.// E o noapte cu lună seceră./ La ferestrele sufletului/ se aprind singurătăți/ în vreme ce corbii/ deschid sicrie de zinc./ Zorii se prăbușesc/ cu viteză amețitoare.” (Buf!, p. 85).
Dar ce‑mi pare vizibil cu ochiul liber la această poetă sînt plăcerea și ușurința cu care imaginează scenarii lirice – pentru că nu altceva sînt multe dintre poemele sale. Apoi toate au un miez epic viu. Simplitatea oricărui poem este marele premiu al autoarei în acest volum. El, poemul, pare scris dintr‑un singur suflu, deși e dens și de o frustețe care te cîștigă: „Viața mea a început/ târziu și devreme/ în celule mamei./ La prima bătaie/ a ceasului din hol/ ea împletea un șal din fire subțiri/ colorate, calde, mătăsoase./ Eu mă‑ntrebam dacă/ afară e primăvară.” (Miroir, p. 149). Mai adug că aproape toate poemele Luciei Cuciureanu ascund un impuls primar erotic: „Mă agăț de gâtul tău/ parcă aș fi o iederă tânără/ pe un zid construit/ cu mii de ani în urmă,/ buzele tale mi‑ajung/ ca nisipul în clepsidra/ cu cheiță” (Cu‑prins, p. 175).
Lucia Cuciureanu cred că oferă prin această carte, în primul rând cititorului calificat în gusturi, suficiente argumente pentru a fi confirmată valoric cu o poezie a vibrației fine, a unei sensibilități feminine în care trăirea este procesată subtil – adică prin sita deasă a memoriei ei culturale.
[1] Lucia Cuciureanu, Livada cu spaime, Editura Charmides, 2022, 215 p.