CRONICA LITERARĂ

Romulus Bucur
poet, eseist, traducător, Braşov

Opțiuni poetice[1]

Cartea arădeanului (de origine) Karácsonyi Zsolt*, pune, de la bun început o serie de întrebări. Prima dintre ele e aceea a opțiunilor: se consideră el poet premodern, să zicem, romantic (și în favoarea acestei interpretări am putea invoca poemele dedicate unor mituri ale literaturii, cum ar fi Don Juan al lui Byron, Ulise al lui Tennyson și atîtea altele), poet modern, care navighează fără restricții printr‑o mare intertextuală, alegîndu‑și după plac modelele (Odiseea și Divina Comedie, între multe altele – Pound în Cantos, Laforgue, Tristan și Isolda, Hamlet și atîtea altele – T. S. Eliot, Hart Crane, For the Marriage of Faustus and Helen, sau, la noi Alexandru Philippide), sau, pur și simplu, poet, dincolo de școli, mode, liber să‑și aleagă modelele și mișcîndu‑se cu dezinvoltură între tradiție și reformularea acesteia?

Urmează apoi opțiunea între livresc și intertextualitate. Între, să zicem, o poetică de tip modernist, deja clasicizată în secolul XX, și una de tip postmodernist, cam așa cum a fost ea înțeleasă și practicată de generația ’80. Anticipînd puțin, modelul lui Faust al lui Christopher Marlowe, de unde își ia motoul („Te schimbă, suflete, în stropi de apă; Cazi în ocean, să nu fii‑n veci găsit”), adică semnalizarea unei intenții de interpretare a poemului; nu mai insist asupra motivației – a făcut‑o traducătorul, George Volceanov, în prefață. Vorbind de construcție și de viziune, Rimbaud e un nume care vine imediat în minte, cu Corabia beată, ca viziune, și cu Scrisorile vizionarului ca susținere teoretică a acesteia: „E‑o colivie? Noaptea temniței, zăvor unduitor pe‑a’ apei unde? Sau un vehicul ce‑mi transportă trupul? De‑acum sunt o corabie, așa cred.”; „În urma mea e vechea Europă, însă aici m‑așteaptă sute de mii de Europe,”

Indiferent unde l‑am încadra, mi se pare limpede că e vorba de o poetică a explorării, în sensul în care caracterizează Alexandru Mușina poezia modernă: „Apa e molcomă, ca prieten pașnic ți‑e stavilă, să fii nestăvilit, s‑ajungi în lume nouă, dincolo de Margini, să nu te temi de tine, să nu speri”. De asemenea, luîndu‑ne din nou după Rimbaud („dacă ceea ce aduce de‑acolo are o formă el îi va da formă; daca e inform, inform îl va transmite. A găsi un limbaj.” – din scrisoarea către Paul Demeny, 15 mai 1871). De aici, probabil, opțiunea sa de versificație, analizată tot de traducător în prefața sa.

În mod semnificativ, poetul ezită între paradigma eleată, dominantă în literatura de pînă la romantism, și cea heraclitică, asociată îndeobște (cu foarte puține excepții, cum ar fi Paul Valéry) cu poezia modernă: „Dar dacă‑not, atunci eu cine mi‑s? efectul de pe ghiolul cauzei? Corabia clipei zămislește timpuri, sunt singurul care mai trag la vâsle./ Cealaltă variantă: e totul nemișcat și‑orice mișcare e doar rodul minții.”

Călătoria, cu motivare în ea însăși, ca la Baudelaire, e probabil tema principală: „mai va să‑înot până să‑mi împlinesc dorința fermă de a mă legăna și‑atâta tot pe apele imense pe care le cunosc de ani o mie,”

Mitul faustic („De ești aici, află, mă cheamă Faust.”) se împletește cu vizionaismul creator de lumi („Pe frunte‑mi vîlvorează un vulcan, vuiesc păduri sălbatice pe coapsele‑mi solide, pe chip mi se revarsă fluvii, fecioarele dansează la iazurile mele”) și cu auto‑edificarea, dincolo de bine și de rău: „Ce rost mai are să‑l distrug pe diavol și ce rost are să‑not după îngeri? Înotul nu‑i necaz, nu‑i bucurie, nu e obișnuință și nici n‑aduce vreo schimbare./ De ce s‑aștept, de altfel, o schimbare? Noaptea mă‑nvăluie ca algele. Luna‑i sleită în siajul ei se leagănă stelele schingiuite./ Nu‑noată‑n urma‑mi capodopere, serbările mele nu sunt strălucite, singurul lucru ce l‑am zămislit sunt eu, cine m‑ar acuza de asta?”, echivalentă cu auto‑distrugerea (sau cu JE est un autre): „Viața‑mi încape în mii de romane, dar nu sunt decât o pagină albă, aproape de‑al medaliei revers morții trăiesc, toți vii‑s răposați.”

Imaginea finală, a redempțiunii, e aceea a arcăi: „Arca e mai frumoasă/ ca odinioară/ Lumea!”. Sau a artei ca salvare.

[1] Karácsonyi Zsolt, Faust pe mări, traducere și prefață de George Volceanov, București, Tracus Arte, 2020.