DIALOG

Leo Butnaru
poet, Chişinău

„...Şi de la Rubicon încoace, tot căutăm. Sensuri... Şi zarurile aruncate de Cezar”

Interviu realizat de Valentina Novković cu Leo Butnaru

Valentina Novković: Domnule Leo Butnaru, ce înseamnă pentru dvs. arta?

Leo Butnaru: Presupun că ar fi formula, dar şi... forumul existenţei. Ceea ce s‑a întrupat în destinul meu, oferindu‑i sens. Îmbogăţindu‑l şi, poate, înnobilându‑l.

V.N.: Cum poate ea acţiona asupra oamenilor, umanităţii?

L.B.: Înainte de toate, arta înseamnă un proces, o fenomenologie continui de civilitate şi civilizare, de formare intelectuală a lumii, obişnuind omul să comunice cu semenii, dar şi cu trecutul, cu istoria, pentru a fi pregătit pentru ziua ce vine. O comunicare mereu la niveluri de spiritualitate mai înalte sau dorite ca atare. Transformă existenţa în... esenţă, oferindu‑i o amplă paletă de exprimare a sentimentelor, inteligenţei prin artă, căutări estetice şi filosofice.

V.N.: În contemporaneitatea noastră, s‑a modificat rolul artei?

L.B.: Probabil, rolul artei nu s‑a schimbat, în datele lui de bază, originare, ci doar s‑a modificat cât de cât de la o epocă la alta, încât, deocamdată, valorile estetice, filosofice, etice, artistice ale antichităţii şi epocilor care i‑au urmat mai sunt încă solicitate, studiate, în baza lor se continuă discuţii fertile, fiind scrise alte mii de tratate, biblioteci întregi, inclusiv electronice, digitale! S‑au modificat mijloacele, tehnice sau logistice, de apariţie a artei pe lume. Însă influenţa acesteia asupra mentalităţilor, epocilor, rolul ei au rămas cam aceleaşi de la Ghilgameş şi Homer spre noi. Vor fi aceleaşi şi spre cei de mâine. De‑ţi vine să invoci, în parafrază, un vers eminescian, spunând că: Arta e de‑a pururi ziua cea de azi.

V.N.: Prima dvs. carte, Aripă în lumină, a apărut în anul 1976, astfel că vă aflaţi în literatură aproape cinci decenii. Iar dacă luăm în consideraţie şi perioada debutului, se mai adaugă vreo zece ani. Pe durata acestei perioade ce credeţi că s‑a schimbat în propria‑vă viziune asupra lumii şi creaţiei? Motivele, sursele de inspiraţie vă sunt aceleaşi sau altele?

L.B.: Posibil că această viziune, literară, estetică, a devenit mai... acută, în pofida slăbirii vederii fizice. Chiar din contul acestei slăbiri ea, vederea spiritului asupra lumii, a devenit mai pertinentă. Bineînţeles, orizontul cuprinzător al acestei viziuni e cu mult mai amplu, inclusiv în sfera căutării şi descoperirii noilor surse de inspiraţie, de teme, idei, posibilităţi stilistice de modelare a materialului ce s‑ar preta creaţiei. Demult, priveam îndelung şi alegeam cu atenţie, ceea ce fac şi astăzi, în bogăţia literaturii universale, deja şi ca traducător, ca exeget al avangardismului. Viziunea, vederea mea asupra lumii şi literaturii se întâlneşte şi se îmbogăţeşte reciproc cu vederile, cu viziunile colegilor, prietenilor din diferite spaţii ale culturii, literaturii, filosofiei, istoriei literaturii şi artelor. E un proces firesc pentru fiece literat, care e curios, creator, faţă de scrisul şi scrierile confraţilor, respectându‑i pe ei, dar şi pe sine.

V.N.: Volumul de poeme Sâmbătă spre duminică, ce reprezentă o selecţie amplă din prima perioadă de creaţie a dvs., e pe cale să apară la Belgrad şi eu vă mulţumesc pentru acceptul de a fi traducătorul şi recenzentul ei. Astăzi, atitudinile şi acţiunile de creaţie vi se deosebesc de cele din acea primă perioadă?

L.B.: Cu modestia de rigoare vorbind, presupun că, în timp, stilul meu poetic a fost şi rămâne printre modelele de creaţie literară, care propun cititorilor să descopere noi posibilităţi artistice, experienţe, altfel de deschideri spre metaforă, spre miniatura esenţializară ideatic, ca nucleu ce emană emoţii, stimulând, creator, sugestii şi asociaţii. Nu este exclus că, uneori, ar fi vorba şi de poezie pentru poezie, cum se zicea, incriminatoriu, cândva, azi noţiunea nemaifiind una acuzatoare. Pentru că poezia pentru poezie ar fi ca şi cum un lucru în sine care devine, de fapt, un lucru în tine, cititorule.

Autorul acelei prime perioade s‑ar deosebi oarecum de cel din prezent prin faptul, că acesta e un om şi creator mult mai liber, scutit de idioţenia cenzurii comuniste care, demult, l‑a scos din pâine din redacţia ziarului pentru tineret, incriminându‑i nereguli ideologice. Dar cel din prezent, ca şi pe timpuri, îşi prelungeşte existenţa în bibliotecă, în călătorii ce‑i descoperă alte faţete ale lumii; ale lumii social‑politice, dar şi ale lumii artelor, literaturii, filosofiei existenţiale, toate ca potenţiale surse pentru îndeletnicirea lui de bază, scrisul. De fapt, scriitorul ar fi chiar acel proverbial student veşnic, sau aspirant, doctorand, unii dintre scriitori – chiar doctori în domeniul lor, magiştri.

Dar cum să nu modifici unele lucruri, atitudini, abilităţi, pe care ţi le‑a lăsat, ţi le‑a dăruit tinereţea generoasă, dar încă nu prea experimentata şi performanta în descoperirea tainelor scrisului, vocaţiei? Pentru că de‑a pururi are dreptate unul din părinţii filosofiei europene, Heraclit din Efes, care constata‑se, aproape aporetic, că noi nu am putea intra de două ori în aceeaşi apă a aceluiaşi râu. Totul curge, nimic nu rămâne neschimbat. Iar destinul fiecăruia dintre noi, cursul său existenţial nu fac excepţie de la regulă sau chiar legitate, dacă vreţi. În tinereţe noi nu atingem nivelul superior în ce ne este predestinat a făptui, ci atunci, ca şi astăzi, ne era dat să jinduim, să visăm la desăvârşire, acest vis extinzându‑se pe durata întregii tale vieţi de creaţie. (Şi poate chiar... şi după ea...)

Şi încă un aspect. Implicit, sau poate chiar direct, întrebarea are atingere cu o alta – dacă ar fi să vă trăiţi viaţa de la început? Etc. Din câte se ştie, mulţi au spus că ar trăi‑o cap‑coadă la fel, pentru că, reiese, îşi considerau existenţa trecută exemplară. Eu nicidecum nu aş merge, orbeşte, pe linia existenţei de până la întrebate. Indiscutabil, aş fi avut ce schimba în modul şi condiţiile din „prima viaţă”. Aş fi modificat multe (ca să nu ne dăm în detalii) în modus vivendi, însă un lucru mi l‑aş fi dorit acelaşi, „stabil”, ca parte componentă de căpetenie a vieţii mele: să fiu de asemenea scriitor, jurnalist, traducător, iscodotor în istoria literaturii lumii. Şi cititor care se străduie să nu obosească.

V.N.: Aveţi cazuri când vă simţiţi părăsit de inspiraţie?

L.B.: Inspiraţia mea este schimbătoare, dar nu şi... trădătoare! Când, să zicem, ea oboseşte de a colinda prin „codrul de simboluri”, prin poezie, se îndreaptă spre proză (unde se odihneşte... activ‑creator, adică muncind). Apoi poate fi văzută foarte implicată în eseu, traduceri, în cercetări de arhivă, dicţionare, enciclopedii; cercetări ce ţin de istoria literaturii, în special a avangardei. Ea este solidară cu mine şi în călătorii, „ajutându‑l” pe jurnalistul Leo Butnaru să regizeze reportaje, să mediteze, să fotografieze, de asemenea pentru istoria literaturii, precum se vede şi într‑o amplă expoziţie pe pagina mea Facebook, cu genericul „Istoria (şi geografia) literaturii române în imagini”. Bineînţeles, am fost şi am rămas curios faţă de această mare taină, faţă de acest sublim mister, numit INSPIRAŢIA. Am scris câteva eseuri despre această fenomenologie aproape... alchimică, despre care poţi presupune, fantaza la infinit; fenomenologie atât de acaparantă şi... mobilizatoare în creaţie. Eu cred că inspiraţia este generoasă faţă de mine şi‑i sunt foarte recunoscător.

V.N.: În volumul de poeme Sâmbătă spre duminică, ce urmează să apară la Belgrad, multe teme sunt interpretate absolut altfel, decât le propune matricea lor mitologică sau literară. Spre exemplu, cele legate de Sisif, Orfeu, Demostene, paradisul pierdut, fuga de Bach şi fuga ca alergare obişnuită (jogging), Shakespeare, Hamlet, Sonata lunii, prima dragoste ş.a.m.d. Vă fortificaţi viziunea asupra lumi şi creaţiei cu ideile din Glosa lui Mihai Eminescu „Vreme trece, vreme vine,/ Toate‑s vechi şi nouă toate”. Odată ce totul a fost văzut, poezia ar fi o legătură atemporală spre lumea înconjurătoare de la un poet spre alt poet sau acesta ar fi un ecou dinspre străbuni, dinspre origini, ce nu poate fi nicicând întrerupt?

L.B.: Cum s‑ar spune, mi‑aţi ridicat mingea la fileu... Cu ani în urmă, într‑o anume măsură, parcă aş fi răspuns, implicit, la această întrebare într‑un poem laconic, intitulat Ontologică: „Uneori / poezia mă face să‑mi amintesc lucruri / fenomene pe care / nu le‑am ştiut niciodată...” Adică, tainic, iar alteori aievea, poezia ajunge la noi încă de la Primul Cuvânt, care a fost la Început. Şi acel cuvânt de la geneză Lumii, Omenirii, a fost, de la sine înţeles, poezie propriu‑zis. A fost, absolut avant la lettre!, (şi) creaţia literară a lui Dumnezeu. Apoi şi literatura lui Adam, a Evei. Prin acel Cuvânt de la Început, poezia răsări odată cu prima lumină pe zările celor şapte zile primordiale, în care Dumnezeu crea lumea, astfel că ea freamătă, dintotdeauna, până în spaţiile unde abia de mai poate ajunge memoria şi înţelegerea omenirii. Astfel că, într‑adevăr, poezia este ecoul activ dintru începutul începuturilor, metamorfozându‑se mereu în dependenţă de evoluţia neamului omenesc în istorie, suportând şi el, şi istoria modificări de viziune, înţelegere. În măsura îmbogăţirii conştiinţei, dar şi a subconştientului uman, poeţii îşi reglează unghiurile de vedere şi posibilităţile de descoperire, dar şi de difuzare a ideilor noi, formelor care pot emana poezie. Şi eu îmi zic că, poate, Platon mi‑e prieten, însă adevăratul nostru prieten rămâne a fi, totuşi, Poezia. Poezia care, în comparaţie cu ştiinţa şi presupusul adevăr absolut, este ateismul... îngerilor, care sintetizează în sine... esenţa religiilor (credinţei). Poezia e puritatea însăşi. Este ca şi Eva de până a se fi atins de măr. (Iar versul este... Adam după ce a şi mâncat mărul...)

Iar noi, dăruindu‑ne unii altora poezia singurătăţii fiecăruia, deja fiecare ne simţim mai puţin însingurat. Chiar în pofida faptului că guvernele consideră că poezia dăunează sănătăţii cetăţenilor, societăţii, ordinii publice. Poezia e cel mai adecvat simbol al Păsării Phoenix. Renaşte mereu din propriul scrum, sfidând indiferenţa ignoranţilor, mediocrilor.

În finalul acestui răspuns poate ar fi necesar să remarcăm că, atunci când omul, scriitorul vorbeşte despre poezie, el nu poate să nu fie niţel romantic, visător; visător la mai bine şi frumos în viaţa cuvântului, în viaţa literaturii în general.

V.N.: Sunteţi laureatul mai multor premii prestigioase din România/ Moldova şi din alte ţări, cărţile v‑au fost traduse în multe limbi. Uniunea Scriitorilor din Moldova v-a propus candidat la Premiul Nobel. Care consideraţi că ar fi cea mai mare apreciere referitoare la creaţia dvs.?

L.B.: Înaintea aprecierii rămâne faptul că, în perindare de ani, Cuvântul, Literatura, Filosofia, Ştiinţa (da, şi Ştiinţa), Arta Traducerii m‑au instruit, m‑au format şi m‑au pregătit să văd, să gândesc şi să făptuiesc în orizonturile tot mai deschise ale existenţei, în sfere care‑mi sugerează idei inedite, metafore în acea/ această atemporală ars poetica; m‑au învăţat să caut şi să interpretez în spaţiile avangardei europene, în special ale celei ruse şi celei ucrainene. M‑au învăţat să visez şi să‑mi doresc mai mult decât se părea că ar fi în puterile mele. M‑au învăţat să comunic cu mulţi din eminenţii mei colegi de pe diferite meridiane ale globului, drept rezultat editând câteva volume de interviuri, dialoguri, în această întreprindere personal‑colectivă colaborând creator, în bună înţelegere şi pricepere, cred, poetul, prozatorul, eseistul, jurnalistul, cercetătorul literar, traducătorul, toţi într‑o singură persoană – supusul domniei voastre serv.

Sigur că am fost în câştig, după ce, de la cursul trei universitar, am fost invitat şi angajat pe jumătate de salariu în redacţia ziarului Tinerimea Moldovei, să coordonez sectorul literatură‑cultură. Aici am scris primele eseuri mai de Doamne ajută, unele recenzii la cărţi sau filme, apoi aceste acţiuni... accelerate, să zic, ale studentului‑debutant se îmbinau cu multe ore de bibliotecă, cea a Casei Presei, dar şi cea Naţională, aflată peste drum. Plus biblioteca universităţii şi anumite sucursale ale bibliotecii municipale. Concomitent, am început să fiu mai atent la unele limbi străine, de provenienţă latină sau slavonă, pe care, într‑o măsură mai mare sau mai mică, le‑am şi studiat, ceea ce avea să mă susţină în traducerile din literatura universală. Implicarea jurnalistică mi‑a sporit numărul şanselor de a călători, de a cunoaşte lumea sovietică, dorinţa de libertate a cetăţenilor din cele peste zece state, zise republici unionale; apoi să cunosc o parte din lumea liberă, călătoriile fiind permanent „conectate” la creaţia literară, ziaristică. Astfel, mi s‑a întâmplat să editez două tomuri destul de consistente de reportaje, note, jurnale de călătorii. A fost să scriu şi o carte dedicată Belgradului, Panta rei – Panta Skadarlija.

Prin urmare, permanent, scriitorul a fost dublat şi susţinut în creaţie de jurnalistul preocupat, înainte de toate, de literatură, cultură, artă, diversitatea şi frumuseţea lumii. Despre atare colaborare cu... sine însuşi se poate afla mai concret din jurnalul, pe care am început să‑l scriu încă din studenţie, din februarie 1969. Primele două părţi ale sale le‑am editat la Chişinău şi Bucureşti – Student pe timpul rinocerilor şi Perimetrul cuştii, acesta din urmă despre doi ani de ofiţerie sovietic a unui cam recalcitrant locotenent arcănit după facultate şi primă perioadă în redacţia ziarului pentru tineret. Ani... kaki, „de camuflaj”, pe care nu mi i‑aş fi dorit, dar... Da, pe timpurile imperialismului ruso‑sovietic, al „fraternităţii” din lagărul socialist, noi multe nu ne‑am fi dorit din cele ce ni se impuneau...

Astfel că despre recunoaştere sau, poate, reputaţie aş vrea să vorbesc în corelaţia lor cu vocaţia. Şi îmi zic că, dacă istoria, în general, e considerată magistra vitae, apoi, în particular, am impresia că istoria literaturii ar fi magistrul, profesorul artei, creaţiei. Ba chiar aş formula astfel: Historia litteraria est magistra creationis.

V.N.: Cartea bilingvă de poeme Panta rei – Panta Skadarlija, publicată în 2019, este dedicată Belgradului, în special cartierului său, unde, de decenii, a dăinuit spiritul boemei, întrunind poeţi, pictori, muzicieni, actori. Locuind într‑un hotel din imediata apropiere a Skadarijei, aţi invocat umbrele conaţionalilor dumneavoastră, Nichita Stănescu, Anghel Dumbrăveanu, Sorin Dumitrescu, care s‑au perindat pe acolo. Cum a venit ideea să scrieţi această carte?

L.B.: Din adânca mea tinereţe, cunoşteam unele lucruri despre marea prietenie, aproape legendară, s‑ar putea spune, a unor poeţi sârbi, înainte de toate a lui Adam Pusloji , cu Nichita Stănescu, despre colaborarea lor artistică, traduceri reciproce, întâlniri, unul din cele mai elocvente exemple fiind volumul de poeme al lui Stănescu Belgradul în cinci prieteni. În toamna anului 1976, la Chişinău, l‑am cunoscut personal pe poetul blond ca un zeu, cum i se mai spune lui Nichita. Am regăsit în jurnal detalii de la acele întâlniri, ulterior completate cu secvenţe memorialistice, transpunându‑le într‑un text, pe care l‑am publicat în revista România literară. Apoi, prin ani, m‑am întâlnit şi m‑am împrietenit cu poetul vulcanic, cu omul‑spectacol Adam Puslojić. Generos, el a fost cel care, împreună cu regretatul prieten Miljurko Vukadinović, m‑au întâmpinat în aeroportul din Belgrad în septembrie 2018. Prietenii sârbi au dat dovadă de o răbdare de invidiat, aşteptându‑mă peste două ore, eu fiind prins în zadarnice tentative de a da de urma bagajului, care nu coborâse şi el din avion. Pur şi simplu, la Bucureşti l‑au rătăcit, nu l‑au trimis la avion. (În fine, avea să mă găsească abia peste trei zile, la sud, în oraşul Niš, astfel că, după ce mă văzu înveşmântat în ce scosesem din geamandan, poetul iranian Ali Abdolahi avea să exclame: Nuovo Leo! Ar mai fi de spus că în bagaj îmi rămăseseră şi medicamentele, astfel că, în aceeaşi seară, am mers cu Miljurko la farmacie, folosindu‑mă de banii lui sârbeşti, eu încă nereuşind încă să trec pe la vreun schimb valutar.)

Dar să revin. Puslojić şi Vukadinović m‑au condus la „Apartmani Skadarlija”, un cochet hotel nu prea mare, care se află aproape de Uniunea Scriitorilor. Şi Adam îşi reaminti câteva istorioare despre găzduirea, tot acolo, a prietenilor săi români. Unele detalii şi sugestii metaforice mi s‑au imprimat în conştiinţă, astfel că, în zilele care au urmat, drumul spre oraşul Niš şi sejurul la tabăra de creaţie Sićevo din departamentul Nišava, reîntoarcerea la Belgrad, hălăduirea prin oraş, escapadele prin Skadarlija, Dunărea în măreţia ei făcură ca ceea ce mi se imprimase în subconştient să colaboreze cu conştientul, „propunându‑mi” primele versuri, apoi poeme întregi, pe care le‑am şi scris în acel confortabil hotel, „Apartmani Skadarlija”. Astfel, alchimia din subliminal în interacţiune cu claritatea contemplării şi „prelucrării” realităţii mi‑au oferit impulsuri artistice, pe care aveam să le duc la o finalitate literară deja la Chişinău, unde se şi întregi cartea în cauză despre faimosul cartier al boemei belgrădene, care, în textele mele, ca şi în realitate, nu însemnă obligatoriu coerenţă, ci secvenţă lângă secvenţă, înşiruite filmic în lung de uliţă‑pantă‑caldarâm, dar şi de panta rei de pe, încă, la începuturile filosofiei europene, ce înmugurea acolo, în Efesul lui Heraclit. Şi Dunărea, aflată, iată, ca la o azvârlitură de băţ, ar fi putut fi râul, în apa căruia (aceeaşi!) nu se poate intra de două ori. Le sunt recunoscător poetului, prietenului Ioan Baba, care a dat versiunea sârbească, şi doamnei profesoare Sladana Milenković, care semnează prefaţa.

Da, şi panta Skadarlijei face parte din panta rei şi plantaţiile de panta rei (seva din interiorul vegetaţiei şi alunecare rouăi de pe frunze). Acest spaţiu eteroclit, această pantă de Skadarlija ţine de Heraclit până hăt! în capătul ei de jos, din vale, unde, de cum traversezi strada Cara Dušan, descinzi în plină piaţă cu roşii delicat‑bolfoase, cu vinete, banane erotice – aşa au crescut, aşa au ieşit fără să fi vrut, probabil, cel care le‑a dat pe pământ sau în cer (arbori). Sânii de europene albe ai sfeclei de zahăr. Sânii de focoase adolescente africane ai ridichilor negre. Zemoşi răscopţi care – neînfricat – îşi fac harachiri. (De fapt, poate tocmai Skadarlija şi, ca o deltă a panta rei, piaţa din capătul ei ilustrează cel mai elocvent deja cam sâcâitorul principiu al lui Heraclit despre totul curge şi nimic nu rămâne neschimbat... O deltă, dacă nu chiar a belşugului deplin, una cam a de toate...)

Apoi parcă ţi‑ai putea imagina Skadarlija fără Charles Aznavour şi, bineînţeles, fără celebrul său şlagăr La Bohème, despre care se cântă în alte şlagăre, inclusiv sârbeşti şi româneşti?

V.N.: Micul eseu, pe care l‑aţi pus la deschidere cărţii, e şi dovadă că chiar v‑aţi documentat factologic despre specificul acestui spaţiu al boemei, mai mult în trecut, cu ecouri ceva mai potolite astăzi.

L.B.: Oarece documentare o făceam chiar în timpul promenadelor informativ‑culturale, poeticeşti, prin acel celebrul cartier, supranumit Montmartre‑ul belgrădean. Căutam informaţii şi pe net, la o cafea în „Apartmani Skadarlja” sau la terasele‑cafenele „Pocalul de aur”, „Trei pălării”, botezate astfel încă la început de secol XX.

Strada Skadarlija are o lungime de 590 de metri sau dublu ca număr de paşi, iar istoria ei, ca parte a întregii istorii culturale, literare, artistice a Belgradului, începe cam prin deceniul trei al secolului XIX, când unii şătrari prinseră a se oploşi prin tranşeele de după zidul de apărare al cetăţii. Apoi în locul cocioabelor au apărut casele de cărămidă ale meşteşugarilor, târgoveţilor şi clericilor de rang modest. Cartierul ţigănesc a dăinuit până prin 1872, când locul a început să fie numit Skadar, preluând numele vechii capitale sârbeşti care, azi, zisă Shkodër, e în Albania. Se presupune că, etimologic, toponimul se trage din latinescul scutati = ostaşi înarmaţi cu scuturi, dat fiind că, un timp, în acele locuri fusese amplasată o legiune romană.

Skadarlija a prins... a cădea în boemă în ultimele două decenii ale secolului XIX şi, mai ales, începând cu anul 1901, după ce fusese demolat hanul „Dardanele”, în care trăiau orăşeni cusnoscuţi, scriitori, actori (Teatrul Naţional nu e departe), pictori, care au început să‑şi mute azilul în hotelurile din Skadarlija, cele mai cunoscute fiind „Doi cerbi”, „Răsăritul”, „Breasla”, „Doi sergenţi”...

Aici s‑a plăsmuit, prin 1968‑1969, şi volumul de poeme al lui Nichita Stănescu Belgradul în cinci prieteni. Efervescent, memorabil, în special prin A cumpăra un câine sau Poetul ca şi soldatul. Au rămas mici filme, interviuri cu Nichita din acea vreme, cu Sorin Dumitrescu, Adam Puslojić...

Ultima parte a cartierului se încheie cu atriumul. Casa lui Georgije Đura Jakšić, celebru poet şi pictor, ilustru reprezentant al romantismului (am vrut să menţionez şi: patriot; dar cine nu e patriot în Serbia?!), a devenit locul de întâlnire al poeţilor la recitaluri, seri tematice sau liber‑improvizate.

La capătul cartierului boemei de altădată şi iluzoriilor ei rămăşiţe prezente, traversez strada Cara Dušan (lată, însă şi aşa extrem de aglomerată), intru în piaţa de fructe şi legume, unde, pe lângă roade, văd şi ceva din ţărănimea sârbă. (Senzaţia că, oriunde în lume, săteanul se naşte puţin mai îmbătrânit decât orăşeanul...) Mă surprind ţinut puţin pe loc de violetul tulburiu al vinetelor – o culoare uşor mistică, parcă... Sau doar... somnolentă...

Ies spre „BITEF teatr”, clădire impunătoare, din cărămidă gri, – o fostă biserică evanghelică reconstruită, din cartierul Dorćol. Aşa cum ecourile etimologice otomane sunt frecvente în Serbia, să precizăm că numele cartierului provine din dört (patru) şi yol (drum). Cum ar veni: patru drumuri. E şi numele unui oraş din Anatolia. Deci, e firesc ca pe aici să existe şi moschei, una din ele fiind „Bajrakli”.

În acest areal urban mai special se află instituţii importante, printre care Muzeul etnografic, Muzeul istoriei evreieşti, Muzeul pedagogic, Muzeul de artă dramatică, Facultatea de ştiinţe naturale şi matematică a Universităţii... Şi, precum menţionam, teatrul. Unul de avangardă. Cum s‑ar zice, în deplină concordanţă cu spiritul celebrului cartier Skadarlija, şi el sub incidenţa a ceea ce spune dictonul shakespearean: Lumea e un teatru. Fiind absolut valabilă şi viceversa: Dar şi teatrul e o lume. Precum o demonstrează, cu toate ale sale, celebra Skadarlija, mereu generoasă cu inspiraţia insuflată, dăruită poeţilor, pictorilor, muzicanţilor, tuturor slujitorilor artelor. Acolo, Muzele sunt la ele acasă.

V.N.: Ce excurs documentat al poetului prieten cu istoria, cu arhiva! Demn de a fi urmat.

Dar să revenim la panta rei. Nu ar fi exclus ca, pe lângă sensul direct al expresiei greceşti, să fie inclus în subtextul discursului metaforic, simbolic, şi aluzia la societatea clandestină, de care aminteşte Umberto Eco în romanul său Pendulul lui Foucault?

L.B.: Nu ştiu dacă ţine şi de societatea clandestină din Pendulul lui Foucault, însă vă divulg un mic secret: precum Umberto Eco, şi cel care vă răspunde e născut pe 5 ianuarie. La o distanţă de 17 ani. În genere, îmi cam merge la astfel de asociaţii biobibliografice, unele din ele la distanţe cronologice apreciabile, trans‑seculare. Spre exemplu, în anul 49 înainte de era noastă, la Rubicon, Cezar exclamase: Alea iacta est! – Zarurile au fost aruncate! Iar peste două mii de ani, în 1949, aveam să apar şi eu pe lume. Însă acesta nu ar fi un motiv infantil de mândrie, ci, posibil, un alt motiv, o altă idee, temă pentru creaţie. Astfel că, prin ani, am filat multe idei şi parafraze de subiecte din acea faptă cezariană, iar unul din poemele mele se termină astfel: „Împrejurimile, Rubiconul erau în plină ceaţă, încât/ de întindeai mâinile/ nu ţi‑ai fi văzut unghiile, // însă Cezar aruncă totuşi zarurile, / după care ordonă: / – Căutaţi‑le!” Astfel că, de atunci încoace, noi tot căutăm, căutăm. Sensuri. Şi zarurile aruncate de Cezar. În speranţa de a le descoperi, de a le găsi sau regăsi...

Belgrad – Chişinău

Septembrie 2022