CONTRATEME

Horia Al. Căbuţi
prozator, traducător, eseist, Oradea

Marele spectacol al lumii

Partea a II-a

„Noi vom da Unicului forţa de a face acea mare respiraţie care să-i îngăduie să reabsoarbă în sine răul pe care l-a expirat.”
(Umberto Eco, Baudolino)

A venit rândul nivelului subteran al intrigilor din romanele lui Umberto Eco. Cel ce formează o lume paralelă, un univers aparte dar nicidecum separat, funcţionând după cu totul alte reguli decât cele vizibile de la nivelul privitorului obişnuit. Aşa cum materia, în străfundurile necunoscute ale sub‑particulelor, răspunde la altă fizică, stranie, impredictibilă, derutantă, contrarie tuturor preceptelor şi predicţiilor încetăţenite. În fapt aci stă forţa, aici clocotesc energiile esenţiale ce învăluie şi mobilizează straturile epice superioare. De aici decurg motivaţiile în virtutea cărora se mişcă şi activează, de multe ori fantomatic, întruchipările ce populează spectacolul scriitorului italian. Dinamica nu e nouă. Ernesto Sábato o utilizează cu brio în cele trei romane ale sale, aşa cum am văzut într‑unul dintre numerele anterioare, unde lumea subpământeană a orbilor terorizează şi manipulează întreaga viaţă de la suprafaţă. Asemănător procedează şi Kafka ale cărui personaje pendulează la bunul plac al unor administraţii ori tribunale esoterice şi ostile. La Eco formula este mult extinsă, fiind vorba de regiunea obscură a organizaţiilor, sectelor, frăţiilor secrete ce au brăzdat întreaga istorie şi geografie, dar care şi‑au accentuat pregnanţa – şi continuă să şi‑o accentueze – în special după căderea Antichităţii. Care nu mai sunt doar rodul imaginaţiei şi al talentului literar, ci provin dintr‑o seamă de documente şi mărturii străvechi ori contemporane. O întreagă istorie apocrifă, judicios fructificată. Beznele dense ale Evului Mediu, instabilitatea socială şi economică, teroarea şi spaimele permanente ce guvernau viaţa de zi cu zi (adevărat „ţinut al fricii”, după expresia lui Jean Delumeau) au constituit terenul fertil pe care au proliferat nenumărate facţiuni şi încrengături ale lăcomiei şi violenţei, unele având la origine premise nobile. Reţele ale războaielor subversive, mascate ori nu, de răsturnare a ordinilor statale şi preluare a controlului asupra lumii. Romanele lui Eco, în special Pendulul lui Foucault şi Cimitirul din Praga, preiau acest incitant registru şi îl valorifică amplu, scânteietor, dar şi neliniştitor. Căci realitatea înfăţişată, chiar periind‑o meticulos de toate stratagemele literare, nu ne apare drept o secvenţă istorică încheiată şi arhivată...

Acest tulburător nivel, al Basului, aşa cum am făcut paralelismul în prima parte, generează la rândul lui nişte subdivizii. Pendulul... ia în colimator în special Ordinul Templierilor, fondat în vremea Cruciadelor, nimicit la începutul secolului al XIV‑lea la solicitarea regelui francez Filip cel Frumos, speriat de puterea şi bogăţiile imense ale ordinului – să nu uităm, Cavalerii Templieri sunt inventatorii şi întemeietorii sistemului bancar mondial! Represiunea a culminat cu execuţia Marelui Maestru, Jacques de Molay, fapt pe care continuatorii din umbră ai frăţiei nu l‑au uitat niciodată, întreaga lor activitate devenind subversivă şi având un unic scop: răzbunarea uciderii lui Molay. Cu toate că miza iniţială a Templierilor diferea substanţial faţă de cea ulterioară, acţiunile lor prime vizând recucerirea Ierusalimului din mâinile musulmanilor şi sprijinirea tuturor demersurilor cu aceeaşi direcţie, ceea ce le‑a atras recunoaşterea Papalităţii în secolul al XII‑lea, Eco nu le înalţă nicidecum elogii: „El (templierul, n.n.) trebuie să fie mistic, ascetic, să nu mănânce, să nu bea, să nu facă amor, în schimb străbate deşertul şi taie la căpăţâni de duşmani ai lui Hristos, cu cât taie mai multe, cu atât agoniseşte mai multe bonuri pentru paradis, pute, se face din ce în ce mai hirsut pe zi ce trece”. Deşi „au fost educaţi să fie nişte cavaleri ai idealului”, au „minţi confuze”, în schimb sunt de un curaj nebun; erau şi posesorii unui simţ al banului care a transformat în scurtă vreme ordinul într‑o „multinaţională”. Violatori asidui, pe furiş, când treceau prin câte un sat, fie el creştin ori musulman, închegaseră legături obscure cu paulicienii (popelicanii), succesorii maniheiştilor, şi cu catarii, secte respinse şi ulterior zdrobite de Biserica oficială, şi adoptaseră nişte rituri de iniţiere scabroase importate din Orient. Eco ne demonstrează încă o dată că istoria nu e doar cea din manuale şi studii, cu mari fapte de vitejie, blazoane şi statui, epopei şi onoruri. Istoria e mai degrabă o împletitură de tragic şi oribil, de primitivism şi înverşunare, de răzbunări, crime odioase şi trocuri imorale. Masacre indescriptibile şi milioane de destine anonime distruse, tragedii neştiute şi existenţe frânte pe cadavrele cărora se înalţă figuri supra‑elogiate, adesea măcinate de trăsături psiho‑caracteriale abominabile; aşa că pieţele centrale ale metropolelor ar trebui să poarte pe piedestalul de cinste, dacă nu în locul, măcar alături de marele lider călare şi cu sabia erectă, mai degrabă figura neprihănitei dintr‑un sat pustiit, pângărită de duhoarea războinicului învârtoşat, ori a ţăranului disperat după ce invazia i‑a mistuit coliba, copiii şi animalele.

Neotemplierismul, ceea ce a subzistat după dizolvarea violentă a ordinului, este însă văzut de scriitorul italian de‑a dreptul ca necurat. Divizaţi în nuclee răspândite pretutindeni, generând ori inspirând o multitudine de structuri mai mult sau mai puţin veroase (teutoni, messalieni, arhontici, bogomili, catari etc.), infiltrând incognito chiar şi masoneria, legând relaţii vinovate cu ordinul musulman al Asasinilor, urmaşii lui Molay atacă de‑acum proceduri ce ţin de ocultism. Nodurile energetice terestre ori subterane intră tumultuos în colimatorul lor. „Stăpânirea lumii înseamnă stăpânirea a ceea ce se află dedesubt. A curenţilor subpământeni” (urmează o complicată legătură între Infernul lui Dante, cel ce nu ar fi fost străin de astfel de teme, şi constructorii moderni de metrouri citadine, locul din care, la o adică, se poate nimici un oraş!). Dar controlul acestor fluxuri telurice necesită nişte antene, după modelul menhirelor celtice. Ele sunt nici mai mult, nici mai puţin, decât turnurile catedralelor gotice răspândite în întreaga Europă – legătură explicită cu breslele masonice ale finalului medieval. Dar nu numai ele. Conexiunile cu contemporaneitatea sunt deduse de Eco dintr‑o colecţie întreagă de scrieri recente. „«Turnul Eiffel», ne spusese el în dimineaţa următoare. «Cum de nu ne‑am gândit încă la el? Megalitul de metal, menhirul ultimilor celţi, săgeata găunoasă cea mai înaltă dintre toate săgeţile gotice. Dar de ce Parisul o fi avut nevoie de acest monument inutil? E sonda cerească, antena care culege informaţii de la toate fişele ermetice înfipte în scoarţa globului, de la statuile din Insula Paştelui, de la Machu Picchu,... de la antena lui Empire State...» (...) Trebuie recitită întreaga istorie a ştiinţei: însăşi competiţia spaţială devenea inteligibilă, cu sateliţii ăia smintiţi care nu fac altceva decât să fotografieze crusta globului pentru a identifica pe ea tensiuni invizibile”. Totul concură înspre difuz, înspre o întreţinută neclaritate care însă, înnodată semiotic cu ansamblul, revelează transparenţe stupefiante: „Aveai dreptate dumneata. Orice dată devine importantă dacă e conexată cu o alta. Conexiunea schimbă perspectiva. Te determină să gândeşti că fiece aspect al lumii, fiece zvon, fiece cuvânt scris sau spus nu are sensul care apare, ci ne vorbeşte despre un Secret. Criteriul e simplu: a suspecta, a suspecta necontenit. Se poate citi în transparenţă până şi un indicator pentru sens interzis”. Iar Secretul cel mai ermetic al noilor Templieri este descifrat de scriitor, pe baza textelor, tot prin astfel de proceduri de decodificare specifice formaţiei sale. „Aceştia, după rugul lui Molay, se transformă în societate secretă pentru a distruge monarhia şi papalitatea şi pentru a crea o republică mondială (subl. n.). În secolul al XVIII‑lea pun mâna pe francmasonerie care devine instrumentul lor. În 1763 ei creează o academie literară compusă din Voltaire, Turgot, Condorcet, Diderot şi d’Alambert care se întruneşte în casa baronului d’Holbach şi complotează, şi complotează, în 1776 dând naştere iacobinilor”. Masonii, care „fuseseră întemeiaţi de evrei”, devin astfel „acţionari” în toate societăţile secrete existente. Instrumentul cel mai redutabil al demersurilor lor este reprezentat de Protocoalele Înţelepţilor din Sion ce conţin teze intenţionat contradictorii: „Critică liberalismul, dar par să enunţe programul pe care mişcările radicale de stânga îl atribuie multinaţionalelor capitaliste, inclusiv utilizarea sportului şi a educaţiei vizuale pentru a imbeciliza poporul. Analizează felurite tehnici pentru a pune stăpânire pe puterea mondială, elogiază forţa aurului. Hotărăsc să favorizeze revoluţiile în orice ţară exploatând nemulţumirea şi dezorientând poporul prin proclamarea unor idei liberale, însă doresc să încurajeze inegalitatea. Calculează cum să instaureze pretutindeni regimuri prezidenţiale controlate de oamenii de paie ai Înţelepţilor. Decid să facă să izbucnească războaie, să crească producţia de armamente şi (asta o spune şi Salon), să construiască metrouri (subterane!) pentru a avea cum să mineze marile oraşe” (subl. n.).

Însă subiectul evreilor este şi mai amplu dezvoltat în Cimitirul din Praga. Întreaga istorie medievală, începând de la primele represalii ale creştinilor în secolele XI‑XII împotriva celor ce erau consideraţi „agenţii lui Satan”, „cămătari nemiloşi”, „lipitorile săracilor”, „otrăvitori ai apelor din care beau creştinii” este dezvoltată detaliat de istoricul Jean Delumeau în remarcabilul volum Frica în Occident. Cu concursul larg al bisericii, atmosfera creată în jurul urmaşilor risipiţi ai Ierusalimului a devenit una înspăimântătoare, transformând întreaga Europă vestică într‑un teren al răzbunării şi pogromurilor, al proceselor fictive, al arderilor pe rug şi al masacrelor extinse, al proscrierii şi expulzărilor ce n‑au contenit până după căderea Germaniei hitleriste. Umberto Eco preia augmentativ întregul sinistru peisaj, îngroşând însă în tuşe baroce mai ales atitudinile şi demersurile de reacţie ale prigoniţilor şi modalităţile prin care, alungaţi de la lumină, şi‑au aflat căile tenebroase de accedere la ceea ce fuseseră cândva: bogaţi, puternici, influenţi. Căci ţelurile nu li s‑au estompat niciodată, ba mai degrabă s‑au întărit în episoadele de prigoană, păstrând „o ambiţie nemăsurată de a domina lumea, o lăcomie insaţiabilă de a poseda toate bogăţiile celor ce nu sunt evrei” şi pentru care „ura este adevărata pasiune primordială. Iubirea reprezintă o situaţie anormală”. Temele, fie că ies la iveală prin afirmaţii avântate ale câte unui personaj, fie că sunt citate înscrisuri găsite prin arhive, se învârt ameţitor în jurul a câteva frisonante precepte. „Să răspândim ideea progresului”; „să luptăm pentru a scoate din programele şcolare lecţiile de religie creştină”; „comerţul şi speculaţia nu trebuie să iasă niciodată din mâinile israelite”; „vom putea schimba opiniile publice despre onoare, despre virtute, despre corectitudine şi vom putea da primul atac la instituţia familială”; „incestul şi homosexualitatea... să fie recunoscute drept cele mai naturale impulsuri ale fiinţei omeneşti” (subl. n.) – sunt doar câteva dintre intervenţiile rabinilor misterioşi adunaţi la imaginara întâlnire nocturnă din cimitirul praghez. Dar seria de proceduri pentru atingerea scopurilor, în special al celui suprem, de a supune planeta, continuă, imperativele căpătând tot mai mare concreteţe. Ideile sunt din belşug extrase din scrisori private şi din texte prăfuite de prin anticariate pariziene uitate de lume, precum şi din mărturii de familie transmise din generaţie în generaţie. „Din memoria oamenilor vom şterge amintirea secolelor trecute, care ar putea să fie neplăcute pentru noi. Printr‑o educaţie metodică vom şti să eliminăm rămăşiţele acelei independenţe de gândire”; „Cât despre jurnale, planul evreiesc prevede o libertate de presă fictivă, care să servească unui mai mare control al opiniilor”; „Forţa noastră va consta în a ţine continuu muncitorul într‑o stare de penurie şi neputinţă”; „Vom declanşa o criză economică universală prin toate mijloacele clandestine posibile cu ajutorul aurului, care este tot în mâinile noastre. Vom scoate în stradă mulţimi uriaşe de muncitori, în toată Europa”; „Popoarele creştinătăţii sunt rătăcite de alcool: tineretul lor e înnebunit de orgiile premature la care l‑au instigat agenţii noştri”; „În politică învinge doar forţa brută, violenţa trebuie să fie principiul”; „noi suntem interesaţi de degenerarea neamurilor”; „trebuie să ştim să confiscăm proprietăţile fără nicio ezitare”; „Deja e hrană puţină şi acum. Să ne‑nchipuim ce‑o fi dacă mai sporim. Aşa că se cere scăzută populaţia” (subl. n.). Evident, toate aceste idei sunt inserate într‑o operă de ficţiune, uneori într‑o ficţiune a ficţiunii, respectiv în scrieri ale personajului principal. Deci trebuiesc catalogate ca atare. Dacă totuşi unele dintre ele pot fi recunoscute în politicile globale din chiar zilele noastre, doar cititorul e chemat să decidă. Tulburător este însă faptul că romanul în discuţie a fost scris acum mai bine de un deceniu...

Iar după atâta subversiune, după inepuizabila furtună de tenebre, e necesară şi puţină plimbare pe meleaguri mai calde. Facem un salt în registrul Sopranelor, acolo unde melodiile catifelate se lipesc precum un balsam pe rănile hăurilor. Iluzoriu şi el, dar cine mai poate face o distincţie clară între realitate şi iluzie? Între durere şi extaz? Între fatalitate şi năzuinţă? Cântul sopranelor conferă pieselor îndeobşte caracterul de reverie. Oarecum separată de inteligenţa armonică a ansamblului, linia lor e una clipocită, imponderabilă, diafană, ingenuă, asemeni saltului în imaginar, în fabulatoriu, al eroilor lui Eco în clipele în care dramatismele destinelor le‑o îngăduie. Bergson califica fabulaţia drept „reziduul instinctului ce subzistă în jurul inteligenţei”, funcţie ce „aduce individului însuşi un spor de forţă”. Exact în această paradigmă, registrul înalt al imaginarului din romanele italianului apar ca o scriitură distinctă, ca un nivel aparte, de‑conceptualizat, aparent un clivaj în ţesătura epică, o încastrare poetico‑muzicală rafinată şi surprinzătoare în naraţia adeseori frustă. Însă procedura e extrem de meticulos procesată. „Inconştienţa inconştientului” – defineşte Roland Barthes imaginarul. Conform rigorilor logicii simbolice, e o negare a negaţiei, cu alte cuvinte o revenire la afirmaţie. Însă la Eco traseul e ceva mai alambicat. Filonul material a imaginii e preluat din conştient, trecut prin cotloanele inconştientului, tentând să reapară în lumină doar odată cu sincopa acestuia. Iar sincopa esenţială nu e alta decât moartea. În moarte, chiar şi inconştientul devine inconştient! Yambo (Misterioasa flacără a reginei Loana), între cele două atacuri cerebrale, încearcă să‑şi rememoreze chipul iubirii sale adolescentine neîmpărtăşite. Dar trăsăturile Lilei Saba rămân ferecate într‑o îndărătnică ceaţă, chiar dacă alte detalii, silueta, graţia mersului, vestimentaţia, i‑au revenit treptat în memorie. Amnezia persistentă devine o adevărată obsesie ce‑i trezeşte din întunecimile incomplet recuperate ale creierului formidabila forţă a sentimentului ce l‑a mistuit, ascuns dar mereu viu, timp de patruzeci de ani („Mă trudisem timp de patruzeci de ani în jurul unei fantasme”). În clipa finală, cea a celui de‑al doilea atac, revelaţia e gata amorsată: „în sfârşit pe cale (subl. n.) s‑o văd pe Lila, care va coborî încă pudică şi maliţioasă în şorţuleţul ei negru, frumoasă ca soarele, albă ca luna, vioaie şi neştiutoare că este centrul, este ombilicul lumii”. Dar străfulgerarea nu mai are timpul să se desfăşoare. Imaginarul nu se lasă cotropit niciodată în totalitate. Şi natura, şi limbajul textual se asigură mereu, cum zice acelaşi Barthes, „că nu se comite nicio iluzie conştientă”. Cromatismele fermecătoare ale sopranelor sunt doar un cânt, nu o epifanie.

Simbolistica predestinată a numelui Lilei (din latinescu lilium, crin) pluteşte ca un înger păzitor sub diverse morfologii prin epica mai multor romane (Lilia – Insula din ziua de ieri; Lia – Pendulul lui Foucault). Materializare a frumuseţii şi purităţii, a gingăşiei şi sensibilităţii, sunt atribute ce caracterizează, aşa cum arată Gilbert Durand, cultul Doamnei izbucnit după sinistrele Evului Mediu care demonizau femeia metaforizând‑o prin apele negre, reprezentare a sângelui menstrual, a impurităţii şi maleficului (vezi eseul Întuneric mai presus de lumină, Arca nr. 2/2022). Binemeritând această „reabilitare a eternului feminin”, Doamna epocilor renascentiste şi romantice reface legătura cu arhetipurile ancestrale ale Marii Zeiţe, ale Mamei Primordiale, constituindu‑se în focarul înspre care tind gândurile şi năzuinţele eroilor, motivaţia supremă a vieţii şi a acţiunilor lor. Chinuitoarea solitudine a lui Roberto de la Grive (Insula...), prizonier pe epava Daphne, e contrabalansată doar de scrierea unui roman despre fermecătoarea Lilia căreia n‑a îndrăznit să‑i mărturisească iubirea sa, inventându‑şi chiar, ca răzbunare pe propria‑i neputinţă, un alter ego negativ, cumplitul frate geamăn Ferrante, cel ce, după o schemă asemănătoare dramei lui Cyrano (schemă livrescă ce dinamizează şi trama din Misterioasa flacără...), cucereşte nurii iubitei sale dându‑se drept Roberto. Sfâ­şierile interioare amplificate până la paroxism de singurătatea irevocabilă a naufragiului îşi găsesc scurte şi admirabile antracte în viziunea Columbei de Culoarea Naramzei ce s‑ar cuibări pe insula intangibilă zărită de pe Daphne, locul unde ziua de ieri se preschimbă în azi. Întruchipare a purităţii crinului în regnul animal, porumbiţa portocalie îi vrăjeşte pe cei aleşi să‑i vadă zborul prin candoarea, blândeţea şi fidelitatea ei necondiţionată. La fel ca în Misterioasa flacără..., lui Roberto doar i se pare că o zăreşte în momentul în care dă foc epavei şi îşi încredinţează trupul nesfârşirii mării. Nici fidelitatea, nici blândeţea, nici puritatea nu‑şi găsesc un cuib stabil în real.

Doar în fabulă. Doar în lumea intermediară în care pervertirile civilizaţiei sunt cât de cât cârpite cu firişoarele ingenuităţii animale. Procedeu extins la scriitorul italian care vede în puritatea şi forţa speciilor inferioare (excluzând inevitabilele excepţii) un model demn de luat în considerare. „Orice arhetipologie trebuie să pornească de la un Bestiar”, afirmă Durand, şi asta pentru că nici măcar străvechile populaţii ce au fondat mitologiile lumii, nepervertite încă de facilităţile tehnologice şi de puteri sociale supradimensionate, nu creditau rasa umană ca având atribute exemplare. Este scenografia fantasticei călătorii a lui Baudolino (Baudolino) către soarele răsare, în căutarea Împărăţiei Preotului Ioan, loc de unde au pornit şi Magii către Bethleem, tărâm al păcii şi înţelegerii care ar putea constitui un model pentru societatea creştină vestică măcinată de ură şi lupte fratricide. O Ithaca a spiritului, inabordabilă, mai ales de o personalitate fascinant inconsecventă, pitoresc mincinoasă precum cea a eroului. Odiseea sa e însă o magnifică reuşită literară. Descrierile, întâmplările, cadrele şi fauna legendară ce le populează vin precum o parafrazare a periplului lui Ulise, purtând suplimentar parfumurile exotice ale peliculelor de călătorii în necunoscut. Şi stranietatea ingredientelor şi elementelor naturii din picturile impresioniste şi de după, ce explodează precum un foc de artificii, realcătuind realitatea în culori şi ipostaze neverosimile. Traversarea dificilă a râului Sambatyon ce separă, asemeni Styxului, topografia cunoscută de întinderile indescifrabile, înfăţişează aventurierilor peisaje greu şi de exprimat în cuvinte: „Era o înroşire de hematituri şi cinabruri, o fulgerare de sineală de parc‑ar fi fost oţel, un zbor înalt de fărâmături de orpimeturi de la galben la portocaliu ţipător, un azuriu de armeniu, o albeaţă de cochilii calcinate, o unduire verde de malahituri, o destrămare de litargir în şofranuri din ce în ce mai palide, o ţâşnire de realgar, un râgâit de pământiu înverzit care pălea în pulbere de crisocol şi apoi se muta în nuanţe de indigo şi violet, un triumf de aurărie mozaicată, o împurpurare de ceruză arsă, o vâlvătaie de sandrac, o moarare de cretă argintoasă, o unică transparenţă de alabastruri”. O adevărată, cum se exprimă teoreticienii neuroştiinţelor, furtună perceptivă, exprimată printr‑o incitantă poetică minerală. Dar Eco nu se limitează la metafora geologică. Creaturile ce se ivesc din toate direcţiile, uimite de străinii ce le calcă teritoriul, înfricoşătoare ori doar stupide la aspect, dar cu totul benefice, prietenoase, unele loiale până la sacrificiu, nu sunt cu nimic mai prejos. Apar monopozi care se deplasează mai iute decât fulgerul în pofida unicităţii membrului de care dispun; blemi îndesaţi şi păroşi, lipsiţi de cap, doar cu o gură ca o rană în mijlocul pieptului; panoţi, humanoizi cu toate organele aferente, doar cu urechile imense pe care şi le înfăşoară în zilele friguroase în jurul trupului, ca o mantie; camelopardali, ponci, păsări roq, circumcelioni obsedaţi de ideea martiriului pe care îl cerşesc când întâlnesc pe oricine. Gilbert Durand, în încercarea sa laborioasă de a elabora o fantastică transcendentală, se întreabă dacă lucrurile pot fi încărcate cu un al doilea sens universal, „dacă am putea dovedi că există o realitate identică şi universală a imaginarului”. Eco, bine antrenat în analiza forţei sensurilor, semnificanţilor şi a codurilor, insinuează prin călătoria lui Baudolino un răspuns categoric afirmativ. Nimic din ceea ce descrie nu se abate fundamental de la „legile Verosimilului”, iar fauna miraculoasă de peste Sambatyon, un pic curăţată de arabescurile literare, e posibil să fi existat în cursul miliardelor de ani de evoluţie, dar să fi dispărut laolaltă cu alte miliarde şi miliarde de specii, nefiind viabilă. Roberto de la Grive (Insula...) chiar postulează o Țară a Romanelor populată de „lucruri ce poate nu s‑au petrecut cu adevărat, dar care ar fi putut foarte bine să se‑ntâmple”. Reluare epică a ideii de sorginte aristoteliană de lumi actuale şi lumi posibile, conceptualizată de semioticianul italian în volumul Lector in fabula, la care am făcut referire în prima parte.

Însă Ithaca nu este atinsă. Întreaga pleiadă de făpturi ale ţinuturilor din Pndapetzim nu sunt locatare ale Împărăţiei Preotului Ioan ci doar ale regatului alăturat, al Diaconului Ioan, fiul său. Împărăţia e într‑adevăr juxtapusă, dar intangibilă, chiar şi de conducătorul ei. La fel ca în romanele menţionate anterior, proiectul e doar pe cale să se realizeze. Paradisul nu are manifestare în real, sunt noţiuni incongruente. Iar dacă ar fi să fie actualizat, nu ar mai fi Paradis, ci doar o fantoşă, o năzărire irelevantă. În fapt, Baudolino nici nu‑l mai vizează. Mai ales că totul a pornit dintr‑o farsă destinată lui Frederic Barbarosa, părintele său adoptiv dispărut, în intenţia fantasmagorică de a‑i spori nemăsurat gloria. Dar, la fel ca în alte scrieri, semnele creează în cele din urmă realitatea. Împărăţia Preotului Ioan există, dar căile înspre ea sunt impracticabile. În schimb, îşi găseşte cu totul altfel propria împlinire. Ypatia, fiica tribului satirilor ce vieţuiesc pe un munte la marginea Pndapetzim‑ului, o făptură de o frumuseţe stranie şi irezistibilă, femeie diafană cu picioare de capră, îmbinare a nobleţei spiritului cu energia naturii, îl antrenează în turbionul unei idile vertiginoase. Satira nu întrupează doar simpla nobleţe a spiritului, ci varianta ei cea mai înaltă, cea a începuturilor, a gândirii în acurateţe, a cunoaşterii sub libertatea absolută a principiilor. Tribul Ypatiei este urmaş al celebrei Hypathia din Alexandria, ultima filosoafă a antichităţii, ucisă bestial împreună cu toţi adepţii şcolii ei neoplatonice la începutul secolului 5 din ordinul patriarhului Chiril, pe motivul că sminteşte poporul cu erezii păgâne. Un grup restrâns de tinere discipole au reuşit cu greu să scape de masacru şi să se refugieze în aceste ţinuturi de la capăt de lume unde se străduie să menţină vie flacăra inteligenţei şi a ştiinţei Hypathiei. Implicit, a întregii înţelepciuni a Antichităţii. Eco realizează prin această mirifică povestioară mai mult decât o parabolă, chiar şi decât o filosofie a istoriei: o adevărată ontologie a culturii. Istoria e iraţională şi amorală, ea ţine omenirea antrenată într‑o permanentă zbatere, într‑un vârtej de lungi etape de întuneric, îndulcite sporadic cu scurte perioade de licăriri ale acalmiei, uneori de‑abia întrezărite. Istoria nu cunoaşte omenia, nici empatia. Nu are nicio ezitare în a spulbera ciclic roadele creativităţii împreună cu toţi cei ce au trudit la pârguirea lor. Aşa s‑a întâmplat de când lumea, aşa e pe cale să se întâmple în chiar zilele noastre. În toată această nebunie, cultura se străduie să păstreze inalienabil un firişor de echilibru, o curgere smerită a valorii ferită de urgiile timpului. Iar când prăpădul terestru atinge apocalipse, firavul pârâu se ascunde în subteranele gliei, în aşteptarea clipei în care poate răzbate din nou la suprafaţă. Ypatiile lui Eco sunt personificarea rezistenţei la această realitate brutală. Iar metisarea lor interspecifică simbolizează traiectul firesc al adevăratei înţelepciuni care trebuie să pornească de la ingenuitatea naturii, de la puritatea elementelor, de la sevele htoniene şi să se ducă treptat, umil dar neabătut, către piscurile înţelegerii lumii. Nu unul invers, atârnat histrionic de grinzile artificiale ale preconcepţiilor, ale dogmelor şi ale falselor certitudini. Ale cărui ţinte sunt fixate îndărătnic încă dinaintea purcederii la demonstraţie.

Astfel, metafizica ypatiilor, asemeni înfăţişării lor, este una monumental sincretică. Un nestăvilit iureş de idei, concepte şi doctrine se îmbină într‑o cosmogonie derutant de simplă pe care numai un acrobat al vocabulelor de talia lui Umberto Eco le‑a putut înjgheba fără fisuri evidente. În tonalitatea predominantă a scepticismului pyrrhonian, neoplatonismul alexandrin, îmbrăţişarea aparent paradoxală între stoicism şi epicureism, buddhismul Zen ori tantrismul, chiar şi strădaniile apofatice ale lui Clement ori ale ciudaţilor părinţi cappadocieni, nemaivorbind de o puzderie de mituri orientale, toate la un loc vin să edifice teoria unei lumi care ne derutează şi fascinează în aceeaşi măsură. Universul este creaţia Unului, a Zeului despre care „nu poţi spune dacă există sau nu există, el îmbrăţişează totul dar nu e nimic; îl poţi numi doar cu ajutorul neasemănării”; e „o lumânare fără flacără, o flacără fără foc, un foc fără căldură, o lumină obscură, un bubuit tăcut..., o rază a propriei bezne”, pentru care „timpul e o veşnicie care bâlbâie”. Din apatica‑i generozitate, el se răspândeşte împuţinându‑se, luminează topindu‑se, iscând multiplicitatea, spărgându‑se în diverşi zei mesageri, în elementele şi creaturile terestre. Prin această cosmică transformare „a pierdut controlul opuselor” ce germinau în unitatea lui în deplină armonie, transformându‑se acum în inamici ireconciliabili, în permanentă luptă, în tot ceea ce noi resimţim drept bine şi rău. Zeul nu este nici bun, nici puternic, nici drept, nici înţelept „pentru că orişice lucru ai spune despre el nu l‑ar exprima niciodată”. E doar „o voinţă fără scop”. O disponibilitate fără proiect. O deversare fără bazin. O incontinenţă (nu scria Eco în altă parte, supra‑expresiv, că „i‑a scăpat lumea cum ne scapă nouă pişatul”? – Misterioasa flacără...).

În această gigantică „dramă care este planul universului”, cum se exprimă Plotin, ypatiile au misiunea înaltă şi ingrată de a readuce lucrurile pe făgaş. „Noi, Baudolino, suntem menite să‑l vindecăm pe Zeu, nouă ne‑a fost încredinţată mântuirea lui”. Uluitoare şi superbă dispunere în oglindă a doctrinei creştine a redempţiunii! Adevărată teodicee în care sentinţa finală nu mai e una, precum la Leibniz, dinainte fixată. Rodul creaţiei Creatorului nu mai e un simplu produs finit, un artefact încremenit, un dat irevocabil şi incontestabil, ci e un catalizator activ, participant perpetuu la actul creaţiei, ce devine unul permanent, în tandem cu Divinitatea, fiecare suplinind failibilităţile celeilalte părţi. Din conlucrarea cărora poate fi restabilit echilibrul, sau nu. „Învăţăm să devenim mesagere între ceea ce stă sus şi ceea ce stă jos, încercăm ca acel curent în care Zeul se emană să poată fi urcat îndărăt, puţin, dar arătăm naturii că acest lucru e cu putinţă”. Principiu de mare onestitate, unic, de negăsit în niciuna dintre marile, ori mai măruntele agregate dogmatice, unde certitudinea absolută ia în mod categoric locul îndoielii, al fireştii rezerve pe care orice spirit judicios ar trebui să o adopte. A avea forţa de a înlocui predicatul eu ştiu cu eu încerc, de a preschimba emfaticul da în modest‑onestul poate, e o dovadă de rarisim rafinament intelectual. Nu înseamnă însă că nu se alunecă puţin şi în ispita, deloc stridentă, a conştiinţei măreţiei propriei misiuni: „Noi trebuie să regăsim armonia dintre contrarii, trebuie să ajutăm zeii, trebuie să reînviem aceste scântei, aceste amintiri ale Unicului care zac încă înmormântate‑n sufletul nostru şi‑n lucrurile însele”. Până în punctul în care „vom fi redat Zeului pacea şi încrederea”. Incantaţie emoţionantă, învăluitoare, cu adevărat siderală, care conferă sensuri esenţiale întregii structuri polifonice a compartimentelor inferioare, a vocilor medii şi grave care urmează nişte algoritmi deştepţi, spectaculoşi, dar incompleţi. Ce n‑ar fi, în absenţa ei, decât o orbecăială de şuierături disonante. De aceea literatura lui Eco nu poate fi citită fragmentar decât fără niciun folos. Sau cu unul strict enciclopedic.

Roberto de la Grive (Insula...) percepe natura ca pe un „teatru grandios din care noi vedem numai ceea ce autorul a pus în scenă. Din locul nostru noi nu vedem teatrul aşa cum e realmente: decorurile şi maşinile au fost puse în aşa fel încât să facă o frumoasă impresie de departe, în timp ce roţile şi contragreutăţile ce produc mişcările au fost ascunse vederii noastre”. Este probabil cea mai bună sinteză a viziunii scenografice din romanele lui Eco, el însuşi fiind „un om de meserie” care e „capabil să ghicească cum s‑a obţinut ca o pasăre mecanică să se ridice aşa dintr‑odată în zbor”. Iar actorii? Aici are un cuvânt de spus Plotin: „marile probleme ale oamenilor nu sunt decât nişte jocuri... Da, totul se petrece ca pe scenă: şi uciderile, şi morţile, şi prădăciunile”. Omul nu ştie că „şi atunci când varsă lacrimi sau când le ia în serios, de fapt, joacă un rol. Numai partea serioasă din om poate întreprinde, în mod serios, fapte serioase; în rest, omul nu este decât o jucărie”. Parcurgând însă atent reprezentaţia lui Umberto Eco, în contiguitate cu spectacolul lumii de‑adevăratelea, eşti tentat să pui sub semnul incertitudinii însăşi existenţa ipoteticelor „fapte serioase”. Poate că serios este doar jocul în sine, fabulosul, inepuizabilul, tragicul şi insignifiantul lui tumult. Poate că sala şi lojele sunt goale şi aplauzele nu vor răsuna în final. Te întrebi atunci insistent: cui foloseşte întregul spectacol? Sau poate că nu e decât o repetiţie generală?...

Notă. Citatele şi referinţele sunt din volumele:

Umberto Eco, Pendulul lui Foucault, Pontica, 1991

Umberto Eco, Insula din ziua de ieri, Pontica, 1995

Umberto Eco, Baudolino, Pontica, 2001

Umberto Eco, Misterioasa flacără a reginei Loana, Polirom/Pontica, 2004

Umberto Eco, Cimitirul din Praga, Polirom, 2011

Jean Delumeau, Frica în Occident (secolele XIV‑XVIII). O cetate asediată, Meridiane, 1986

Gilbert Durand, Structurile antropologice ale imaginarului, Univers Enciclopedic, 2000

Henri Bergson, Cele două surse ale moralei şi religiei, Institutul European, 1992

Roland Barthes, Romanul scriiturii, antologie, Univers, 1987

Pierre Hadot, Plotin sau simplitatea privirii, Polirom, 1998