ESEU

Cosmin Victor Lotreanu
Consul General al României la Trieste

Iminenţa ireparabilului: Dobrica Cosic, ultima redută a moderaţiei

„Transformarea democratică radicală a ansamblului structurilor politice, economice şi de stat, instaurarea unei societăţi deschise, pluraliste, fondate pe libertatea cetăţeanului ce se bucură de drepturile definite de convenţia de la Helsinki şi deciziile CSCE. Da, ştiu! O astfel de Iugoslavia este o utopie... În Istorie energiile iraţionale au fost adesea mai puternice decât raţiunea.” (Dobrica Cosic)

Iugoslavia ultimului deceniu al secolului XX a fost o succesiune de drame cu incalculabile consecinţe nu numai în privinţa imploziei statului federal post‑Tito ci şi, mai cu seamă, în tot tabloul atât de complex şi traumatic la nivelul comunităţilor, noilor state apărute şi, poate în primul rând, resentimentelor. Ecourile conflictelor sângeroase şi punctate de episoade de o violenţă extremă sunt încă perceptibile şi, cel mai probabil, în acest spaţiu încă nu a sosit timpul unei depline reconcilieri. Consider însă demnă de semnalat reliefarea unor cuvinte transmise peste timp de personaje ce astăzi nu mai sunt printre noi dar care, la timpul lor, au încercat, uneori poate prea târziu, să se opună ireparabilului, să oprească un val al distrugerii cu puţine mijloace avute la dispoziţie. În acest sens conduita lui Dobrica Cosic (1921‑2014) ca preşedinte al Iugoslaviei (15 iunie 1992‑31 mai 1993) merită atenţia celor ce studiază sau se preocupă de anii post‑Tito ai acestui stat federal. Conduită singulară dar poate tardivă în contextul unei opoziţii ferme faţă de climatul şi liniile politice din Parlamentul de la Belgrad (Adunarea Federală) dominat de reprezentanţii Partidului Socialist (condus de Slobodan Miloşevici) respectiv Radical. (Vojislav Seselj) Am lecturat recent volumul memorialistic al lui Dobrica Cosic[1] iar alocuţiunile sale din ajunul Crăciunului (6 ianuarie 1993[2]) respectiv ulterioare destituirii sale de către Adunarea Federală (2 iunie 1993) conţin elemente de amară luciditate şi profund realism alături de anticiparea catastrofei ce deja îşi făcea simţită prezenţa. Cuvintele lui Dobrica Cosic sunt elocvente în primul rând pentru că autorul acestora a fost scriitor[3], participant la al doilea război mondial alături de trupele conduse de Iosip Broz Tito, membru al Comitetului Central al Ligii Comuniştilor din Iugoslavia, îndepărtat însă în anul 1968 din structurile de putere fiind acuzat de naţionalism sârb. De altfel inclusiv în alocuţiunile sus‑menţionate se face simţită opoziţia sa faţă de Tito şi titoism. Dobrica Cosic a fost membru al Academiei Sârbe de Ştiinţe şi Arte, for care în anul 1986 a lansat un Memorandum socotit preludiul pan‑sârbismului, early warning message al sfârşitului Iugoslaviei aşa cum a fost construită de Tito. Privind retrospectiv autorul recunoaşte însă particularitatea regimului Tito şi a şefului statului, cu precădere în ceea ce înseamnă atitudinea moderată în privinţa represiunii dizidenţilor: „Eu însumi nu am fost niciodată arestat deşi împreună cu Djilas am fost figurile centrale ale opoziţiei sârbe. Am avut libertatea de a scrie şi un public care m‑a citit... În schimb Tito m‑a transformat într‑un proscris al vieţii publice şi mi‑a eliminat orice posibilitate de acţiune.”

Am reflectat mult timp asupra consideraţiilor lui Dobrica Cosic. Percepţia sa asupra istoriei celor două Iugoslavii ale secolului XX (Regatul Sârbo‑Croato‑Sloven devenit Regatul Iugoslaviei respectiv Iugoslavia federală postbelică condusă de Tito) se distinge prin realism şi relativă obiectivitate: „Din punct de vedere politic (Regatul Sârbo‑Croato‑Sloven), psihologic şi moral a fost o unificare a învingătorilor şi învinşilor din război, a elibe ratorilor şi a celor eliberaţi. Dar în istorie eliberatorii nu au fost niciodată doar eliberatori.” Aceste ultime cuvinte aduc cu ele însele fără îndoială similitudinile istoriei, lumii de ieri şi de astăzi, de ce nu din perspectiva, dacă îmi este permis, versurilor eminesciene de odinioară: „Alte măşti, aceeaşi piesă/ Alte guri, aceeaşi gamă”... Pentru spaţiul sud‑slav anul 1918 din perspectiva lui Dobrica Cosic a fost un creuzet mai degrabă conjunctural în care „aspiraţia naţională seculară sârbă, unificarea acestora într‑un singur stat s‑a alăturat reflexului croaţilor şi slovenilor ce însă au văzut în noua lor ţară un mijloc de eliberare de sub tutela dualistă în faţa răsuflării expansioniste a Italiei şi Austriei.” Omogenitatea şi stabilitatea Regatului au fost departe de a constitui o realitate; „s‑au manifestat periodic separatismul croat, autonomismul sloven dar şi militarismul şi iugoslavismul sârb prin mijloace non‑democratice.” Pe de altă parte „a doua Iugoslavia s‑a născut în tranşee” sub forma unui „Stat‑Partid” în care unificarea post‑război a avut la bază, în accepţiunea autorului, „minciuna simetriilor forţate.” Este vorba cel mai probabil de o nivelare, de o culpă egală a tuturor popoarelor ce au constituit noua Iugoslavia federală. Vina pentru traumele celui de al doilea război mondial în condiţiile în care inamicul comun a fost nazismul, aparţine în egală măsură, fără mărimi comparabile, cetnicilor sârbi ai lui Drazen Mihajlovic, ustaşilor croaţi ai lui Ante Pavelic, albanezilor din „Balli Kombetar”. În această perioadă însă episoadele de luptă intra muros nu au fost deloc reduse ca număr şi amploare.

Dobrica Cosic a rămas până la finalul vieţii sale un opozant al lui Tito, al Iugoslaviei construite de acesta dar poate prea târziu a regimului naţionalist al lui Milosevic. Autorul nominalizează Constituţia din 1974 (ge neratoarea periferizării Serbiei şi cea care „a transformat o Federaţie de şase Republici într‑o Confederaţie de opt Republici şi două Provincii Autonome”) ca primă cauză a imploziei, urmată de evenimentele ce au dus la criza economică, socială şi politică gravă din anii ’90 ai secolului trecut. Soluţia pentru ca Iugoslavia să supravieţuiască este (vorbim de anul 1993) cea din motto‑ul articolului, dublată de consideraţii ce, dacă ar fi fost ascultate sau acceptate, ar fi schimbat poate soarta Balcanilor: „Dacă mă pronunţ astăzi pentru un stat sârb nu am în vedere o entitate exclusiv sârbă ci înainte de toate democratică; dacă militez totuşi pentru Iugoslavia doresc în mod ferm ca aceasta să fie democratică sau să nu mai fie; nu sunt partizanul unei societăţi în care naţionalitatea să constituie calitatea primară, ci sunt partizanul unei societăţi al cărei postulat să fie persoana, individul, cetăţeanul şi nu naţiunea sau confesiunea.”

Dobrica Cosic anticipă corect (1993) soluţia pentru o renaştere a naţiunii sârbe pe „ruinele titoismului, Iugoslaviei şi în zorii civilizaţiei informatice globale”, o naţiune ce „trebuie să îşi definească noi obiective naţionale şi sociale”: „Trecerea de la o societate ideologizată la una liberă, modernă şi deschisă, rezistenţa în faţa tiraniei mediocrităţii majoritare, inteligenţa şi curajul de a ne recunoaşte limitele, acele limite ce au constituit tragedia istoriei noastre.” Autorul a avut bărbăţia şi obiectivitatea de a vorbi deschis, în Serbia anului 1993 dominată de naţionalismul belicos al lui Miloşevici respectiv de extremismul lui Seselj, de „limitele noastre”. Aici putem recunoaşte tarele unora dintre societăţile post‑comuniste din Europa de Est în care nu neapărat ieşirea din dictatură a avut ca rezultat imediat democraţia în adevăratul sens al cuvântului: „Megalomania şi mitomania naţionale, obsesia etnicităţii pure, opinia largă a clasei politice privind coliziunea drepturilor omului cu interesele poporului, rezolvarea imediată şi categorică a problemei Kosovo pe baza drepturilor etnice, istorice şi culturale, reforma instrucţiunii publice inclusiv prin acceptarea particularităţilor istorice, regionale şi culturale” etc.

Alocuţiunea rostită în ajunul Crăciunului ortodox de rit vechi (6 ianuarie 1993) de Dobrica Cosic, preşedintele Republicii Federale Iugoslavia compusă la acea dată din Serbia şi Muntenegru, a fost una cu accente dramatice şi încărcată de o componentă umană profundă. Asistăm poate la una din luările de poziţie cele mai elocvente în ceea ce înseamnă un lider politic aflat singur în faţa furtunii dar care continuă să persevereze în promovarea moderaţiei şi atitudinii cumpătate în pofida iminentului eşec, nu numai al unei clase politice sau a unui sistem ci al naţiunii însăşi: „Riscăm, într‑un viitor apropiat, să ne confruntăm cu încercări teribile şi suferinţe pe măsură... zilele pe care le trăim sunt probabil pentru noi perioada cea mai dificilă din secolul XX. Aş spune că probabil doar anul 1915 a fost poate mai tragic decât acest an 1993 ce începe. Un sfert din poporul nostru este implicat într‑un război înfricoşător şi se teme de perspectiva genocidului, o zecime este în exil iar restul a fost plasat de întreaga comunitate internaţională în carantină.” Preşedintele Cosic a definit în mod direct „forţele unei stupidităţi malefice ajutate de iluziile noastre naţionale şi ideologice, incapacitatea noastră de a ne confrunta cu epoca modernă, imaturitatea noastră în a înfrunta încercările istorice susţinute toate acestea de politicieni iresponsabili şi însetaţi de putere...forţe absurde şi distrugătoare ce ne‑au înconjurat cu o barieră a neînţelegerii, dispreţului şi urii....din toate părţile ne ameninţă suferinţe mai grele decât tot ceea ce am cunoscut până acum.” Cuvinte dure dar realiste în care un şef de stat izolat s‑a confruntat curajos dar din păcate fără speranţă, într‑o luptă inegală, cu un mediu politic ales dominat de radicali extremişti şi intoleranţi, adepţii lui Seselj sau Miloşevici.

Dobrica Cosic îşi dezvăluie vocaţia literară inclusiv în acest discurs politic în care fiecare idee are o valenţă testamentară, de şef de stat ce încearcă să lupte chiar şi atunci când nu mai există practic nicio speranţă. Lecturând cuvintele rostite de preşedintele Iugoslaviei încă în funcţie (urma să fie destituit peste câteva luni de o Adunare Federală ostilă şi belicoasă) mi‑am amintit atât de versurile poetei iraniene Forugh Farrokhzad („Aminteşte‑ţi de zbor/Pasărea a murit”) cât mai ales de formula lapidară dar atât de caracteristică acestui spaţiu, rostită de poetul şi episcopul muntenegrean Petar Petrovic‑Njegos: „Să fie ceea ce nu poate fi”: „Sunt mai îngrijorat ca niciodată pentru soarta poporului sârb din Bosnia şi Herţegovina dar şi pentru viitorul Republicii Federale Iugoslavia... nu suntem singuri, avem alături oameni de Stat înţelepţi, serioşi şi implicaţi: Cyrus Vance, Boutros‑Ghali, Lord Owen, Elie Wiesel şi numeroşi alţi oameni politici, intelectuali şi jurnalişti greci, români, britanici, ruşi, americani, francezi, italieni”; „trebuie să mergem către ei, adevăraţi oameni ai păcii şi democraţiei, să le întindem o mână prietenească. Nimeni nu ne va ajuta în propriul nostru dezastru dacă nu ne ajutăm în primul rând noi între noi... Avem oare forţa şi inteligenţa de a învinge întâi de toate răul din noi înainte de a ne confrunta cu răul ce ne înconjoară?.. Radicalismul şi extremismul şovinist ameninţă să arunce ţara în abisul politic al Europei.”

Alocuţiunea lui Dobrica Cosic s‑a încheiat cu un ultim apel în faţa ireparabilului, a tăvălugului istoriei ce va aduce cu sine drame şi războaie succesive în Bosnia şi ulterior Kosovo, în interiorul Serbiei însăşi, cu reverberaţii şi resentimente ce fac încă improbabilă o reală şi durabilă reconciliere: „Poimâine va fi prea târziu. Pentru noi acum zilele au greutatea şi importanţa anilor iar săptămânile a deceniilor. Timpul irosit acum este irosit pentru totdeauna.”

Urmare destituirii sale din funcţia de preşedinte al Republicii Federale Iugoslavia (31 mai 1993), Dobrica Cosic a adresat un ultim apel către naţiune în ziua de 2 iunie 1993. Nu mai puţin fortificat de aceleaşi idei afirmate încă o dată cu tărie şi hotărâre, de această dată ostracizarea celui ce a imaginat un cu totul alt tip de tranziţie către o lume diferită faţă de Iugoslavia lui Tito în viabilitatea căreia de fapt nu a crezut niciodată, este o realitate: „Am fost constrâns să mă adresez cetăţenilor Republicii Federale Iugoslavia prin intermediul agenţiei Tanjug... ţara noastră a fost lovită de sancţiunile întregii lumi, fiind izolată de întreaga comunitate internaţională...Serbia şi Muntenegru au întreprins într‑un ritm mult prea lent reforme democratice, Serbia cu o puternică tendinţă autoritară şi reziduuri titoiste în propriul sistem politic iar Muntenegru favorabil emancipării dar retrimis la rădăcini de moştenirea sa istorică.” Fostul preşedinte a vorbit deschis de regimul sancţiunilor ce s‑a tradus prin „decădere accelerată a economiei, pauperizarea populaţiei, irosirea energiilor naturale şi umane ale ţării, un aspect ce, de decenii deja, ameninţă să ne ducă la catastrofa naţională şi socială.” Ideile sus‑menţionate relevă nu numai un Dobrica Cosic realist şi conştient pe deplin asupra viitorului întunecat, pentru mai mulţi ani, al ţării sale ci şi acelaşi implacabil opozant al lui Tito şi al statului iugoslav pe care acesta l‑a creat şi simbolizat. Dobrica Cosic, aspect întâlnit mai rar la liderii politici, şi‑a asumat eşecul proiectului său de construcţie statală: „În discursul de investitură din Adunarea Federală am menţionat trei principii de bază pentru o evoluţie pozitivă a ţării noastre: Alegeri democratice anticipate pentru Adunările Republicane şi Adunarea Federală, formarea unui guvern de uniune democratică, de consens naţional şi oameni competenţi, în fine o reformă profundă constituţională a Statului federal şi a Republicilor sale. Din obiectivele de un interes vital şi istoric pentru Serbia şi Muntenegru unul singur a fost îndeplinit: Am organizat alegeri anticipate al căror caracter democratic nu a convins opoziţia şi opinia publică sârbe, am întărit forţele conservatoare şi extremiste care au împins viaţa politică într‑o regresie din ce în ce mai accentuată, poporul în mizerie şi deznădejde şi Statul în ruină.”

Dobrica Cosic i‑a atacat frontal pe Slobodan Milosevici şi Vojislav Seselj, liderii Partidului Socialist Sârb respectiv al Partidului Radical Sârb: „Ei au impus destituirea mea. O destituire pe care coaliţia socialist‑radicală nu a obţinut‑o mai devreme din cauza unor reticenţe ale oamenilor politici din Muntenegru sau a faptului că preşedintele Serbiei s‑a gândit că plecarea mea le‑ar putea cauza griji suplimentare, în special în străinătate.” Pentru a fi şi mai explicit, autorul a descris direct „coaliţia funestă pentru viitorul ţării între Partidul Socialist şi Partidul Radical, două formaţiuni autoritare, a doua fiind în mod categoric extremistă.”

Dobrica Cosic a explicat atât poziţia sa singulară („fără partid politic, fără presă sau suportul unei opinii publice active, fără un sprijin organizat şi durabil, am fost şi sunt singur pe o scenă politică inflamată dar încărcat de responsabilităţi uriaşe în faţa cetăţenilor Serbiei şi Muntenegrului”) cât şi dilema sa interioară, a unui om politic sfâşiat între tentaţia de a renunţa („să mă retrag de la preşedinţia Republicii consecvent propriilor convingeri şi proiecte pre‑electorale; nu am recurs la acest gest crezând că angajamentul meu în favoarea unei politici externe pacifice ar fi fost în măsură să influenţeze pozitiv politica europeană şi a SUA faţă de ţara mea”) sau de a continua până la capăt, cu aceleaşi convingeri, într‑o luptă pierdută avant la lettre („mi s‑a recomandat să nu‑mi părăsesc postul de Preşedinte, această retragere având consecinţe asupra ţării; nu am demisionat pentru că mi‑a fost teamă să nu compromit printr‑un gest personal eforturile de pace întreprinse în sensul redresării poziţiei noastre imposibile în sânul comunităţii internaţionale”) Dobrica Cosic a rămas şi a înfruntat un climat insuportabil, „expus agresivităţii vulgare a extremiştilor naţionali, mai ales a celor din Partidul Radical precum şi ostilităţii viclene a aliaţilor săi din Partidul Socialist.” Fostul şef de stat a anticipat cu clarviziune secesiunea Muntenegrului („politica şi viaţa popoarelor din Serbia şi Muntenegru a căror schismă politică este din ce în ce mai evidentă”), victoria imediată dar însoţită de consecinţe incalculabile a forţelor politice extremiste sârbe coroborată cu dezamăgirea profundă faţă de articularea şi coagularea reduse ale opoziţiei democratice („creşterea extremismului naţionalist agresiv susţinut de apetitul pentru putere al Partidului Socialist şi al şefului acestuia, cutremurat de lipsa de putere politică şi morală a opoziţiei şi forţelor sănătoase patriotice de a salva ţara din faţa haosului în care cei răi sfârşesc prin a câştiga”), rolul nefast şi distrugător al organului legislativ („Adunarea Federală, cu majoritatea sa pasivă şi conservatoare, nu este la înălţimea necesităţilor existenţiale ale ţării şi al momentului istoric pe care‑l trăim”), în fine pretextul formal al destituirii sale, ridicol prin titulatură („pregătirea unui puci militar”). De fapt o reuniune normală a şefului statului cu Statul Major al armatei transformată de adversarii politici în tentativă de lovitură de stat. Slobodan Miloşevici, pe lângă o a doua mazilire prin mijloace neortodoxe (prima fiind cea de îndepărtare a lui Ivan Stambolic, cu câţiva ani mai devreme) a unui important om politic, şi‑a dovedit caracterul său de „discipol ideologic al lui Stalin şi Tito.” În acest punct personal am o altă opinie, adversitatea lui Dobrica Cosic faţă de Iosip Broz Tito având o componentă subiectivă certă. În tot ceea ce a însemnat eliminarea adversarului politic, Stalin şi Tito au avut metode, concepţii şi punere în aplicare complet diferite. Cu toate acestea, destituirea preşedintelui Dobrica Cosic a fost „o manevră clasică stalinistă, rod al unei calomnii şi presiuni majoritare a două partide totalitare.” Aici autorul are dreptate pe deplin.

Declaraţia politică a lui Dobrica Cosic s‑a încheiat prin denunţarea unei „mari erori politice şi morale” (destituirea), a unui „act ce a desfigurat un portret deja caricaturizat al poporului nostru.” Concluzia a fost una adevărată şi fără echivoc: „Un totalitarism este pe cale să se reinstaureze în ţara noastră.” Iar cuvintele din finalul alocuţiunii lui Dobrica Cosic („numai istoria şi timpul sunt în măsură să judece valoarea actelor şi acţiunilor mele”) m‑au dus cu gândul, dincolo de anii tragici şi dramatici de război ce au urmat, de procesul de pace dificil şi laborios, la lipsa de speranţă aşa cum a fost aceasta simţită de puţinii oameni politici din Iugoslavia anului 1993. Şi, reflectând la istoria atât de traumatică a spaţiului ex‑iugoslav al acelor ani şi nu numai, cred că versurile aceleiaşi poete iraniene, Forugh Farrokhzad, întregesc un tablou în care un om politic, dar în primul rând un om de cultură, a încercat să se opună până la capăt unei escaladări implacabile şi suicidare:

„Nimeni nu mai visa iubirea

Nimeni nu mai visa începuturile

Nimeni de fapt nu mai visa nimic.”

[1] Dobrica Cosic, « L’Effondrement de la Yougoslavie. Positions d’un résistant, ed. L’Age D’Homme, 1994.»

[2] În Serbia Crăciunul se sărbătoreşte la data respectivă, după calendarul iulian. (n.a.)

[3] autor al romanelor Daleko Je Sunce/Soarele este departe, Koreni/ Rădăcini sau Vreme, prijatelji/Timp, prieteni