ARTE VIZUALE
Carmen Neamțu
eseistă, Arad
Vitrina cu spectacole
Râzi pe Titanic
Design afiş: Laurian Popa
Teatrul Clasic „Ioan Slavici”, Arad, sala „Studio”, spectacolul Titanic vals de Tudor Muşatescu; regia: Celina Niţu; decor: Irina Chirilă; costume: Mădălina Baciu; coloana sonoră: Radu Moţiu. Cu actorii: Ștefan Statnic, Carmen Vlaga Bogdan, Adriana Ghiniţă, Robert Danci, Iulia Pop Dragoş, Bogdan Neciu, Roxana Sabău, Alex Popa, Zoltan Lovas, Ioan Peter, Florin Covalciuc, Călin Stanciu.
La sala „Studio” a teatrului arădean merită să vedeţi comedia Titanic vals de Tudor Muşatescu (1903-1970), piesa care nu şi-a pierdut prospeţimea, chiar dacă a fost scrisă în 1932. Autorul însuşi stabilea coordonatele spectacolului: „acţiunea se petrece în zilele noastre, în orice oraş unde există soacre, neveste şi prefecturi”.
Regizoarea Celina Niţu păstrează povestea lui Tudor Muşatescu, decupând inteligent din textul original scene care ar fi putut lungi prea mult spectacolul (scena fântânii arteziene ridicată în cinstea lui Spirache, plecarea familiei la Bucureşti pentru investirea în funcţie a politicianului, aflarea veştii că guvernul a fost demis şi reîntoarcerea la Câmpulung etc.). Rezultatul este o satiră cu trimiteri la actualitatea neaoșă, mizându-se pe comedia de situaţii. Personajele îmbogăţite cu valenţe proaspete (vezi tuşa îngroşată din jocul actorilor – căpitanul Gigi – Zoltan Lovas sau Dinu – Alex Popa) stârnesc râsul. Asistăm la ascensiunea funcţionarului Spiridon Necşulescu, împins de femeile ambiţioase din familia sa. O familie dereglată care se trezeşte, peste noapte, milionară şi vrea cu orice preţ „să iasă din provincie”. Să intre în rândul lumii bune.
Spirache, jucat de Ștefan Statnic, este un bonom cumsecade, care nu doreşte decât „o familie unită”. E propulsat de energica lui soţie, Dacia, şi de soacră, Chiriachiţa. Carmen Vlaga joacă cu aplomb rolul nevestei intrigante, reuşind un rol foarte bun. Trecerile de la sărăcie la prosperitate financiară sunt concepute de actriţă într-un crescendo interpretativ atent dozat. Scena beţiei este savuroasă. Carmen Vlaga face cel mai bun rol al ei în montarea de acum. Adriana Ghiniţă are o partitură generoasă şi aduce în scenă o Chiriachiţă mai puţin expansivă, dar convingătoare în obţinerea cu orice chip a ascensiunii ginerelui său.
Interesante, în montare, sunt propunerile regizorale pentru copiii familiei, Traian – pe trotinetă (Robert Danci) şi Decebal – în postura unui manelist-interlop căpătuit (Bogdan Neciu). Amorezul Dinu (Alex Popa), îndrăgostit de Miza (Iulia Pop Dragoş) este un funcţionar al poştei, un soi de dandy astmatic cu cercel în ureche. În postura de soţ al Genei (Roxana Sabău) devine un pretendent impetuos. Pentru el îndrăgostirea este, la propriu, o pierdere a suflării.
În rolul lui Rădulescu Nercea, Florin Covalciuc joacă politicianul abil şi oportunist, aducând personajului său note nu doar de umor, ci şi de viclenie. Călin Stanciu, în rolul vecinului, este o pată de culoare în montarea arădenilor, reuşind un rol memorabil. În rolul avocatului Procopiu, jocul sobru al lui Ioan Peter accentuează disfuncţionalitatea familiei lui Muşatescu, în care fiecare vrea să fie mai mult decât este. În spaţiul redus al sălii „Studio”, elementele de decor nu încarcă excesiv spaţiul de joc, susţinând comedia de situaţii a piesei.
Politica e ca moda
Design afiş: Laurian Popa
Teatrul „Ioan Slavici” din Arad, sala „Studio”, spectacolul: „Escu” de Tudor Mușatescu. Regia: Răzvan Enciu; scenografia: Irina Chirilă. Cu actorii: Andrei Elek, Ioan Peter, Carmen Vlaga-Bogdan, Roxana Sabău, Zoltan Lovas, Florin Covalciuc, Iulia Dragoș, Bogdan Neciu, Marina Palii, Marian Parfeni, Robert Pavicsits, Alex Popa, Călin Stanciu, Alina Vasiljević și Ștefan Statnic. Alexandru Dancu (light design).
Spectacolul Escu urmărește traiectoria copiilor politicianului Necșulescu din Titanic vals, piesă scrisă cu un an mai devreme, în 1932. Generația „veche” de politicieni, cu Spirache și Chiriachița, lasă loc noilor parveniți ai generației escu, Decebal, Traian și Miza. Ajuns din provincie în capitală, Decebal (Andrei Elek) ar face orice să ajungă deputat și ministru în guvern. Fratele său, Traian, (Florin Covalciuc) stabilește clar condiția, statutul familiei sale, în schimbul de replici scurte cu politicianul: „demagog”, „arivist”, „clănțău”, „parvenit”, „țopârlan”, „lichea”, „escroc”.
În rolul lui Decebal, Andrei Elek joacă prototipul politicianului traseist care este bătut din greșeală și realizează că, dacă se victimizează, are mai multe șanse de succes. Elek are dicție, dar îi lipsește impetuozitatea, șmecheria, ambiția lui Decebal – canalia care ar face orice pentru a ajunge în vârf. Alături de consoartă, o Amelie – Alina Vasiljević – foarte înaltă (și coborâtă parcă dintr-un alt escu, Camil Petrescu), cuplul este construit mai degrabă pe acest contrast fizic dintre ei decât pe un crescendo al urzelilor politico-sentimentale. În rolul fratelui cheltuitor, Traian, Florin Covalciuc are umor și ar fi putut fi un Decebal convingător și savuros.
Piesa dezvoltă o intrigă politică și amoroasă (Decebal – Nina Damian; Amelie – Bebe Damian), linia narativă e neclar decupată de regizor, acesta încărcând inutil firul poveștii. Timpul montării e când în interbelic (prin costume și apelativul „nene” păstrat din text), când în prezentul politic, prin discursul de final către mulțimea de spectatori – alegători.
Dorința de parvenire a familiei escu e ilustrată de cuplul foarte bine distribuit: Carmen Vlaga Bogdan – Ioan Peter, Miza și generalul-soț Stamatescu. Miza este cea care duce mai departe dorința de căpătuială a mamei și a bunicii familiei. Generăleasa autoritară și topită după băiețelul familiei, Platon, (foarte bine ales în rol – Bogdan Neciu) conduce întregul familion, le dă sfaturi medicale tuturor, este neobosită. Ioan Peter, în rolul generalului abulic, manevrat de soția ambițioasă, e adorabil în rol. Atenția la mimică e de remarcat și apreciat în contextul montării.
Decorul simplu, cu un birou masiv plasat în fața unei ferestre mari cu garnișe baroce, e aerisit, lăsând actorii să convingă prin ardoarea, elanul și forța rostirii textului. Istoria se repetă. La vremuri noi aceleași metehne. „Politica e ca moda! Evoluează, se schimbă, se preface. Fidelitatea în politică nu e decât o nesfârșită serie de adultere!”, spune personajul principal, iar regizorul Răzvan Enciu traduce această continuitate prin gestul de final al mai tânărului viitor politician Platon, „îmbrățișând” biroul, simbol al puterii.
Teatru clasic în festival, șase zile de emoție
Festivalul de Teatru Clasic de la Arad (23-28 noiembrie 2022) a fost prilejul de a redescoperi cât mai este valabil un text scris demult și cum poate fi re-adus/ citit pentru ochii noştri de acum. S-au jucat șase spectacole în sala mare a teatrului şi unul în sala mică, „Studio”. Iată câteva secvenţe expresive ale festivalului.
Dacă aș folosi ca filtre de citire pentru spectacole două coordonate pe care le văd definitorii în arta spectacolului, inteligența construcției, cât și bogăția de idei/ trimiteri din montare, atunci m-aș opri, aici, la:
1. Teatrul Național „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca și Chiritza în concert, după Vasile Alecsandri și Matei Millo, un spectacol concert de Ada Milea, distins cu Premiul UNITER pentru Cel mai bun spectacol al anului 2019. Povestea ritmată a Chiritzei în concert este o montare mustind de umor, într-o construcție scenică surprinzător de actuală, pe un text foarte, foarte bun.
Chiritza în concert o versiune cântată în grai moldovenesc a peripețiilor Chiriței: „sî râdiți di ieli cu tristeți șî bucurii. Șer scuzi cî l-am mietamorfozat pi Alecsandri, șî l-am mixat cu Millo șî cu noi înșini. N-am facut-o cu intenții rieli, ci doar am vrut ca valorili șî lipsili di valori din zâlili noastri să sî riegăsascî în construcțiile literar-melodioasi pi cari vi li oferim pi scenî. Folosâm graiul moldoviniesc din rispiect pintru orijinili personajelor, cari-s prea tari ca sî li pot ignora graiu’”
Muzica se naște din versificația cu rimă inspirată, în dulcele grai moldovenesc (autoare Ada Milea și Anca Hanu) și din instrumentele diverse de pe scenă, pe care actorii (Cornel Răileanu, Sânziana Tarța, Radu Dogaru, Cosmin Stănilă) le stăpânesc pe rând. Ei interpretează ba la tobe, ba la chitară, trompetă sau percuție, până și capacele de tomberon sună bine în economia spectacolului.
Actorii cântă live, pe un text adaptat vremurilor. Opțiunea în travesti pentru odraslele familiei Bârzoi, Aristitza (Mihnea Blidariu) și Calipsitza (Cristian Rigman) este una de mare efect în arsenalul de umor al spectacolului. „Fetelor, impresie bună să lăsați ca să-i vrăjiți pe bărbați!”, cântă Anca Hanu, o Chiritză expansivă pentru care a obținut, în 2019, Premiul UNITER pentru Cea mai bună actriță în rol principal. Și pe noi ne-a vrăjit/convins, căci montarea are toată ingredientele reușitei: actori expresivi și cu o dicție de invidiat, un concept scenic antrenant, surprinzător și alert, pe un text care îi face pe Vasile Alecsandri și Matei Millo contemporanii noștri.
2. Tot în versuri, dar de data aceasta J. B. P. Molière, cu Școala nevestelor, a fost spectacolul produs de Centrul Cultural „Lumina”, București, într-o traducere nouă, îmbunătățită, înviorată pentru secolul 21 (rescriere dramatică în versuri de Adrian Nicolae, care joacă și rolul lui Arnolphe, îndrăgostitul).
Regizorul Victor Ioan Frunză nu contenește să ne surprindă prin reactualizarea pieselor pe care se hotărăște să le monteze, prin inserția de trimiteri generoase, la zi, întotdeauna de bun-gust. Am văzut Tartuffe sau Impostorul, la Teatrul Metropolis, în 2013, iar acum, Victor Ioan Frunză își continuă programul dedicat lui Molière, cu Școala nevestelor. O rescriere a piesei, cu aluzii la contemporaneitate (dacă cineva e prost e perfect pentru o funcție, chiar și pentru una de ministru!), cu replici spumoase despre cultură și scriitori, aceste „creaturi ciudate” care scriu, uneori, de neînțeles azi.
Cu toate că e în versuri, textul nu este unul greoi, ci sună atât de natural, meritul fiind al actorilor foarte buni, care susțin adevărate recitaluri pe scenă. Victor Ioan Frunză „sparge” povestea despre seducție și manipulare, à la Molière, cu inserturi cântate live (și traduse în românește, o idee inspirată și binevenită) din melodii franțuzești celebre. Pentru public ele sunt un răgaz de reflecție la momentele acțiunii de pe scenă.
Arnolphe – De la Souche (Adrian Nicolae) își dorește nevasta perfectă și își propune să o „crească” după principiile sănătoase ale familiei. Spectacolul lucrat până la cele mai fine racorduri de gestică, timbru vocal, postură, provoacă o avalanșă de hohote de râs. Merită să-i amintim pe toți actorii din spectacol, căci reușesc să facă din el o bijuterie. Ana Crețu, Alexandru Pavel, Tudor Cucu Dumitrescu, Codrin Boldea și Voicu Aaniței joacă pe muchia dintre râs și plâns. Sau râs cu lacrimi. Iar Adrian Nicolae face un adevărat recital de actorie, reușind un Arnolphe când comic, când tragic.
Scenografia minimalistă, semnată Adriana Grand, mizează pe câteva piese de rezistență: jilțul impunător mov, scăunelul de lemn pe care femeia e așezată pentru a fi educată, trotineta – o variantă modernă a calului alb pe care vine, azi, prințul.
Școala nevestelor e o montare memorabilă, pe care am revedea-o oricând. Cred că astăzi, Victor Ioan Frunză este unul dintre cei mai rafinați și mai consistenți regizori români. Mărturisesc că i-am văzut nenumărate montări care m-au marcat. În tandem cu scenografa Adriana Grand, amândoi reușesc să nu plictisească, să surprindă, să încânte. Fără să exagerez, aș încadra montările Frunză-Grand la categoria strălucit. Subiecte actuale, narațiune clară, muzică live, subtexte generoase, fără pic de vulgaritate care să netezească calea spre o citire facilă a publicului.
Există o nevoie de texte noi, proaspete, pentru spectatorul de azi, așa cum sunt așteptate și montări după texte clasice, dar reinventate, cu rezolvări regizorale și scenografice surprinzătoare.
Trei surori de A. P. Cehov, produs de Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu, a adus pe scenă, într-un decor minimalist, atmosfera clasică cehoviană, cu lipsa de acțiune a personajelor rusești care eșuează în discuții lungi, reflexive. Ne-a încântat versiunea semnată regizoral de Andreea și Andrei Grosu asupra cuplului Masha-Verșînin (Ofelia Popii – Marius Turdeanu), ea un Charlot, el într-o versiune deloc eroică, mai degrabă nevrotică. Și platforma de lemn a decorului (semnat de Vladimir Turturică) ne-a dus cu gândul la Sisif, cel condamnat să muncească/ trăiască repetitiv.
Plicticos lucru doar să trăiești este o replică din spectacolul în care fiecare visează la o salvare de propriile frici și neputințe. Alegerea muzicii, un soi de sunet spart, obsedant, ne-a intrigat.
Ne-a plăcut și decupajul poveștii lui Janis Joplin adus de spectacolul Teatrul Național Novi Sad (Serbia), Cine a ucis-o pe Janis Joplin?, de Tijana Grumić (spectacol cu subtitrare în limba română); Concept și regie: Sonja Petrović. Joplin alături de Jimi Hendrix și Jim Morrison au marcat generația flower power, un mod de a trăi și a simți muzica la intensitate maximă.
I wanna live fast, love hard, die young
And leave a beautiful memory
I wanna live fast, love hard, die young
And leave a beautiful memory
(...)
Now you may not approve of the things I do
But it really don’t bother me
But don’t ever think you can tie me down
I’m gonna stay footloose and fancy free
So jump back, make tracks, move out
And let the pretty gals at me
I wanna live fast, love hard, die young
And leave a beautiful memory
Artista a murit la nici 30 de ani.
Am apreciat sinestezia dintre text și muzica live. Nu e ușor să cânți și să joci în același timp. Merită amintită scenografia inteligent concepută, cu panouri multifuncționale (decor: Zeljko Piskoric, Nada Bozic, Ana Mihajlov Cupic).
O dramă puternică a fost spectacolul Teatrului Odeon București, Cui i-e frică de Virginia Woolf?, de Edward Albee, regia: Alexandru Mâzgăreanu. Piesa scrisă de dramaturgul american Edward Albee (1928 – 2016) a avut premiera în 1962 și a fost nominalizată la Premiul Pulitzer. Dramaturgul a scris piesa la 34 de ani, bazându-se pe relația unor prieteni apropiați, cineaștii experimentali Willard Maas și Marie Menken. Cui îi e frică de Virginia Wolf[1] , în versiunea regizorului Alexandru Mâzgăreanu, devine un joc al cruzimii în cuplul Marta – George (Carmen Tănase – Adrian Titieni).
Cu un decor (semnat de Andrada Chiriac) ce exploatează adâncimea sălii, potențând drama confruntării dintre doi soți (care luptă cu regretele, cu reproșurile, cu ce ar fi fost dacă...), montarea a mizat pe capacitatea actorilor de a transmite sentimente și emoții puternice: rutina în cuplu, ruina dragostei, încercarea de a-l redescoperi pe celălalt, imposibila reaprindere a flăcării, cu toate rănile mariajului deschise, expuse, sângerânde. Replicile jucate fără emfază, natural, au realizat un spectacol care ne-a emoționat.
Departe de a fi un spectacol de impact, Doi morți vii, produs de Teatrul „Andrei Mureșanu” din Sfântu Gheorghe, în regia lui Alexandru Dabija, a fost o poveste pe cât de încâlcită pe atât de anostă. Actorii se achită onorabil pe un text al lui Vasile Alecsandri scris la jumătatea secolului al XIX-lea. Cu toate strădaniile regizorale (cu alegerea a două planuri scenografice, unul la vedere, altul după paravane, sau plasarea unui toboșar în marginea scenei, punctând replicile actorilor) comedia de o oră și 20 de minute a stârnit puține hohote de râs.
Ultimul spectacol al festivalului, susținut de Cortina AG București, Steaua fără nume de Mihail Sebastian, în regia lui Vlad Zamfirescu, a propus o montare cuminte, în care textul e potențat de actori cu experiență și șarm: „A devenit important şi provocator în zilele noastre să spui o poveste aşa cum a gândit-o şi scris-o autorul. E uşor să adaugi vorbe, s-o ironizezi sau s-o modernizezi, dar cred sincer că uneori o bijuterie, o piesă de mobilier, o carte sunt mai valoroase cu patina timpului pe ele”, mărturisea Vlad Zamfirescu, care joacă și rolul profesorului Miroiu.
Ediția a 26-a a Festivalului internațional de teatru clasic a fost un prilej de a trăi, la cea mai înaltă tensiune, emoții unice.
[1] Adaptarea pentru film, realizată în 1966, a devenit celebră, avându-i în distribuție pe Richard Burton, Elizabeth Taylor, George Segal și Sandy Dennis, ambele actrițe fiind distinse cu Premiul Oscar pentru rolurile interpretate, în regia lui Mike Nichols.